– Legea nr. 53/2003, republicată, Codul muncii: art. 52 alin. (1) lit. c)
Măsura suspendării contractului individual de muncă al unui angajat reprezintă o măsură de management intern al societăţii, însă ea trebuie să se circumscrie cerinţelor impuse de art. 52 din Codul muncii, deoarece în caz contrar ar fi posibilă exercitarea abuzivă a drepturilor angajatorului cu privire la derularea raportului de muncă al salariatului.
Măsura suspendării contractului individual de muncă al unui angajat reprezintă o măsură de management intern al societăţii, însă ea trebuie să se circumscrie cerinţelor impuse de art. 52 din Codul muncii, deoarece în caz contrar ar fi posibilă exercitarea abuzivă a drepturilor angajatorului cu privire la derularea raportului de muncă al salariatului.
Pentru a fi incident cazul de suspendare a contractului individual de muncă reglementat de art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, angajatorul trebuie să-şi reducă sau întrerupă activitatea temporar, datorită dificultăţilor economice, unor motive tehnologice sau structurale, ca, de exemplu, înlocuirea utilajelor, modernizarea sau repararea lor, reorganizarea unor subunităţi (secţii, ateliere, etc.) sau chiar a formaţiilor de lucru, ori unor motive similare. Prin folosirea sintagmei „motive similare”, legiuitorul a lăsat posibilitatea angajatorului să identifice şi alte situaţii în care îşi întrerupe sau reduce temporar activitatea pentru motive obiective, întrerupere sau reducere care impune suspendarea contractelor de muncă ale salariaţilor pe o anumită perioadă, respectiv cât timp durează situaţia respectivă.
O situaţie de întrerupere sau reducere temporară a activităţii presupune, cel puţin, ca activitatea desfăşurată de salariaţii unei structuri sau a unui departament, să nu se mai desfăşoare pentru o anumită perioadă, cu perspectiva reluării activităţii, după depăşirea situaţiei care a reprezentat cauza întreruperii. Ea nu vizează întreruperea sau reducerea temporară a activităţii doar pentru un salariat.
Imposibilitatea obiectivă a angajatorului de a asigura unui salariat realizarea sarcinilor de serviciu, fără a exista o întrerupere sau reducere temporară a activităţii, nu se încadrează în ipotezele reglementate de art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, ci poate justifica desfiinţarea postului ocupat de către acel angajat, cu consecinţa concedierii acestuia în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii.
Imposibilitatea obiectivă a angajatorului de a asigura unui salariat realizarea sarcinilor de serviciu, fără a exista o întrerupere sau reducere temporară a activităţii, nu se încadrează în ipotezele reglementate de art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, ci poate justifica desfiinţarea postului ocupat de către acel angajat, cu consecinţa concedierii acestuia în temeiul art. 65 alin. (1) din Codul muncii.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 1292 din 9 mai 2012, dr. C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 201/23.01.2012, pronunţată în dosarul nr. 4974/30/2011, Tribunalul Timiş a respins excepţia lipsei de obiect invocată de pârâta S.C. K.& S. România S.R.L.
A admis în parte acţiunea civilă formulată şi completată de reclamantul M.N. în contradictoriu cu pârâta S.C. K.& S. România S.R.L. Timişoara.
A anulat, ca netemeinică, decizia nr. 6990/03.06.2011, emisă de pârâtă.
A obligat pârâta să achite reclamantului diferenţa de 25% din drepturile salariale cuvenite şi neachitate, aferente perioadei 03.06.2011-14.07.2011, respingând în rest acţiunea.
Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantul a sumei de 1.240 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a constatat că reclamantul, prin actul procedural investitor de instanţă, a solicitat instanţei de judecată să dispună anularea Deciziei nr. 6990/03.06.2011, emisă de către pârâtă, ca netemeinică şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâtei de a-l repune efectiv pe funcţia de Şef Departament Tehnic şi de a-i achita integral salariul lunar (în cotă de 100%), începând cu 03.06.2011 şi până la punerea în a hotărârii ce se va pronunţa.
Excepţia lipsei de obiect, invocată de către pârâtă, a fost apreciată ca neîntemeiată, întrucât, deşi pârâta a fost obligată irevocabil, prin sentinţa civilă nr. 3253/2010, să-l reîncadreze pe reclamant pe postul deţinut anterior emiterii deciziei de concediere, în fapt, ea nu a pus în executare aceasta hotărâre judecătorească ce-i impunea o anumită conduită de urmat.
