Data naşterii dreptului la acţiunea prevăzută de art. 9 din legea nr. 11/1991 este data la care reclamanta ar fi trebuit să cunoască activitatea desfăşurată de directorul comercial şi dacă aceasta era păgubitoare pentru societate.
– Art. 9 şi art. 12 din Legea 11/1991
În mod corect instanţa de fond a apreciat că, raportat la dispoziţiile articolului 12 din Legea nr. 11/1991 coroborat cu articolul 8 din Decretul 167/1958, data de 7.09.2009 poate fi considerată drept data naşterii dreptului la acţiune prevăzută de articolul 9 din Legea nr. 11/1991, la această dată reclamanta ar fi trebuit să cunoască activitatea desfăşurata de către directorul său comercial şi dacă aceasta este păgubitoare pentru societate.
Faţă de termenul de 8.09.2010, termen la care instanţa de fond a apreciat că s-a împlinit prescripţia dreptului material la acţiune, Curtea reţine că, potrivit articolului 101 alineat 3 şi 4 din Cod procedură civilă, când termenul este stabilit pe ani sau pe luni, el se va împlini în ziua corespunzătoare din ultimul an ori ultima lună.
Faţă de termenul de 8.09.2010, termen la care instanţa de fond a apreciat că s-a împlinit prescripţia dreptului material la acţiune, Curtea reţine că, potrivit articolului 101 alineat 3 şi 4 din Cod procedură civilă, când termenul este stabilit pe ani sau pe luni, el se va împlini în ziua corespunzătoare din ultimul an ori ultima lună.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A V-A CIVILĂ,
DECIZIA CIVILĂ NR. 348 din 24.09. 2012)
Deliberând asupra apelului de faţă :
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă, sub nr. 44211/3/2010, din 16.09.2010, reclamanta SC U P SA a chemat în judecată pe pârâţii H L şi SC H M SRL, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 10.000 Euro, reprezentând prejudiciu estimat provizoriu creat societăţii reclamante ca urmare a faptelor de concurenţă neloială desfăşurate de pârâţi şi a sumei de 100.000 EURO cu titlu de daune morale aduse societăţii reclamante, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că la data de 8.12.2006 dl. H L a devenit angajat al SC U P SA, ocupând funcţia de director comercial, potrivit contractului individual de muncă înregistrat la I.T.M., sub nr. 62285/19.12.2006, modificată prin actele adiţionale nr. 22/1.01.2007, nr. 11/1.01.2008 şi nr. 39/1.09.2008, prin care acestuia i-a fost mărit salariul.
Ca atribuţii de serviciu dl. director comercial H L avea în subordine şi administrare, printre altele, depozitul Pipera, loc în care se depozita marfa societăţii reclamante.
La data de 22.08.2009, directorul general al societăţii reclamante, dl. D Ş, a dispus în baza deciziei nr. 167/22.08.2009 ca, începând cu data de 24.08.2009 să se efectueze inventarierea faptică a produselor metalurgice ( ţevi, cornier, oţel lat, oţel beton, plase sudate) situate în cadrul depozitului Pipera, scop în care s-a constituit o comisie de inventariere.
Dl. H L a depus imediat la conducerea SC U P o cerere prin care solicita încetarea contractului de muncă, începând cu 7.09.2009, cerere înregistrată sub nr. 181/23.09.2009, dată de la care nu s-a mai prezentat la lucru.
La data de 22.10.2009 conducerea societăţii a emis decizia nr. 118/22.10.2009 prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al d-lui H L. Unitatea a solicitat prezentarea de urgenţă a carnetului de muncă al pârâtului în vederea efectuării înregistrărilor de către ITI şi şi-a rezervat dreptul ca în cazul constatării unor pagube materiale să aplice prevederile articolului 270 alineat 1, articolului 271 alineat 1 şi 2, articolului 174 alineat 1 şi 2 şi articolul 275 din Codul muncii.
În urma efectuării inventarierii şi a expertizei financiar contabile privind achiziţiile de mărfuri în perioada ianuarie -august 2009 s-a constatat că existau o serie de nereguli şi ilegalităţi săvârşite în perioada în care dl. H L era director comercial.
În urma unor investigaţii efectuate de conducerea societăţii reclamanta în rândul angajaţilor societăţii s-a constatat că fostul director, dl. H, până la data de 22.10.2009 s-a folosit de exploatarea bunurilor societăţii, bunuri pe care le avea în administrarea sa şi a salariaţilor din subordinea sa şi pe care i-a folosit în interesul său direct, mai exact în interesul firmei sale SC H Metal SRL, descoperindu-se că acesta depozita marfă pentru SC H M în depozitul P.
