Decizia nr.14/18.02.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Legea nr.142/1998
Acordarea tichetelor de masă de către angajatori nu reprezintă o obligaţie ex lege, ci este vorba doar de o posibilitate condiţionată în mod exclusiv de bugetele de venituri şi cheltuieli şi de resursele financiare proprii, situaţie faţă de care s-a pronunţat în mod clar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr.14/18.02.2008.
Cum în speţa dedusă judecăţii, rezultă în mod clar că pentru anul 2009, recurentele nu au avut aprobat bugetul de venituri şi cheltuieli pentru această destinaţie legală, nu pot fi acordate sumele reprezentând contravaloarea tichetelor de masă.
Cum în speţa dedusă judecăţii, rezultă în mod clar că pentru anul 2009, recurentele nu au avut aprobat bugetul de venituri şi cheltuieli pentru această destinaţie legală, nu pot fi acordate sumele reprezentând contravaloarea tichetelor de masă.
Decizia civilă nr. 548/02.03.2012
Constată că, reclamanta U.T.S.M.C.R. C.F. C. în numele şi pentru membri săi de sindicat A.M. ş.a., a chemat în judecată pe pârâtele C.N.C.F. “C.F.R.” S.A. şi Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţii C.F.C. solicitând obligarea acestora în solidar la plata actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective către fiecare salariat, membru de sindicat menţionat în tabelul nominal anexat a următoarelor drepturi salariale: salariul suplimentar pentru anii 2007, 2008 şi 2009, echivalent cu salariul de bază de încadrare al salariului pe luna decembrie a anului pentru care se acordă în baza prevederilor art. 32 din Contractele colective de muncă pe anii 2007-2008 şi 2009-2010 prelungite prin acte adiţionale; a ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de Paşti pe anul 2009 echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare în baza prevederilor art. 65 din Contractul colectiv de muncă pe anul 2007-2008 prelungit prin acte adiţionale; premierea acordată de „Ziua feroviarilor” pentru anul 2009 echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, în baza prevederilor art. 65 din Contractul colectiv de muncă pe anul 2007-2008 prelungit prin acte adiţionale şi contravaloarea tichetelor de masă neeliberate din luna februarie 2009 în echivalentul zilelor lucrătoare prestate de fiecare salariat înmulţit cu 8,72 lei valoarea nominală a unui tichet de masă, în baza prevederilor art.1 din Legea nr.142/1998.
În motivare, s-a arătat că toate pretenţiile din prezenta acţiune reprezintă drepturi salariale, iar pârâtele nu au onorat nici una dintre obligaţiile contractuale asumate prin Contractele colective de muncă astfel că datorează, cu titlu de daune salariul suplimentar pentru anul 2007,2008 şi 2009 respectiv 3 salarii de bază de încadrare al salariatului din luna decembrie a anului pentru care se acordă, premierea pentru „Ziua ceferiştilor „şi ajutorul material de Paşti aferente anului 2009 precum şi tichetele de masă începând cu luna februarie 2009.
În drept au fost invocate disp.art.7, 32, 65 şi 77 din Contractele colective de muncă, art. 38 şi 43 din Contractul colectiv de muncă nr. 722/24.01.2008 la nivel de ramură transporturi pentru anii 2008-2010, Legea nr.142/1998, art.40 alin.2, 236, 242, 283 din Codul muncii şi art.41 alin.5 din României.
În susţinerea pretenţiilor formulate s-a depus la dosar extras din Contractul colectiv de muncă pe anii 2007-2008 şi 2009-2010, extras din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi 2008-2010 şi extras din Ordinul nr. 161/2009 privind stabilirea valorii nominale indexate a unui tichet de masă pentru semestrul I 2009.
Pârâta Compania Naţională de Căi Ferate “CFR” S.A. B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii formulată ca neîntemeiată sub toate capetele de cerere.
