Potrivit art. 53 din Convenţia CIM, acţiunile judecătoreşti care izvorăsc din contractul de transport aparţin predătorului sau destinatarului. Acesta din urmă poate să dea dispoziţii cărăuşului pentru modificarea contractului, în sensul eliberării mărfii altui destinatar, dar în condiţiile art.51 paragraful 1 lit.c) din aceeaşi Convenţie.
(Secţia comercială, decizia nr. 160/16.02.1993)
Prin sentinţa civilă nr. 8.823 din 13.11.1992, s-a respins excepţia invocată de pârâtă şi s-a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. “C” – S.A. Piteşti împotriva pârâtei S.N.C.RR. Bucureşti, care a fost obligată la plata sumei de 8.394 lei, despăgubiri şi 543 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a primit, în trafic internaţional, un transport de marfă, că în staţia de destinaţie s-a constatat lipsa unei cantităţi de marfă, de care se face vinovată pârâta.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale, instanţa de fond a apreciat că acţiunea a fost promovată în conformitate cu prevederile art. 19 din Convenţia CIM.
Pârâta a declarat recurs.
Prima critică se referă la faptul că în documentul de transport a figurat S.C. “M” – S.A. Bucureşti, care nu a reclamat cărăuşul şi nici nu a acţionat, în termenul de prescripţie, pentru plata de despăgubiri.
Preluarea mărfii de către un alt destinatar decât cel înscris în documentul de transport, nu-i conferă acestuia şi dreptul de a sta în instanţă.
în sensul aceleeaşi critici recurenta a mai arătat că, potrivit Convenţiei CIM, reclamaţia administrativă nu este obligatorie, însă în lipsa acesteia, în acţiunea promovată în justiţie, intimata trebuia să se legitimeze procesual cu documentul de transport.
Recurenta a citat şi dispoziţiile art.31 din convenţia CIM, pe care prima instanţă nu a avut-o în vedere când a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active. Potrivit articolului citat, recurenta a arătat că modificarea contractului de transport nu poate fi făcută decât în formă scrisă, nerespectarea acestei forme ducând la nulitatea dispoziţiei.
Prin întâmpinare la recurs, intimata a susţinut că dreptul la acţiune i-a fost cesionat şi că, urmare acestei cesiuni, are calitate procesuală activă şi, în fine, că şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art.38 din Regulamentul privind recepţia mărfii.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 53 din Convenţia CIM, acţiunile judecătoreşti care izvorăsc din contractul de transport aparţin predătorului sau destinatarului. Acesta din urmă poate să dea dispoziţii cărăuşului pentru modificarea contractului de transport, în sensul eliberării mărfii altui destinatar, dar în condiţiile art.51 parag.l lit.o).
O astfel de probă, privind modificarea contractului de transport, nu a fost prezentată instanţei de fond, pentru a se aprecia că reclamanta-intimată se legitimează procesual faţă de cărăuş. în adevăr, adresa nr.76.642/ 18.11.1991 nu poate fi privită ca cesiune a dreptului de a acţiona cărăuşul, pe de o parte, pentru că acesta nu este destinatarul din documentul de transport, concluzie care se desprinde din observarea copiei scrisorii de trăsură (care a fost depusă la dosar) şi a dispoziţiilor art. 19 din CIM, potrivit cărora, ca destinatar trebuie indicată o singură persoană fizică sau juridică.
Deşi sunt transporturi sosite la date diferite, respectiv la 9.07.1991 şi 29.07.1991, nu s-au depus două documente de transport (S.T.I.) şi nici nu rezultă din celelelalte acte aflate la dosar dacă s-au întocmit documente de transport pentru vagoanele 657 şi 475.
Intimata, ca destinatar de fapt, se prevalează de faptul că transportul i-a fost eliberat de cărăuş, ceea ce presupune însuşirea menţiunilor din documentul de transport de către cărăuş privind eliberarea la o altă staţie decât cea aparţinând destinatarului înscris în S.T.I., însă nu se poate trece peste prevederile convenţiei, referitoare la legitimarea procesuală activă.
Convenţia CIM este cea care stabileşte că, după sosirea mărfii în staţia de destinaţie, destinatarul are dreptul de a cere căii ferate să-i predea scrisoarea de trăsură.
In acest sens, este de observat că documentul de transport nu a fost solicitat de destinatarul de fapt şi nici nu i-au fost eliberate documentele care au însoţit transportul. Prin urmare, dacă intimatei i s-ar fi recunoscut acest drept de către cărăuş, evident că i s-ar fi eliberat documentele de transport.
Nu sunt elemente pentru ase aprecia că însuşirea în fapt de către cărăuş a solicitărilor destinatarului de a elibera marfa la o altă destinaţie dă naştere unor raporturi juridice între cărăuş şi destinatarul de fapt şi în ce măsură primitorul mărfii poate fi considerat destinatar, în sensul Convenţiei CIM, cu toate drepturile ce decurg din această calitate.
Nu este de neglijat precizarea intimatei potrivit căreia şi-a întemeiat acţiunea împotriva recurentei pe dispoziţiile art.38 din Regulamentul privind recepţia mărfii.
In consecinţă, greşit cărăuşul a fost obligat la plata de despăgubiri faţă de reclamanta intimată, aşa încât, potrivit art.312 pct.2 Cod proc. civilă, recursul se va admite, iar sentinţa va fi modificată, în sensul dispozitivului. Notă: Regulile uniforme privind contractul internaţional feroviar al mărfurilor (CIM) reprezintă o anexă la Convenţia cu privire la transporturile internaţionale feroviare, încheiată la Berna la 9 mai 1980, ratificată de România prin Decretul nr. 100 din 1 iunie 1983.