Astfel, în perioada cuprinsă între data de 03.06.2011 şi până la data de 14.07.2011, dată de la care începe să curgă perioada de preaviz, stabilită prin decizia de concediere nr. 7166/16.08.2011, cererea reclamantului prezintă obiect, astfel încât prima instanţă a respins excepţia lipsei de obiect.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamantul a fost angajatul pârâtei, în baza contractului individual de muncă nr. 483688/17253, în funcţia de inginer – şef departament tehnic.
La data de 03.06.2011, pârâta a emis Decizia nr. 6990, prin care a suspendat unilateral contractul individual de muncă nr. 483688/07.12.2000 al reclamantului, cu începere de la data de 03.06.2011, datorită imposibilităţii de a-i asigura acestuia condiţiile necesare realizării sarcinilor de serviciu, conform fişei postului ocupat de salariat, ca urmare a reorganizării departamentului tehnic din cadrul pârâtei şi a redistribuirii funcţiei de şef departament tehnic la nivel de concern către un centru de competenţe.
Motivele de drept ale acesteia au fost prevederile art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, potrivit cărora „contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în cazul întreruperii temporare a activităţii, fără încetarea raportului de muncă, în special pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare”.
Situaţia premisă a acestui caz de suspendare unilaterală a contractului individual de muncă constă în întreruperea temporară a activităţii desfăşurate de pârâtă, aspect nedovedit de ultima prin niciun mijloc de probă administrat în cauză.
Pe de altă parte, motivele care pot conduce angajatorul la această măsură trebuie să fie obiective. Acestea pot fi de natură economică, tehnologică, structurală ori altele similare, însă, în toate cazurile, caracterul obiectiv trebuie să se păstreze. Spre exemplu, motivele economice pot semnifica un impas financiar în care se găseşte angajatorul din lipsă totală de comenzi. Motivele tehnologice pot apărea în cazul în care este necesară repararea utilajelor folosite în procesul muncii, modernizarea lor, etc. Raţiunile de factură structurală presupun o reorganizare a unor subunităţi (secţii, ateliere etc.) sau chiar a formaţiilor de lucru. Textul legal nu defineşte noţiunea de „motive similare”, astfel încât pot fi avute în vedere orice alte situaţii care exclud culpa vreuneia dintre părţile contractului individual de muncă prin raportare la ipotezele anterioare prevăzute de text.
În consecinţă, prima instanţă a apreciat că legiuitorul a dorit să pună la dispoziţia angajatorului o altă modalitate de a acţiona, legală, cu caracter facultativ şi temporar, în situaţia în care afacerea sa suferă dificultăţi.
Aşadar, în speţă, există un veritabil act de drept al muncii, a cărui legalitate şi oportunitate poate fi analizată de către instanţa de judecată. Potrivit art. 268 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, salariatul poate contesta această măsură, în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei unilaterale a angajatorului de suspendare a contractului individual de muncă. Învestită cu soluţionarea unui asemenea conflict de muncă, instanţa de judecată trebuie să analizeze nu numai legalitatea măsurii, ci, mai ales, oportunitatea sa, un veritabil control judecătoresc putând fi realizat doar în urma verificării raţiunilor efective care au condus angajatorul la adoptarea acestei măsuri.
Este nefondată susţinerea pârâtei potrivit căreia emiterea deciziilor de suspendare a fost determinată de imposibilitatea de a-i asigura reclamantului condiţiile necesare realizării sarcinilor, conform fişei postului ocupat, ca urmare a reorganizării departamentului tehnic din cadrul pârâtei şi a redistribuirii atribuţiilor funcţiei de şef departament tehnic la nivel de concern către un centru de competenţe.
Astfel, prima instanţă a constatat că temeiurile invocate în sprijinul deciziei de suspendare nu subzistă, în fapt, fiind operată o scoatere din activitate a reclamantului, cu toate că, prin sentinţa civilă nr. 3253/2011, rămasă irevocabilă, cât şi prin sentinţa civilă nr. 211/3072011, s-a dispus reîncadrarea reclamantului pe postul deţinut anterior, acela de şef departament tehnic.
Faţă de aceste considerente de fapt, tribunalul a reţinut că decizia de suspendare nr. 6990/30.06.2011, emisă de pârâtă, nu se încadrează în prevederile art. 52 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, nefiind în prezenţa situaţiei premisă a întreruperii temporare a activităţii, dar nici în prezenţa motivelor impuse de art. 52 din Codul muncii, fiind întocmită în mod netemeinic, motiv pentru care a dispus anularea acesteia.