Tribunalul V., Secţia I-a civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin sentinţa civilă nr.1479/16.12.2011, a admis în parte acţiunea, a obligat pe pârâta Compania Naţională de Căi Ferate “C.F.R.” S.A. B. – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţii CF Craiova să plătească reclamanţilor salariul suplimentar, pentru perioada octombrie 2007-2009, echivalent cu salariul de bază pe luna decembrie a anului pentru care se acordă, în baza prev. art.32 din Contractele colective de muncă pe anii 2007-2008 şi 2009-2010, prelungite prin Acte adiţionale şi a respins celelalte capete de cerere.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanţii sunt salariaţii pârâtei Companiei Naţionale de Căi Ferate “CFR” S.A. B., iar prin acţiunea formulată au solicitat acordarea drepturilor salariale prevăzute în contractele colectiv e de muncă.
Potrivit art.7 din Contractul colectiv de muncă salariul cuprinde salariul de bază, sporurile la salariul de bază, adaosurile şi premiile.
Contractul colectiv de muncă încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor iar potrivit disp.art.243 din Codul muncii executarea acestuia este obligatorie pentru părţi.
Angajatorul are obligaţia legală de a acorda salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din Contractul colectiv de muncă aplicabil şi din Contractele individuale de muncă astfel cum prevăd disp.art.40 alin.2 din Codul muncii.
Potrivit prevederilor art. 32 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate nr.1/2124/2007 înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială B. sub nr.1631/29.03.2007 şi prevederilor Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate nr. 1/3682/2009, înregistrat la Direcţia de Muncă şi protecţie Socială B. sub nr.2591/6.06.2009, pârâtele s-au obligat ca pentru desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia să plătească salariaţilor un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
De asemenea, potrivit art.65 din Contractul colectiv de muncă pârâtele s–au obligat la plata unui ajutor material cu ocazia sărbătorilor de Paşti şi Crăciun reprezentând un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, iar prin acelaşi articol s-au obligat la premierea salariaţilor cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare pentru „Ziua ceferiştilor”.
Părţile contractante au mai convenit la art.77 din Contractul colectiv de muncă ca salariaţii să beneficieze de un tichet de masă pentru fiecare zi lucrată, potrivit procedurilor de acordare şi de calcul stabilite de Legea nr. 42/1998.
Pârâtele nu şi-au onorat aceste obligaţii stabilite în contractele colective de muncă, motivând că, Compania Naţională de Căi Ferate “C.F.R.” S.A. Bucureşti nu a avut aprobat bugetul de venituri şi cheltuieli pentru anii 2008 şi 2009 astfel că neavând stabilit cuantumul veniturilor şi fondul salariilor de bază nu s-a putut constitui fondul pentru plata salariului suplimentar.
Cu privire la capetele 2 şi 3 de cerere s-a arătat că pentru anul 2009 obligaţia pârâtei de a plăti ajutorul material aferent sărbătorilor de Paşti şi premierea pentru Ziua feroviarului nu există.
De asemenea, s-a arătat că nu există nici obligaţia acordării tichetelor de masă faţă de reclamanţi.
În conformitate cu disp.art.154 alin.1 şi art. 155 din Codul muncii salariul reprezintă contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza Contractului individual de muncă şi cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile precum şi alte adaosuri.
Adaosurile solicitate prin prezenta acţiune sunt asimilate de Codul muncii drepturilor salariale.
Fiind vorba de drepturi salariale , în speţă sunt aplicabile disp.art. 283 lit.c din Codul muncii, care instituie un termen de prescripţie de 3 ani pentru acţiunile privind plata unor drepturi salariale neacordate, fără a distinge între drepturile salariale cuprinse în Contractul individual de muncă şi cele cuprinse în Contractul colectiv de muncă .
Referitor la salariul suplimentar prev. de art.32 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate nr.1/2124/2007 înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială B. sub nr.1631/29.03.2007 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate sub nr.1/3682/2009 înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială B. sub nr.2591/6.06.2009 pârâtele s-au obligat ca pentru munca desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia să plătească salariaţilor un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Pârâtele nu şi-au îndeplinit această obligaţie prevăzută în Contractul colectiv de muncă de acordare a salariului suplimentar.
În conformitate cu disp.art. 243 din Codul muncii şi art.30 din Legea privind Contractul colectiv de muncă nr.130/1996, executarea Contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi iar neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin acest contract atrage răspunderea părţil0or care se fac vinovate de aceasta.