A mai arătat reclamanta că SC H M SRL era înmatriculată la RCM, sub nr. J26/634/2003, având ca asociaţi pe H L şi pe H F, în cote egale, de 50% şi 50% şi are ca obiect principal de activitate Cod CAEN – Comerţul cu ridicata al metalelor şi minereurilor metalice, obiect de activitate identic cu cel al SC U P SA.
În vederea promovării SC H M şi pentru deturnarea clientelei aparţinând SC U P, dl. H şi-a deschis un site pe internet în care erau prezentate serviciile şi produsele oferite de SC H M şi datele persoanei de contact, reieşind că preturile practicate erau aceleaşi cu cele practicate de reclamantă, iar la date de contact era trecut telefonul reclamantei.
În drept, articolul 11 lit. g şi h din Legea nr. 11/1991.
A mai precizat reclamanta că deşi dl. H nu a urmărit în principal atragerea unor salariaţi ai reclamantei în scopul înfiinţării unei societăţi al cărei acţionar este, prin manevrele efectuate cu ajutorul salariaţilor U a reuşit să îşi mărească numărul de clienţi pentru firma sa, crescându-i astfel profitul.
Reclamantul a apreciat că pârâţii au deturnat o parte a clientelei U prin acţiunile concertate, iar prejudiciul creat trebuie analizat prin prisma dreptului la clientelă, ca element al fondului de comerţ.
În drept, articolul 3, 4, 7, 9 şi 11 din Legea nr. 11/1991, articolul 998 Cod civil.
Prin întâmpinarea depusă pârâtul H L a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru recuperarea prejudiciului material şi moral izvorât dintr-o faptă de concurenţă neloială.
În drept, articolul 12 din Legea nr. 11/1991 care prevede un termen de prescripţie de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o.
În fapt, a arătat pârâtul, reclamanta SC U a cunoscut că H L are o societate comercială înfiinţată încă din 2003, facturând contravaloarea marfă către SC H Metal (facturile fiscale nr. 9501335/15.11.2007, factura fiscală nr. 9501327/2.11.2007, ambele achitate).
În martie 2009 SC H M SRL şi-a modificat obiectul de activitate, acesta devenind similar cu cel al reclamantei, motiv pentru care pârâtul a comunicat că doreşte să îşi dea demisia, administratorul reclamatei insistând însă ca acesta să mai rămână şi propunându-i să desfăşoare raporturi comerciale între cele două societăţi, respectiv SC U P să vândă către SC H M SRL produse metalurgice, iar la data de 28.08.2009 U a cesionat abonamentul aferent telefonului folosit de soţia pârâtului către SC H M.
Ulterior, urmare a înţelegerii prealabile, U a emis prima factură fiscală în data de 7.09.2009, prin care reclamanta vinde către SC H Metal tabla decapată ( factura fiscală nr. 21066) şi au urmat alte cinci facturi din 22/24.09.2009 şi 5/20.10.2009.
În ceea ce priveşte prejudiciul, a arătat pârâtul, nu rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată caracterul cert al acesteia nici existenţa, nici cuantumul, nici actualitatea şi nici legătura de cauzalitate între fapta de concurenţă reclamată şi suma solicitată.
În concluzii, pârâtul a solicitat să se constate că termenul de prescripţie a început să curgă, cel mai devreme în data de 28.08.2009 şi s-a împlinit în data de 29.08.2010 şi /sau a început să curgă cel mai târziu din data de 7.09.2009 şi s-a împlinit în data de 7.09.2010.
Reclamanta a înregistrat acţiunea la 16.10.2010.
Pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
A susţinut pârâtul că fapta “deturnării clientelei” este o activitate de rezultat, iar reclamanta nu probează care clientelă a fost deturnată şi care a fost modul de deturnare/ captare a clientelei, site-ul deschis pe internet de către SC H Metal SRL neprobând faptul că potenţialii clienţi care accesau site-ul ar fi fost deturnaţi de la site-ul reclamantei, nefiind probată existenţa vreunui element de confuzie între site-urile celor două societăţi.
Cât priveşte telefonul mobil inclus pe site şi care aparţinea reclamantei, acesta era inclus în pagina de confecţii metalice, reclamanta neexecutând confecţii metalice, deci nu există indicii de concurenţă neloială, includerea unui număr de telefon pe site neputând fi considerată ca manoperă de deturnare a clientelei reclamantei.
În ce priveşte preţurile practicate de H M, care erau aceleaşi cu cele ale reclamantei, acest fapt nu este de natură să probeze denaturarea clientului, acestea fiind preţurile pieţei şi erau preţuri orientative, nu de vânzare.