În virtutea principiului repunerii părţilor în situaţia juridică existentă anterior actului anulat, a fost obligată pârâta să achite reclamantului diferenţa de 25% din drepturile salariale cuvenite şi neachitate, aferente perioadei 03.06.2011-14.07.2011, avându-se în vedere data la care reclamantul a intrat în perioada de preaviz, conform deciziei de concediere nr. 7166/16.08.2011.
Cum cererea reclamantului a fost primită de către tribunal până la data de 14.07.2011, data la care reclamantul a intrat in perioada de preaviz, a fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la reîncadrarea reclamantului pe postul de şef departament tehnic, precum şi la plata diferenţei de salariu de 25% din drepturile salariale cuvenite şi neachitate cu începere de la data de 03.06.2011 şi până la punerea în executare a hotărârii ce se va pronunţa, dat fiind că obligaţia de plata a pârâtei a fost limitată până la data de 14.07.2011.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 Cod procedură civilă, a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1.240 lei, reprezentând onorariu de avocat, întrucât se află în culpă procesuală.
Împotriva sentinţei civile nr. 201/23.01.2012 a Tribunalului Timiş, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta S.C. K.& S. România S.R.L., prin care a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a sentinţei recurate, în sensul respingerii în integralitate a acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului se arată, în esenţă, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, dat fiind că instanţa de fond s-a limitat la a reţine că susţinerea pârâtei, în sensul că emiterea deciziei de suspendare contestată a fost determinată de imposibilitatea de a-i asigura reclamantului condiţiile necesare realizării sarcinilor de serviciu conform fişei postului ocupat de salariat, ca urmare a reorganizării departamentului tehnic din cadrul societăţii şi a redistribuirii atribuţiilor funcţiei de şef departament tehnic la nivel de concern către un centru de competenţe este nefondată, fără a arăta care sunt motivele care au determinat-o să concluzioneze în acest sens, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 Codul de procedură civilă.
Doctrina a statuat în acest sens că obligaţia instanţei de a menţiona în mod expres şi explicit, în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să susţină soluţia pronunţată apare ca esenţială, din perspectiva textului art. 261 alin. (1) pct. 5 Codul de procedură civilă, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile în litigiu de temeinicia şi legalitatea unei decizii, respectiv să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc. Totodată se mai subliniază că o astfel de decizie nu respectă exigenţele art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, conform jurisprudenţei CEDO, formată în aplicarea normei evocate anterior, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse (Hotărârea Helle contra Finlanda din 19 decembrie 1997, Hotărârea Albina contra României).
Din analiza considerentelor hotărârii recurate se poate constata că, în repetate rânduri, instanţa de fond face referire la „deciziile de suspendare”, deşi, în speţă, obiectul demersului judiciar al reclamantului vizează exclusiv Decizia nr. 6990/03.06.2011.
Date fiind confuziile evidente conţinute de sentinţa atacată, maniera în care prima instanţă a analizat apărările pârâtei nu convinge, hotărârea astfel pronunţată fiind nelegală în raport cu prevederile art. 304 pct. 7 Codul de procedură civilă.
Recurenta susţine că hotărârea atacată este nelegală şi datorită faptului că a fost pronunţată cu interpretarea şl aplicarea greşită a textului art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, republicată.
Tribunalul Timiş a reţinut în mod eronat că situaţia premisă a acestui caz de suspendare unilaterală a contractului individual de muncă, constând în întreruperea temporară a activităţii desfăşurată de către recurentă, este un aspect nedovedit prin nici un mijloc de probă administrat în cauză.
Dispoziţiile art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, cu modificările şi completările ulterioare, republicată, vizează atât situaţia întreruperii, cât şi cea a reducerii temporare a activităţii, fără încetarea raportului de muncă, pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare.
Angajatorul a dovedit incidenţa motivului de suspendare pe care s-a întemeiat decizia de suspendare atacată de către reclamant prin înscrisurile depuse în probaţiune la dosar.
Astfel, societatea a învederat că, la data reintegrării reclamantului pe postul ocupat anterior disponibilizării sale prin Decizia de concediere nr. 4849/22.01.2010, activităţile aferente poziţiei de şef departament tehnic şi circumscrise atribuţiilor existente în fişa postului reclamantului nu mai existau, ca urmare a contribuţiei unor factori concurenţi, între care: restrângerea activităţii departamentului tehnic, reorganizarea treptată a departamentului tehnic, dezvoltarea profesională continuă a inginerilor din cadrul departamentului tehnic, extinderea procesării automate a datelor şi optimizarea sistemelor informatice.