De asemenea, conform art. 236 alin.4 din Codul muncii şi art.7 alin.2 din Legea nr. 130/1996, Contractele colective
Mai mult, în conformitate cu disp. art.37 din Codul muncii, drepturile şi obligaţiile privind relaţiile de muncă dintre angajator şi salariat se stabilesc potrivit legii, prin negociere în cadrul contractelor colective de muncă şi al contractelor individuale de muncă iar potrivit disp.art.38 din Codul muncii salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege orice tranzacţie prin care se urmăreşte aceasta fiind lovită de nulitate.
Susţinerile pârâtei că este un agent economic monitorizat în sensul prevederilor O.U.G. nr.179/2001 şi O.U.G. nr.79/2008 întrucât este Companie Naţională la care statul este acţionar majoritar şi în aceste condiţii, negocierea Contractului colectiv de muncă ar fi trebuit să aibă ca punct de pornire posibilităţile financiare ale angajatorului în ceea ce priveşte acordarea drepturilor angajaţilor, sunt reale, însă pârâta avea obligaţia să ţină cont de prevederile celor două acte normative.
Odată negociate drepturile solicitate prin prezenta acţiune, existenţa O.U.G. nr.79/2001 şi O.U.G. nr.79/2008 nu îl exonerează pe angajator de obligaţiile pe care şi le-a asumat prin contractele colective de muncă.
Nu pot fi reţinute nici apărările privind situaţia economică financiară gravă constând în concedieri şi şomaj tehnic, respectiv imposibilitatea constituirii unor fonduri de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar şi lipsa din buget a sumelor necesare plăţii acestor drepturi întrucât nu s-a făcut nici un fel de dovadă privind lipsa fondurilor necesare achitării drepturilor salariale solicitate de reclamanţi.
În concluzie nu se pot reţine argumentele pârâtei Compania Naţională de Căi Ferate “CFR” S.A. B. privind circumstanţele economico-financiare întrucât acestea nu o exonerează de îndeplinirea obligaţiilor pe care şi le-a asumat prin contractele colective de muncă.
În situaţia în care societatea constata că nu se poate încadra în buget şi nu mai poate achita drepturile promise avea posibilitatea să renegocieze cu sindicatele Contractul colectiv de muncă, dar nu poate invoca acum lipsa banilor ca motiv de neîndeplinire a obligaţiilor asumate.
De altfel, aceasta este situaţia pentru anul 2009, când prin Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, părţile au convenit că în anul 2009 nu se mai acordă ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de Paşti, Crăciun şi Ziua feroviarului.
Ca urmare, nu mai există nici un temei legal pentru acordarea acestor drepturi pentru anul 2009.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea tichetelor de masă se constată că nici aceste pretenţii ale reclamanţilor nu sunt întemeiate întrucât în conformitate cu prev. Legii 142/1998, tichetele de masă se acordă numai pentru achitarea mesei sau achiziţionarea de produse alimentare, iar nu contravaloarea acestora.
Prin decizia nr.14/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, că alocaţia individuală de hrană sub forma tichetelor de masă nu reprezintă un drept, ci o vocaţie ce se poate realiza doar în condiţiile în care angajatorul are prevăzute sume cu această destinaţie în buget şi acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă.
Deşi aceste drepturi au fost prevăzute în Contractele colective de muncă iniţiale, acestea nu s-au putut acorda datorită dificultăţilor economice prin care a trecut societatea.
De altfel, prin actul adiţional la Contractul colectiv de muncă încheiat pe anul 2009-2010 înregistrat la DMPS a mun. Bucureşti sub nr.2591/2009 s-a prevăzut că pentru anul 2010 salariul suplimentar nu se mai acordă , iar pentru anul 2009 şi anul 2010 nu se acordă ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de Paşti, Crăciun şi de Ziua feroviarului.
În raport de cele arătate acţiunea a fost admisă în modul arătat mai sus.
Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal, au declarat recurs Compania Naţională de Căi Ferate CFR SA – Sucursala Centrul Regional de Exploatare, Întreţinere şi Reparaţi CF C. şi Uniunea Teritorială a Sindicatelor Mişcarea Comercial-Regională CF C., pentru recurenţii-reclamanţi, criticând-o pentru nelegalitate.
Recurenta-pârâtă a invocat disp.art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă, însă criticile sale pot fi încadrate în disp.art.304 pct.9 Cod procedură civilă, după cum urmează:
În mod greşit s-a pronunţat instanţa de fond atunci când a admis acţiunea cu privire la contravaloarea celui de-al treisprezecelea salariu pentru perioada 2007, 2008 şi 2009, raportat la disp.art.32 din Contractele Colective de Muncă pe anii 2007-2009, care nu instituie o obligaţie de plată a acestui salariu în sarcina recurentei-pârâte şi acordarea acestuia este condiţionată de hotărârea Consiliului de Administraţie luată cu acordul delegaţilor aleşi ai sindicatelor, plata fiind condiţionată obligatoriu de fondul de salarii în procent de până la 10%.
În această situaţie, întrucât pe perioada dedusă judecăţii nu există aprobat bugetul de venituri şi cheltuieli, mai mult, fiind înregistrate pierderi pe parcursul anilor 2007-2009, precum şi plăţi restante faţă de bugetul de stat, recurenta-pârâtă s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a acorda acest salariu; Nu în ultimul rând prima instanţă nu a ţinut cont de faptul că o parte din intimaţii-reclamanţi s-au pensionat, iar alţii au avut sancţiuni disciplinare, situaţie faţă de care, în nici un caz, nu se putea dispune admiterea acţiunii.
Uniunea Teritorială a Sindicatelor Mişcarea Comercial-Regională CF C. a criticat sentinţa instanţei de fond, invocând în termeni generali disp.art.299 – 316 Cod procedură civilă, însă criticile lor pot fi încadrate în dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, după cum urmează:
– prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală atunci când a respins plata ajutorului material pentru Ziua feroviarului pentru anul 2009, precum şi ajutorul material de Paşti referitor la acelaşi an, deoarece CCM pe anul 2009-2010 a fost înregistrat la data de 04.06.2009, situaţie faţă de care subzistă obligaţia pârâtelor la plata acestor ajutoare;
– soluţia este nelegală şi cu privire la neacordarea tichetelor de masă aferente anului 2009, atâta vreme cât dispoziţiile art.77 din CCM pe anii 2007-2009, prelungit şi pe anii 2009-2010, prevăd acordarea acestor tichete de masă, sens în care dispoziţiile cuprinse în CCM sunt obligatorii pentru părţile care le-au încheiat potrivit disp.art.236 alin.1 din Codul muncii, precum şi art.40 alin.2 lit.c) rap.la art.243 din Codul muncii; Faptul că nu există fonduri pentru acordarea acestor drepturi nu exonerează pârâtele de respectarea clauzelor contractuale.
Examinând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa recurată, prin prisma motivelor de recurs, invocate de recurenta-pârâtă, Curtea constată că recursul acesteia este fondat pentru considerentele arătate.
Critica privind cel de-al treisprezecelea salariu pentru anii 2007 – 2009, este fondată urmând a o admite ca atare, pentru următoarele considerente:
Din Contractul colectiv de muncă pe anul 2007 – 2008, respectiv art.30 alin.1 rezultă că pentru munca desfăşurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societăţii poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, rezultând posibilitatea ci nu obligaţia angajatorului de a plăti această sumă, aceeaşi posibilitate fiind prevăzută şi în art.30 alin.1 din Contractul colectiv de muncă pe anul 2009 – 2010.
Având în vedere situaţia financiară a angajatorului, care a făcut dovada imposibilităţii acordării acestei sume pe de o parte, precum şi faptul că aceasta nu este obligată în sensul amintit, va fi respins şi acest capăt din cererea intimaţilor-reclamanţi.