A mai arătat pârâtul că nu a angajat salariaţii ai reclamantei şi nici nu avea clauză contractuală expusă prin care i se interzicea să infiinteze o firmă concurentă.
Prin încheierea din 25.01.2011 Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei Civile şi a înaintat cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti – Secţia Comercială.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a Comercială cauza a fost înregistrată sub nr. 9124/3/2011, din 7.02.2011.
Prin sentinţa civilă nr. 6876/21.05.2012 Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamanta SC U P SA ca prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că pârâtul H L a devenit angajat al SC U, conform contractului de muncă nr. 62285/19.12.2006, având în subordine şi administrare depozitul P, unde se depozita marfa societăţii reclamante.
În urma emiterii de către societate a deciziei nr. 167/22.08.2009 privind efectuarea stocului faptic în depozitul P, pârâtul H a depus o cerere de încetare a contractului de muncă, începând cu 7.09.2009, acesta nemaiducându-se la lucru din 23.09.2009.
Încetarea contractului de muncă a fost dispusă prin Decizia nr. 118/22.10.2009.
Potrivit articolului 4 alineat 1, lit. g, din Legea nr. 11/1991, constituia contravenţie “deturnarea clientului unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant”, iar, potrivit articolului 4 alineat 1, lit. h, din Legea nr. 11/1991, “Concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în scopul înfiinţării unei societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale”, constituie, de asemenea, contravenţie.
Dacă vreuna dintre faptele prevăzute de articolul 4 sau 5 din Legea nr. 11/1991 cauzează daune patrimoniale sau morale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei competente cu acţiune în răspundere civilă corespunzătoare (articolul 9).
Potrivit articolului 12 din Legea nr. 11/1991, dreptul la acţiune prevăzut de articolul 9 se prescrie în termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanta a invocat deturnarea clientului sau atragerea salariaţilor – potrivit articolului 11 litera g şi h, din Legea nr. 11/1991, fără a preciza momentele sau faptele concerte, aspect care a determinat instanţa să ia ca puncte de reper, strict în accepţiunea dispoziţiilor articolului 12 din Legea nr. 11/1991, momentul la care reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe ce care a cauzat-o, respectiv momentul la care reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască activităţile de concurenţă neloială desfăşurate de către pârâtul, director comercial, H L.
A reţinut instanţa de fond că SC H M SRL are ca asociaţi pe pârâtul H L şi pe soţia acestuia, H F, cu 50% – 50% din acţiuni şi începând cu luna martie 2009 obiectul principal de activitate a devenit similar cu cel al reclamantei.
Contractul de cesiune nr. 131/1.09.2009, încheiat la 28.08.2009, care poartă ştampila SC H M, fiind semnat de pârâtul H L în calitate de reprezentant al acesteia, coroborat cu facturile emise începând cu data de 7.09.2009 atestă faptul că reclamantul a avut cunoştinţă de activitatea directorului comercial, a apreciat instanţa de fond.
Instanţa de fond a precizat că nu a avut ca punct de reper faptul că societatea pârâtă SC H M SRL a fost înfiinţată de către pârât încă din 2003 şi nici rezultatele inventarierii – fără relevanţă în raport de obiectul dedus judecăţii, în raport cu care se poate atrage răspunderea pârâtului.
Aşa fiind, instanţa de fond a apreciat că termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 8.09.2010, intervenind prescripţia dreptului material la acţiune în raport cu data formulării acţiunii, 16.09.2010.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC U P SA, apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti- Secţia a V-a Civilă, sub nr. 9124/3/2011, din 27.06.2012.
În motivarea apelului reclamanta a susţinut că la data de 22.10.2009, data emiterii deciziei nr. 118/22.10.2009, de încetare a contractului individual de muncă al dl. H L, nu cunoştea situaţia reală a societăţii, ceea ce înseamnă că dreptul său la acţiune nu este prescris.
Apelanta a apreciat că hotărârea instanţei de fond este nefondată deoarece, pe de o parte, aceasta a motivat că termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 8.09.2010 iar, pe de altă parte, a reţinut că se invocă deturnarea clientelei, fără a se preciza momentul la care reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna.
Susţine apelanta reclamantă că a luat la cunoştinţă de practicile necinstite ale pârâtului H L şi a început să aibă bănuieli abia după finalizarea raportului de expertiză, adică după data de 9.10.2009.
De asemenea, numărul de telefon al reclamantei era pe site-ul SC H Metal, înainte ca reclamanta să cesioneze numărul de telefon, contractul de cesiune fiind încheiat abia la 1.09.2009, aşa încât instanţa de fond greşit a calculat termenul de prescripţie în funcţie de contractul de cesiune încheiat.