În cursul anului 2011, în urma unor decizii luate de către conducerea centrală a concernului, au fost înfiinţate Centre de competenţă tehnică la nivelul unor fabrici din diverse locaţii, unde existau ingineri cu mai multă experienţă, din exteriorul Germaniei, de exemplu: la Timişoara, pentru produsele clientului Volkswagen; la Kolarovo (Slovacia), pentru clientul BMW ş.a.m.d., care să preia în totalitate activităţile departamentului tehnic central la nivel de concern legate de produsele realizate pentru clientul respectiv.
Etapele premergătoare înfiinţării acestui centru de competenţă au constituit un proces complex, care a necesitat scurgerea unei perioade de timp şi parcurgerea unor faze distincte, între care şi organizarea concursului pentru ocuparea poziţiei de responsabil Centru Competenţe, la care a fost invitat să participe şi reclamantul intimat.
Pentru a face dovada acestor susţineri, pârâta a anexat întâmpinării formulate în cauză următoarele înscrisuri: decizia nr. 7109/14.07.2011 de încetare a suspendării contractului individual de muncă nr. 483688/07.12.2000 şi dovada comunicării ei cu confirmare de primire semnata de către reclamant, pentru a proba că decizia atacată a încetat să mai producă efecte la 14.07.2011; contractul individual de muncă nr. 483688/17253/07.12.2000 al reclamantului şi actele adiţionale; fişa postului de sef departament tehnic deţinut de M.N., semnată la 19.04.2004; adresele înaintate de societate către Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş nr. 6921/13.12.2010, nr. 6922/13.12.2010, şi nr. 2357/10.05.2011, ordinul de plata nr. 18198846/13.12.2010, declaraţie şi state de plata rectificative, pentru a se arăta că s-a dat eficienţă dispoziţiilor sentinţei civile nr. 3253/PI/23.11.2010, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul 1543/30/2010, reintegrându-se reclamantul pe postul de şef departament tehnic, cu un salariu egal cu cel primit anterior concedierii; copii fluturaşi salariu M.N., aferenţi lunilor august 2009 (salariu 100 %) şi iunie 2011 (salariu 75%, raportat la acelaşi salariu de baza aferent poziţiei de şef departament tehnic), pentru a face dovada respectării aceluiaşi nivel de salarizare după reintegrare; adresa 1921/12.04.2011, notificarea 1920/12.04.2011 şi adresa nr. 1922/12.04.2011, prin care d-lui M. i se comunica invitaţia de a participa la concursul pentru ocuparea poziţiei de responsabil Centru Competenţe Timişoara şi dovada de comunicare, din care rezultă că societatea a oferit reclamantului posibilităţile existente de a păstra raporturile de muncă cu acesta, într-o poziţie utilă societăţii comerciale, chiar ulterior modificărilor structurale prefigurate şi detaliate pe larg în întâmpinare; procesul-verbal încheiat în urma desfăşurării concursului intern din 18.04.2011, potrivit căruia, în conformitate cu rezultatele concursului, dl. Mihăilescu nu era îndrituit la poziţia responsabil Centru Competenţe Timişoara, dovedindu-se, totodată, lipsa de interes a reclamantului pentru menţinerea unui raport de muncă avantajos pentru ambele părţi; adresa nr. 3594/08.07.2011, notificarea nr. 3592/08.07.2011 şi adresa nr. 3591/08.07.2011, prin care societatea a comunicat petentului oferta privind ocuparea unui post de Inginer Managementul Modificărilor, având anexată fişa postului corespunzătoare acestei poziţii şi dovada comunicării, precum şi draft-ul actului adiţional pregătit, în 14.07.2011 pentru dl. Mihăilescu, în ipoteza în care accepta oferta postului de inginer propus, care atestă buna-credinţă a conducerii societăţii comerciale în demersurile efectuate în scopul evitării disponibilizării reclamantului; procesul-verbal încheiat în 14.07.2011, în care s-a consemnat modalitatea de derulare a discuţiilor purtate în cadrul întâlnirii din 14.07.2011 între reclamant şi conducerea operativă a S.C. K.& S. România S.R.L., precum şi poziţiile adoptate de părţi în ceea ce priveşte o eventuală continuare a raportului de muncă existent, adaptat la posibilităţile existente conform evoluţiei modului de organizare a societăţii comerciale, şi decizia nr. 2445/30.06.2011 a administratorului unic al S.C. K.& S. România S.R.L., prin care se reorganizează departamentul tehnic al societăţii comerciale prin crearea Centrului de Competenţă V.W. al Concernului, se decide înfiinţarea Centrului de Competenţă V.W. al Concernului începând cu data de 01.07.2011 şi se desfiinţează postul de şef de departament tehnic.