Raportat la acest capăt de cerere instanţa a avut în vedere numai prevederile art.32 alin.1 din CCM pe anul 2007, ignorând în totalitate prevederile art.32 alin.3, care precizează în mod expres fondurile necesare pentru acordarea acestui salariu suplimentar şi care se constituie din reţineri în procent de 10%, din fondul de salarii, aceste dispoziţii trebuind coroborate cu OUG nr.81/1997 ce reglementează plata salariilor suplimentare şi care condiţionează în mod absolut plata acestora de existenţa fondurilor financiare, ceea ce în cazul recurentelor s-a dovedit că nu au existat, aceste societăţi făcând parte din categoria agenţilor economici monitorizaţi potrivit OUG nr.79/2008, astfel că nu a fost îndeplinită condiţia acordării acestor premii.
Nu s-a luat în considerare nici faptul că potrivit Anexei nr.6 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pentru anii 2007-2008, numai în situaţia în care recurenta ar fi avut venituri pentru constituirea fondurilor necesare acordării salariului suplimentar (ceea ce nu este cazul în speţă), acesta se acorda pentru muncă ireproşabilă prestată de angajaţi în cursul unui an calendaristic.
În fine, nu există nici o hotărâre a Consiliului de administraţie luată cu acordul delegaţilor aleşi ai sindicatelor pentru acordarea acestor drepturi.
În ceea ce priveşte recursul formulat de Uniunea Teritorială a Sindicatelor Mişcarea Comercial-Regională CF C., Curtea a constatat că acesta este nefondat, iar instanţa de fond a pronunţat o soluţie legală, respingând recursul pentru următoarele considerente:
Astfel, prima acordată de Ziua feroviarului este asimilată cu un ajutor social, iar în dispoziţiile art.64 alin.2, respectiv art.67 alin.2 din Contractul Colectiv de Muncă s-a stipulat în mod clar că, în afara drepturilor pe care le au salariaţii potrivit legii, se acordă această primă al cărui cuantum va fi stabilit de către Consiliul de Administraţie cu consultarea delegaţilor aleşi ai sindicatelor.
În acest sens, există drepturi salariale care se acordă în mod automat, obligatoriu în sensul că părţile nu pot deroga în nici un fel de la aplicabilitatea acestora, iar contractul reprezintă legea părţilor şi drepturi suplimentare care pot fi acordate numai după îndeplinirea anumitor condiţii şi care evident sunt facultative.
Astfel, în speţa dedusă judecăţii avem de-a face cu cea de-a doua categorie de drepturi.
Practic acest „sprijin financiar” care ar putea fi acordat salariaţilor s-a stabilit prin contract ca fiind acordat numai în baza unei decizii a Consiliului de administraţie, în urma analizei indicatorilor financiari economici pentru fiecare an, împreună cu partenerii de dialog social, respectiv reclamantul, F.N.F.M.C.
Sumele solicitate de către intimaţii-reclamanţi, respectiv aceste prime, nu urmează regimul juridic al drepturilor salariale, iar eventuala acordare sau nu a acestor premii constituie o vocaţie a salariatului şi nicidecum o obligaţie de acordare a acestora din partea angajatorului.
Este evident că în contextul actual, respectiv a conjuncturii economice dificile, a recesiunii economice şi a perioadei de criză profundă prin care trece România, precum şi lipsa posibilităţilor concrete financiare, societatea nu poate să asigure acordarea unor premii salariaţilor, ci ea este ţinută să respecte numai clauzele obligatorii ale contractelor individuale de muncă.
Din art.67 alin.2 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate rezultă că pentru Ziua feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de către Consiliul de administraţie la nivelul clasei I de salarizare.
Potrivit dispoziţiilor art.977 Cod civil, interpretarea contractelor se face după convenţia comună a părţilor contractante şi nu după sensul literar al termenilor.
Curtea, consideră că această prevedere trebuie interpretată în sensul că prima de Ziua feroviarului se acordă în mod exclusiv numai în baza unei hotărâri a Consiliului de administraţie şi numai în cazul în care situaţia financiară a societăţii permite acest lucru.
Prin urmare, pentru a se acorda această primă este absolut necesar şi obligatoriu ca ea să fie stabilită de Consiliul de administraţie printr-o hotărâre.