În drept, articolele 284- 298 Cod procedură civilă, articolul 3, articolul 4, articolul 7, articolul 9, articolul 11 din Legea nr. 11/1991, articolul 998 Cod civil.
Intimaţii pârâţi H L şi SC H M SRL au depus întâmpinare, solicitând respingerea apelului declarat de reclamantă, ca nefondat.
Apelanta reclamantă a depus înscrisuri în probaţiune.
Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor articolului 295 Cod procedură civilă, constată apelul nefondat, pentru următoarele Considerente:
În mod corect instanţa de fond a reţinut incidenţa dispoziţiilor articolului 7 alineat 1 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia “Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune…”.
În conformitate cu dispoziţiile articolului 8 din Decretul nr. 167/1958, “Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea” iar, potrivit articolului 12 din Legea nr. 11/1991, pentru combaterea concurenţei neloiale, “Dreptul la acţiunea prevăzut de articolul 9 (care se referă la acţiunea în răspunderea civilă) se prescrie în termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei”.
După cum a constatat instanţa de fond, reclamanta apelantă nu a precizat momentul sau faptele concrete săvârşite de către pârâţi, în sensul deturnării clientelei sau atragerii salariaţilor, potrivit articolului 11 lit. g şi h din Legea nr. 11/1991.
Faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, în mod corect a apreciat instanţa de fond că inventarierea dispusă de către reclamantă este fără relevanţă.
Tot fără relevanţă este şi expertiza financiar -contabilă privind achiziţiile de mărfuri, dispusă în perioada 7.10.2009- 9.10.2009 şi care a relevat atât aspecte pozitive, cât şi aspecte negative de activitate de intrare a mărfurilor şi ţinere a documentelor, ceea ce ar atrage răspunderea persoanelor cu “atribuţii specifice” în departamentul comercial şi în departamentul financiar contabil, întrucât eventuala răspundere a persoanelor responsabile nu se poate face decât în cadrul raporturilor de muncă dintre acestea şi angajator, în funcţie de atribuţiile concrete ce reveneau fiecăruia în temeiul contractului de muncă sau al fişei postului.
Neglijenţa în serviciu sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu intră sub incidenţa raporturilor de dreptul muncii, nu al concurentei neloiale.
Aşa fiind, Curtea apreciază ca fiind corecte cele reţinute de către instanţa de fond în sensul lipsei de relevanţă a inventarierii dispuse de către reclamantă sau a expertizei contabile, prin raportul de expertiză contabilă depus la dosar apelanta nereuşind să probeze contrariul celor reţinute de către instanţă, raportul de expertiză contabilă nerelevând aspectele de concurenţă neloială pretins săvârşite de către pârât, respectiv de atragere parţială a clientelei apelantei reclamante şi a angajaţilor acesteia.
Curtea apreciază că instanţa de fond a stabilit în mod judicios situaţia de fapt, astfel cum aceasta rezultă din susţinerile părţilor şi probatoriile administrate şi a apreciat în mod întemeiat că reclamanta a avut cunoştinţă de activitatea directorului comercial desfăşurată în cadrul SC H M SRL, societate cu care apelanta-reclamantă a şi derulat raporturi comerciale, de vânzare-cumpărare, fapt atestat de facturile fiscale emise, începând cu data de 7.09.2009, după cum reclamanta a cesionat prin contractul nr. 131/1.09.2009 telefonul ce apărea pe site-ul pârâtei SC H M SRL.
Faţă de cele reţinute, în mod corect instanţa de fond a apreciat că, raportat la dispoziţiile articolului 12 din Legea nr. 11/1991 coroborat cu articolul 8 din Decretul 167/1958, data de 7.09.2009 poate fi considerată drept data naşterii dreptului la acţiune prevăzută de articolul 9 din Legea nr. 11/1991, la această dată reclamanta ar fi trebuit să cunoască activitatea desfăşurata de către directorul său comercial şi dacă aceasta este păgubitoare pentru societate.
Aşa fiind, cum termenul de prescripţie prevăzut de articolul 12 din Legea nr. 11/1991 este un an şi, în speţă, el a început să curgă din data de 7.09.2009, rezultă că s-a împlinit în data de 7.09.2010 şi nu 8.09.2010 cum, eronat, a apreciat instanţa de fond.
Pe fond hotărârea primei instanţe este însă legală şi temeinică, apelul fiind nefondat.
Pentru aceste considerente, Curtea, faţă de dispoziţiile articolului 294 – 296 Cod procedură civilă,a respins apelul ca nefondat.