Legea nr. 53/2003 reglementează suspendarea contractului individual de muncă ca un interval de timp în care pot interveni împrejurări prevăzute de lege, ce împiedică temporar înfăptuirea obiectului şi efectelor contractului, deci a obligaţiilor reciproce ale părţilor.
În speţă, suspendarea contractului de muncă a intervenit ca urmare a măsurii unilaterale a angajatorului, prevăzută expres de art. 52, alin. (1) lit. c) din Codul muncii republicat. Aceasta măsură a determinat suspendarea obligaţiilor numai din partea angajatului, nu şi suspendarea obligaţiei angajatorului de a-i achita o remuneraţie, conform art. 53 alin. (2) din Codul muncii, republicat, astfel încât reclamantul a încasat suma de 6.675 lei brut / lună.
Pentru a interveni suspendarea contractului, în condiţiile art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, angajatorul trebuie să îşi întrerupă sau să îşi reducă temporar activitatea, întreruperea/reducerea putându-se datora unor motive tehnologice şi structurale, de exemplu reorganizarea unor subunităţi sau chiar a formaţiilor de lucru.
Procesul de reorganizare, care a avut loc la nivel de concern şi care a afectat întreg departamentul tehnic din cadrul societăţii recurente se circumscrie ipotezei vizând „reorganizarea unor subunităţi sau a unor formaţii de lucru”.
Oportunitatea adoptării măsurilor de reorganizare internă din considerente de eficientizare a activităţii şi maximizare a profitului, respectiv a măsurilor administrative subsecvente, între care se înscrie şi adoptarea deciziei de suspendare atacate, sunt lăsate de legiuitor la aprecierea suverană a angajatorului.
Maniera în care angajatorul decide să îşi diminueze costurile de funcţionare nu constituie obiect al cenzurii forului judiciar şi nu presupune acordul sau consultarea salariatului, constituind o decizie de ordin managerial, de atributul exclusiv al agentului economic.
Prima instanţă a reţinut, prin considerentele hotărârii recurate, fără a argumenta suplimentar acest punct de vedere, că temeiurile invocate în sprijinul deciziei de suspendare nu subzistă, în fapt fiind operată o scoatere din activitate a reclamantului, cu toate că, prin sentinţa civilă nr. 3253/2010, rămasă irevocabilă, cât şi prin sentinţa civilă, pronunţată în dosar nr. 211/30/2011* al Tribunalului Timiş, s-a dispus reîncadrarea reclamantului pe postul deţinut anterior, acela de şef departament tehnic.
În cazul reclamantului, societatea a fost în imposibilitatea obiectivă de a-i asigura realizarea sarcinilor de serviciu, aceasta fiind una dintre premisele care au stat la baza măsurii suspendării temporare a contractului individual de muncă al reclamantului, prin Decizia nr. 6990/03.06.2011.
La data desfiinţării postului de şef departament tehnic, conform deciziilor administratorului din 22.09.2009 şi conducerii operative a societăţii din 23.09.2009, atribuţiile reclamantului-intimat, deja substanţial reduse, au fost relocate către directorul tehnic al societăţii comerciale, fără ca acest lucru să determine o încărcare a directorului tehnic peste norma de muncă legal admisă, soluţia adoptată de angajator constituind prerogativa sa exclusivă, în acord cu prevederile art. 40 alin. (1) lit. a) din Codul muncii.
În contextul deprecierii situaţiei economice a societăţii comerciale, nu se justifica menţinerea postului redundant de „şef departament tehnic”, desfiinţarea postului deţinut de reclamantul-intimat, concomitent cu comasarea atribuţiilor aferente şefului de departament tehnic cu cele aparţinând postului de „director tehnic” fiind o măsură necesară şi oportună. De altfel, aşa cum s-a statuat în literatura şi practica judiciară, comasarea a două locuri de muncă constituie cauză temeinică şi legală de desfiinţare a unuia dintre cele două locuri de muncă, independent de situaţia economică sau declinul economic, astfel încât, din această perspectivă, situaţia economică a societăţii comerciale nici nu ar mai avea relevanţă în cauză, întrucât atribuţiile celor două posturi analizate se suprapuneau, iar, spre o mai bună gestiune a activităţii, o atare comasare se impunea chiar şi în lipsa oricăror dificultăţi economice.
Nu poate fi acceptat ca având vreo susţinere legală un punct de vedere contrar, conform căruia, indiferent de politica managerială a societăţii angajatoare sau proiectele de modernizare tehnologică apărute în domeniul şi care ar permite reducerea gradului de încărcare a personalului, angajatorul să fie obligat să menţină un număr fix de posturi, care să includă personal devenit astfel excedentar. Această teză contravine însuşi scopului existenţei oricărei societăţi comerciale, respectiv obţinerea de profit.
