Martor propus pentru dovedirea unei alte situaţii de fapt decât cea consemnată în procesul-verbal de contravenţie. Irelevanta declaraţiei acestuia. Probe admisibile în recurs
H.G. nr. 85/2003”, art. 167 lit. b)
în situaţia în care martorul propus nu a fost de faţă la producerea accidentului, declaraţia sa este irelevantă şi nu poate conduce la stabilirea cauzei accidentului, chiar dacă ar fi avut cunoştinţă de eventuale probleme tehnice ale vehiculului manifestate în zilele anterioare producerii accidentului, dar nu avea calitate de expert auto sau măcar de mecanic.
Petentul nu a administrat la fond probe pertinente din care să rezulte că vehiculul cu care a fost implicat în accident avea o anumită defecţiune tehnică în ziua accidentului, defecţiune care să fi stat la originea evenimentului rutier. Petentul nu a cerut instanţei de fond efectuarea unei expertize tehnice, iar cererea formulată în recurs cu privire la solicitarea opiniei R.A.R. faţă de o posibilă defecţiune este inadmisibilă, având în vedere că în recurs nu poate fi administrată decât proba cu înscrisuri, iar adresa respectivă nu are caracterul unui înscris nou, ci reprezintă opinia unui specialist, cu valoarea unei expertize.
Trib. Bucureşti, s. a VIII-a confl. mun., asig. soc., cont. adm. şi fisc., dec. civ. nr. 925 din 18 mai 2006, nepublicată
Prin plângerea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti sub nr. 11487/2005, petentul T.T., în contradictoriu cu intimata Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, Brigada de Poliţie Rutieră, a solicitat anularea procesului-verbal seria AU nr. 0132158 din 8 august 2005, întocmit de intimată. In motivarea plângerii, petentul a arătat că accidentul a fost determinat de oprirea motorului autovehiculului, care avea o defecţiune tehnică.
Prin sentinţa civilă nr. 11338 din 22 decembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, s-a respins ca neîntemeiată plângerea contravenţională, reţinându-se că petentul nu a dovedit incidenţa vreunei cauze care să înlăture caracterul contravenţional al faptei.
Petentul a formulat recurs împotriva acestei sentinţe, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că nu poate fi reţinută vinovăţia sa în producerea accidentului.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut următoarele: prin procesul-verbal seria AU nr. 0132158 din 8 august 2005, întocmit de B.P.R., s-a aplicat recurentului o amendă de 150 RON pentru săvârşirea faptei prevăzute de art. 167 lit. b) din Regulamentul pentru aplicarea O.U.G. nr. 195/2002, permisul de conducere fiind reţinut în vederea suspendării. S-a menţionat în sarcina acestuia că nu a acordat prioritate de trecere, intrând în coliziune cu un alt autoturism care se deplasa pe drumul prioritar.
Recurentul a recunoscut implicarea în producerea accidentului şi pătrunderea în intersecţie de pe un drum tară prioritate, considerând că nu trebuia să fie sancţionat, pentru că nu a putut continua deplasarea, eliberând drumul vehiculului cu prioritate, din cauza unei defecţiuni la motor, care a determinat oprirea autovehiculului, însă nici la instanţa de fond, nici în recurs nu a administrat probe de natură să îl exonereze de răspunderea contravenţională, atât în privinţa amenzii, cât şi în privinţa reţinerii permisului de conducere.
Martorul pe care l-a propus la fond nu a fost de faţă la producerea accidentului, astfel încât declaraţia sa este irelevantă şi nu poate conduce la stabilirea cauzei accidentului. Chiar dacă martorul avea cunoştinţă de eventuale probleme tehnice ale vehiculului, manifestate în zilele anterioare producerii accidentului, acest martor nu are calitate de expert auto sau măcar mecanic, aşa cum corect a subliniat recurentul, iar petentul nu a administrat la fond probe pertinente din care să rezulte că vehiculul cu care a fost implicat în accident avea o anumită defecţiune tehnică în ziua accidentului, defecţiune care să fi stat la originea evenimentului rutier. Petentul nu a cerut instanţei de fond efectuarea unei expertize tehnice, iar cererea formulată în recurs cu privire la solicitarea opiniei R.A.R. faţă de o posibilă defecţiune a fost considerată inadmisibilă de tribunal, având în vedere că în recurs nu pot fi administrate decât înscrisuri şi adresa respectivă nu avea caracterul unui înscris nou, ci reprezenta opinia unui specialist, cu valoarea unei expertize.
Prin urmare, tribunalul a considerat că soluţia instanţei de fond de respingere a plângerii este legală şi temeinică, motivele de recurs sunt neîntemeiate, iar recursul este nefondat şi a fost respins.
