Potrivit uzanţelor comerciale, intre anumiţi parteneri de afaceri, tăcerea păstrată un anumit interval de timp de la primirea facturii valorează acceptare, iar precedentele devin uzanţe, atunci când sunt confirmate ca atare printr-un act sau fapt de comerţ.
(Secţia comercială, decizia nr. 493/8.05.1997)
Prin sentinţa civilă nr. 6.432, pronunţată la data de 16.10.1996, de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. “S.I.” – S.R.L. împotriva pârâtei S.C. “TS ENG.” – S.R.L., cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de 4.419.454 lei, cu titlu de despăgubiri, a sumei de 1.532.340,80 lei, cu titlu de penalităţi pentru întârziere în decontare, calculată pentru perioada de 2.02 – 16.10.1996 şi a sumei de 15.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
în motivarea apelului s-a arătat că reclamanta intimată nu a dovedit nici existenţa debitului – înscrisurile prezentate în susţinerea pretenţiilor solicitate cu titlu de preţ nefiind semnate de reprezentanţii pârâtei şi nici ştampilate – nici a relaţiilor contractuale care să o îndreptăţească la penalităţi, între părţi neexistând încheiat un contract în care să se fi stipulat o clauză penală cu privire la acestea.
Examinând motivele invocate, în raport de probele administrate, tribunalul apreciază ca fiind întemeiat apelul.
Astfel, probele cauzei relevă că relaţiile comerciale dintre părţi s-au concretizat sub forma comenzii acceptate şi executate, fără ca acestea să stipuleze prin vreun înscris o clauză penală cu privire la penalităţi. în absenţa acestei clauze, în conformitate cu prevederile art. 7 alin. 2 din Legea nr. 76/ 1992, republicată, nu poate fi angajată răspunderea pârâtei debitoare pentru întârzierea în plata preţului.
Este de observat, însă, că nu poate fi primită susţinerea apelantei, în sensul că reclamanta-intimată nu ar fi făcut dovada “existenţei debitului”, reprezentând contravaloarea mărfii, întrucât înscrisurile depuse în probaţiune sunt nesemnate şi neştampilate, având în vedere că anterior, în derularea relaţiilor comerciale existente între părţi – astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar – pârâta a onorat la plată facturi nesemnate de reprezentanţii legali ai acesteia, şi neştampilate – ştiut fiind că facturile comerciale sunt acte unilaterale emise de către un comerciant, prin care acesta recapitulează ceea ce îi datorează debitorul său şi îi solicită plata preţului, ele putând fi confirmate expres sau tacit şi că, potrivit uzanţelor comerciale între anumiţi parteneri de afaceri, tăcerea păstrată un anumit interval de timp de la primirea facturii valorează acceptare, iar precedentele devin uzanţe atunci când sunt confirmate, ca atare, printr-un act sau fapt de comerţ, cum este cazul în speţă.
Pentru aceste considerente, urmează a se admite apelul de faţă şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 296 Cod proc civilă, a se schimba în parte sentinţa apelată, în sensul că, pe fond, se va respinge cererea de obligare a pârâtei la plata penalităţilor pentru întârziere în decontare, ca nefondată, menţinându-se, ca fiind legale şi temeinice, celelalte dispoziţii.
Notă: Cu privire la Legea nr. 76/1992, a se vedea nota de la speţa nr. 12.