La nivel de concern s-a decis o reorganizare a activităţii, dezvoltând totodată sistemele informatice, tocmai în ideea eficientizării muncii depuse de către ingineri, ceea ce permite trasarea sarcinilor de serviciu inginerilor din cadrul D.T., fără să fie nevoie de activitatea aferenta unui post de şef de departament.
Distribuirea sarcinilor către inginerii din cadrul acestei structuri s-a realizat prin sistemul informatic al concernului, dezvoltat şi optimizat, astfel încât inginerii să îşi preia independent sarcinile de realizat in cadrul activităţii profesionale, organizate ca parte a ansamblului Industrial Engeenering (I.E.) la nivel de concern. Acest sistem a fost implementat alături de alte îmbunătăţiri/dezvoltări în ideea eficientizării, creşterii performanţei, precum şi a reducerii costurilor la nivel de concern.
Dezvoltarea sistemului informatic la nivel central, dar si local a permis directorului tehnic sa ia decizii fără să necesite atribuţiile unui şef de departament pentru raportări, sistemul informatic permiţându-i culegerea din sistem a datelor necesare luării unor decizii cu privire la activitatea departamentului tehnic.
Dacă la momentul deciziei desfiinţării postului reclamantului, în septembrie 2009, activitatea aferentă postului de sef departament tehnic era deja substanţial redusă şi nu mai acoperea orele aferente unui program de lucru complet, astfel încât nu se mai justifica păstrarea unui post pentru desfăşurarea acestei activităţi, în perioada ulterioară reintegrării sale, datorită dezvoltării sistemului informatic şi reorganizării de activitate la nivel de concern, inclusiv activităţile corespunzătoare atribuţiilor iniţial transferate directorului tehnic de la fostul post de şef de departament tehnic dispăruseră complet.
Deşi reclamantul a fost reintegrat, ca urmare a sentinţei civile nr. 3253/PI/23.11.2010, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul 1543/30/2010, societatea comercială, dând dovada de bună-credinţă în respectarea obligaţiei impuse de instanţă în sarcina sa, acest fapt nu a schimbat situaţia existentă în societate şi în nici un caz nu poate conduce la concluzia că postul reclamantului intimat sau atribuţiile aferente acestuia au redevenit necesare.
Recurenta enumeră, în cuprinsul cererii de recurs, cu titlu exemplificativ, câteva aplicaţii informatice optimizate care suplinesc activităţile desfăşurate în trecut de şeful de departament tehnic, şi anume: lista urmărire modificări; modulul angajatului; sistem Kronos prezenţă/evidenţă personal.
Prin urmare, din cele expuse rezultă că încă de la data emiterii primei deciziei de suspendare în cadrul unităţii nu se mai desfăşurau activităţile corespunzătoare postului de şef departament tehnic deţinut de reclamant.
În jurisprudenţa s-a statuat că „ în lipsa muncii prestate, angajatorul nu poate fi obligat la plata unei remuneraţii care să facă abstracţie de aceasta situaţie concretă şi obiectivă”. Ori, în speţă, reclamantul-intimat nu a fost prejudiciat în nici un fel, întrucât deşi nu a prestat munca, a primit lunar suma de 6.675 lei.
O corectă apreciere a probelor administrate în dosar, precum şi a textelor legale în baza cărora au fost adoptate deciziile atacate au condus la următoarele concluzii: temeiurile suspendării sunt enumerate exemplificativ de lege, iar societatea a prezentat şi probat în faţa instanţei de fond motivele obiective care au întemeiat adoptarea deciziilor de suspendare a contractului individual de muncă atacate; măsura suspendării contractului individual de este una de management intern al societăţii, iar legea nu precizează dacă se impune o întrerupere totală sau parţială a activităţii şi nu distinge între o întrerupere a activităţii care să implice toţi salariaţii unităţii sau numai un singur salariat.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 Cod procedură civilă.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de către pârâta-recurentă, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că este neîntemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Susţinerea recurentei că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, este nefondată întrucât instanţa de fond nu s-a limitat la a reţine doar că susţinerea pârâtei, în sensul că emiterea deciziei de suspendare contestată a fost determinată de imposibilitatea de a-i asigura reclamantului condiţiile necesare realizării sarcinilor de serviciu conform fişei postului ocupat de salariat, ca urmare a reorganizării departamentului tehnic din cadrul societăţii şi a redistribuirii atribuţiilor funcţiei de şef departament tehnic la nivel de concern către un centru de competenţe este neîntemeiată. În considerentele sentinţei atacate se arată care sunt motivele care au determinat-o să concluzioneze în acest sens, conform art. 261 alin. (1) pct. 5 Codul de procedură civilă, respectiv că temeiurile invocate în sprijinul deciziei de suspendare nu subzistă, dat fiind că, în fapt, a fost operată o scoatere din activitate a reclamantului, cu toate că, prin sentinţa civilă nr. 3253/2011, rămasă irevocabilă, cât şi prin sentinţa civilă nr. 211/3072011, s-a dispus reîncadrarea reclamantului pe postul deţinut anterior, acela de şef departament tehnic. Având în vedere motivele obiective care pot conduce angajatorul la măsura suspendării contractului individual de muncă în temeiul art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, a reţinut că decizia de suspendare contestată, prin acţiunea pendinte, nu se încadrează în prevederile art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, nefiind în prezenţa situaţiei premisă a întreruperii temporare a activităţii şi a motivelor impuse de art. 52 din Codul muncii.