Cum în speţa dedusă judecăţii se constată că nu a existat nici o hotărâre a Consiliului de administraţie cu privire la acordarea primei de Ziua feroviarului, această clauză prevăzută de art.67 alin.2, respectiv art.64 alin.2 din Contractul colectiv de muncă, reprezintă o condiţie care nu a fost îndeplinită, iar neîndeplinirea acestei condiţii suspensive atrage inexistenţa dreptului însuşi.
Critica referitoare la acordarea sumelor pentru Paşti şi Crăciun, pentru anul 2009, este nefondată, urmând a o respinge, pentru următoarele argumente:
Din anexa 3 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2009-2010, respectiv procesul verbal încheiat de comun acord de către părţi la data de 3.06.2009, rezultă că art.64 alin.1 şi 2 din Contractul colectiv de muncă a fost modificat, arătându-se că în afara ajutoarelor la care au dreptul salariaţii, potrivit legii, aceştia vor beneficia din fondurile angajatorului cu ocazia sărbătorilor de Paşte de un ajutor material stabilit cel puţin la nivelul clasei I de salarizare, însă aceste prevederi se aplică începând cu data de 01.01.2010, ceea ce semnifică faptul că aceste ajutoare nu se acordă pentru anul 2009.
În concluzie, cum acest proces verbal încheiat la data de 3.06.2009, îşi produce efecte juridice şi nu are cum să fie contestat de către intimaţii-reclamanţi, deoarece s-a încheiat de către Federaţia Sindicatelor Ramurii Vagoane, fiindu-le deci opozabil, acordarea de prime de Paşte pentru anul 2009, este nelegală.
În fine, susţinerea potrivit cu care pe perioada dedusă judecăţii se pretinde că nu a existat contract de muncă, nu poate fi luată în considerare de către Curte, deoarece pe de o parte, potrivit art.3 din Legea nr.130/1996, negocierea colectivă la nivel de unitate este obligatorie şi are loc în fiecare an cu cel puţin 30 de zile anterior expirării contractului colectiv de muncă anterior, iar pe de altă parte, potrivit art.23 din acelaşi act normativ contractul colectiv de muncă se încheie pe o perioadă determinată care nu poate fi mai mică de 12 luni.
Referitor la critica ce priveşte acordarea tichetelor de masă, prima instanţă în mod legal a respins acest capăt de cerere, sub acest aspect soluţii fiind legală, iar critica nefondată pentru următoarele considerente.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art.81 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate valabil pentru perioada 2009-2010, potrivit cu care fiecare salariat va primi câte un tichet de masă conform prevederilor legale, rezultă în mod clar că această prevedere se referă la dispoziţiile art.1 alin.2 din Legea nr.142/1998, potrivit cu care tichetele de masă se acordă la limita prevederilor bugetului de stat şi după caz ale bugetelor locale, pentru unităţile din sectorul bugetar şi în limita bugetelor de venituri şi cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.
De asemenea, potrivit prevederilor Legii finanţelor publice, cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările menţinute în legi specifice şi în legile bugetare anuale, cheltuielile neputând fi angajate şi efectuate dacă nu există o bază legală pentru respectiva cheltuială.
Prin urmare, raportat la aceste prevederi legale, acordarea tichetelor de masă de către angajatori nu reprezintă o obligaţie ex lege, ci este vorba doar de o posibilitate condiţionată în mod exclusiv de bugetele de venituri şi cheltuieli şi de resursele financiare proprii, situaţie faţă de care s-a pronunţat în mod clar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr.14/18.02.2008.
De menţionat şi prevederile art.6 alin.5 din Legea nr.142/1998, care interzice acordarea unui rest de bani la tichetul de masă, respectiv compensarea acestuia prin acordarea sumei respective în bani.
Faţă de cele arătate mai sus, Curtea, în baza disp.art.312 şi art.316 Cod procedură civilă, precum şi art.291 din Codul muncii, a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă şi a modificat sentinţa, iar pe fond a respins acţiunea formulată de intimaţii-reclamanţi.
A fost respins ca nefondat recursul declarat de Uniunea Teritorială a Sindicatelor Mişcarea Comercial-Regională CF C., pentru recurenţii-reclamanţi.
