Conform art.51 din Legea nr. 15/1990, soluţionarea litigiilor de orice fel dintre regiile autonome sau societăţile comerciale cu capital de stat intră în competenţa instanţelor de drept comun, adică a judecătoriilor, care au plenitudine de competenţă.
Solicitarea amânării plăţii preţului, prin invocarea de dificultăţi financiare generate de reorganizare societăţii, conduce la concluzia că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia corelativă preluării mărfii.
(Secţia comercială, decizia nr.346/15.04.1991)
Prin acţiunea introdusă la data de 25.07.1991 de S.C. “M.G.” – S.R.L. împotriva S.M.RB. s-a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 1.154.000 lei, cu titlu de preţ, dobânzi legale şi cheltuieli de judecată.
Reclamanta şi-a motivat cererea, arătând că, în executarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 26.09.1990, i-a livrat pârâtei mărfurile menţionate în lista specificativă, şi că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a preţului, nici după punerea în întârziere, prin notificarea remisă Ia 6.06.1991.
Soluţionând cauza prin sentinţa civilă nr. 6.122 din 2.12.1991, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a admis acţiunea aşa cum a fost formulată, în temeiul art.969, 1361 şi 1088 Cod civil.
împotriva acestei hotărâri pârâta a declarat recurs, criticând sentinţa pentru nelegalitate şi neteminicie, susţinând că în raport de valoarea pretenţiilor, competenţa judecătoriei este discutabilă, că judecata s-a făcut cu lipsă de procedură, dovada ataşată la dosar nefiind semnată ori ştampilată de societatea pârâtă, cu consecinţa încălcării dreptului acesteia la apărare şi, în fine, prin neexercitarea rolului activ, instanţa n-a dispus completarea probelor, fiind inexplicabilă pasivitatea creditoarei faţă de existenţa unui astfel de debit, concluzia întemeiată pe art.6 din contract, fiind aceea că a încasat preţul mărfii.
Recursul este nefondat.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, în raport de criticile astfel formulate şi completările prezentate oral, rezultă că excepţia de necompetenţă materială este neîntemeiată, în condiţiile în care, potrivit art. 1 pct. 1 Cod proc. civilă, judecătoriile au competenţă materială generală şi nu există o lege care să fie prevăzut contrariul cu privire la litigiile comerciale.
Dimpotrivă, conform art. 51 din Legea nr. 15/1990, soluţionarea litigiilor de orice fel dintre regiile autonome sau societăţile comerciale cu capital de stat au fost date, de asemenea, în competenţa instanţelor de drept comun.
împrejurarea că atât comunicarea sentinţei, cât şi citaţia pentru termenul de recurs s-au făcut la sediul societăţii pârâte, dovedeşte faptul că reprezentantul acesteia a refuzat deliberat primirea actelor de procedură, îndeplinite conform art. 86, 87 pct.2 şi 92 alin.4 Cod proc. civilă, de vreme ce, fiind citat la aceiaşi adresă (indicată în contract), prin afişare, s-a prezentat în faţa tribunalului.
Astfel şi cel de al doilea motiv de recurs apare nefondat, schimbarea denumirii străzii fiind irelevantă faţă de cele menţionate.
Cât priveşte critica de netemeinicie, urmează a se vedea că, deşi părţile au prevăzut la art.6 din contract predarea mărfii contra procesului verbal de predare-primire şi confirmării plăţii preţului de bancă furnizorului, în speţă, pârâta recurentă a primit marfa, dar nu poate prezenta dovada plăţii, conform celor stipulate.
Coroborând această împrejurare cu actul său din 25.01.1991, prin care solicită amânarea plăţii preţului, invocând dificultăţile financiare generate de reorganizarea societăţii, conform Legii nr.31/1990, se impune concluzia că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia corelativă preluării mărfii, dovedindu-se nereală şi susţinerea potrivit căreia pasivitatea creditoarei ar atesta inexistenţa debitului, fiind vorba, în realitate, de o amânare acordată debitoarei, după cum rezultă din cuprinsul notificării de Ia 6.06.1991.
Aşa fiind, recursul este nefondat, urmând ca, în baza art.312 pct.l Cod proc. civilă, să fie respins ca atare.
Notă: în prezent, conform art.2 pct.l lit.a) Cod procedură civilă, tribunalele judecă în primă instanţă “procesele şi cererile în materie comercială, cu excepţia celor al căror obiect are o valoare de până la 10 milioane lei inclusiv”.
Per a contrario, competenţa judecătoriei este limitată la litigiile comerciale patrimoniale cu o valoare de până la 10 milioane lei inclusiv.
Cu privire la Legea nr. 15/1990, a se vedea nota de la speţa nr. 5, iar în legătură cu Legea nr. 31/1990, a se vedea nota de la speţa nr. 23.