Împrejurarea că, în considerentele hotărârii recurate, se menţionează, de două ori, iar nu în repetate rânduri, cum susţine recurenta, „decizii” în loc de „decizia”, reprezintă o eroare materială de tehnoredactare, deoarece din ansamblul considerentelor rezultă că instanţa de fond a analizat legalitatea şi temeinicia deciziei de suspendare nr. 6990/3.06.2011, emisă de către pârâta şi care a fost contestată prin prezenta cererea de chemare în judecată. De altfel, chiar recurenta, în cuprinsul cererii de recurs, respectiv în penultimul paragraf, se referă la „deciziile atacate”, fiind evidentă eroarea de tehnoredactare şi în cazul acesteia.
Astfel, Curtea a constatat că, în speţă, au fost respectate dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 Codul de procedură civilă, precum şi cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 Codul de procedură civilă.
Prin Decizia nr. 6990/03.06.2011, emisă de către pârâtă şi contestată prin acţiunea pendinte, s-a dispus, începând cu data de 3.06.2011, suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiş sub nr. 4836888/7.12.2000, din iniţiativa angajatorului, ca urmare a întreruperii temporare a activităţii, fără încetarea raportului de muncă, pentru motivele enunţate în decizie. În cuprinsul deciziei, la art. 2, se menţionează că „motivele de fapt ale suspendării contractului individual de muncă sunt de natură structurală (organizatorică), după cum urmează: imposibilitatea de a asigura condiţiile necesare realizării sarcinilor de serviciu conform fişei postului ocupat de salariat, ca urmare a reorganizării departamentului tehnic din cadrul S.C. K.& S. România S.R.L. şi a redistribuirii atribuţiilor funcţiei de şef departament tehnic la nivel de concern către un centru de competenţe”.
Această decizie s-a întemeiat pe dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.
Potrivit art. 52 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, „contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului în cazul întreruperii sau reducerii temporare a activităţii, fără încetarea raportului de muncă, pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare”.
Aşadar, pentru a interveni acest caz de suspendare a contractului individual de muncă al unui salariat, angajatorul trebuie să-şi reducă sau întrerupă activitatea temporar, datorită dificultăţilor economice, unor motive tehnologice sau structurale, ca, de exemplu, înlocuirea utilajelor, modernizarea sau repararea lor, reorganizarea unor subunităţi (secţii, ateliere, etc.) sau chiar a formaţiilor de lucru, ori unor motive similare.
Prin folosirea sintagmei „motive similare”, legiuitorul a lăsat posibilitatea angajatorului să identifice şi alte situaţii în care îşi întrerupe sau reduce temporar activitatea pentru motive obiective, întrerupere sau reducere care impune suspendarea contractelor de muncă ale salariaţilor pe o anumită perioadă, respectiv cât timp durează situaţia respectivă.
Prin decizia nr. 383/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 281/21.04.2011, Curtea Constituţională a reţinut că „o atare reducere nu este una pur subiectivă, în sensul că ar depinde exclusiv de voinţa angajatorului, ci ea trebuie integrată în contextul cuprinsului normativ al textului criticat, astfel încât angajatorul va putea suspenda contractul individual de muncă numai dacă există un motiv obiectiv în acest sens, ce nu depinde de voinţa sa exclusivă. Dacă, în mod obiectiv, angajatorul nu ar mai face faţă economic exigenţelor pieţei şi, deşi şi-ar reduce activitatea, el ar fi obligat în continuare să plătească salariile angajaţilor pentru munca ce nu mai este prestată, s-ar ajunge la situaţia în care dreptul acestuia de proprietate să fie lezat în mod iremediabil”.
Recurenta susţine că procesul de reorganizare, care a avut loc la nivel de concern şi care a afectat întreg departamentul tehnic din cadrul societăţii recurente, se circumscrie ipotezei vizând „reorganizarea unor subunităţi sau a unor formaţii de lucru”, fără a proba că procesul de reorganizare a condus la întreruperea sau reducerea temporară a activităţii societăţii sau a departamentului tehnic.
O situaţie de întrerupere sau reducere temporară a activităţii presupune, cel puţin, ca activitatea desfăşurată de salariaţii unei structuri sau a unui departament, să nu se mai desfăşoare pentru o anumită perioadă, cu perspectiva reluării activităţii, după depăşirea situaţiei care a reprezentat cauza întreruperii. Ea nu vizează întreruperea sau reducerea temporară a activităţii doar pentru un salariat, cum greşit apreciază recurenta. Ori, situaţia expusă de către pârâta angajatoare este total diferită.
Prin decizia nr. 2445/30.06.2011, a administratorului unic al S.C. K.& S. România S.R.L., s-a decis reorganizarea departamentului tehnic al S.C. K. & S. România S.R.L., prin crearea Centrului de Competenţă V.W. al Concernului şi adoptarea unei noi organigrame a societăţii, precum şi a unei organigrame a Centrului de Competenţă V.W. al Concernului. Totodată, s-a dispus înfiinţarea Centrului de Competenţă V.W. al Concernului cu data de 1.07.2011, constatându-se că, urmare a reorganizării departamentului tehnic şi a înfiinţării Centrului de Competenţă V.W. al Concernului în Timişoara, nu mai există atribuţiile specifice postului de şef departament tehnic, astfel încât acesta de desfiinţează efectiv.
Din cuprinsul acestei decizii rezultă că înfiinţarea unui centru de competenţe, la nivelul concernului, a fost ulterioară momentului emiterii Deciziei nr. 6990/03.06.2011, astfel încât angajatorul nu a justificat imposibilitatea de a asigura condiţiile necesare realizării sarcinilor de serviciu, conform fişei postului ocupat de salariat, ca urmare a reorganizării departamentului tehnic din cadrul S.C. K.& S. România S.R.L. şi a redistribuirii atribuţiilor funcţiei de şef departament tehnic la nivel de concern către un centru de competenţe, cum corect a apreciat şi prima instanţă. În fapt, a fost operată o scoatere din activitate a reclamantului, cu toate că, prin sentinţa civilă nr. 3253/23.11.2010, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 1543/30/2010, rămasă irevocabilă, s-a dispus reîncadrarea reclamantului pe postul deţinut anterior, acela de şef departament tehnic.
Împrejurarea că, la data reintegrării reclamantului pe postul ocupat anterior disponibilizării sale prin Decizia de concediere nr. 4849/22.01.2010, activităţile aferente poziţiei de şef departament tehnic şi circumscrise atribuţiilor existente în fişa postului reclamantului nu mai existau, ca urmare a contribuţiei unor factori concurenţi, între care: restrângerea activităţii departamentului tehnic, reorganizarea treptată a departamentului tehnic, dezvoltarea profesională continuă a inginerilor din cadrul departamentului tehnic, extinderea procesării automate a datelor şi optimizarea sistemelor informatice, nu a fost dovedită de către recurentă, prin înscrisurile depuse la dosar şi enumerate în cuprinsul cererii de recurs, în condiţiile în care redistribuirea atribuţiilor funcţiei de şef departament tehnic la nivel de concern către un centru de competenţe a avut loc doar la data de 1.07.2011.
În concluzie, pârâta recurentă nu a dovedit că s-a aflat în situaţia unei întreruperi sau reduceri temporare a activităţii, pentru motivele prevăzute de art. 52 lit. c) din Codul muncii, astfel că decizia de suspendare a contractului individual de muncă este nelegală, iar sentinţa atacată a fost pronunţată cu interpretarea şl aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 52 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003, republicată.
Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse anterior, reţinând legalitatea şi temeinicia hotărârii recurate, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) Cod procedură civilă, Curtea a respins recursul formulat de către pârâta-recurentă S.C. K.& S. România S.R.L. ca nefondat.
Ca urmare a respingerii recursului, pârâta-recurentă, fiind în culpă procesuală, potrivit art. 274 Cod procedură civilă, a fost obligată să plătească reclamantului-intimat suma de 1.240 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând contravaloarea onorariului avocaţial.
