– Codul muncii – art. 55 lit. b) şi lit. c), art. 68
– Legea nr. 329/2009 – art. 17, art. 18 şi art. 20
– Convenţia Europeană a Drepturilor Omului Protocolul nr. 1 – art. 1
Prin dispoziţiile art. 17 şi art. 18 din Legea nr. 329/2009 a fost reglementat regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, stabilindu-se obligaţia persoanei cumularde de a-şi exprima în scris opţiunea între suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii, pe de o parte, şi încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau a actului de numire în funcţie, pe de altă parte, dacă nivelul pensiei nete aflate în plată sau care urmează a fi pusă în plată depăşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat. Neîndeplinrea acestei îndatoriri dă dreptul angajatorului de a aplica prevederile art. 20 din Legea nr. 329/2009, care reglementează un caz special de încetare a contractului individual de muncă, diferit de cele prevăzute în Codul muncii.
Dreptul de a cumula pensia cu salariul nu reprezintă un drept fundamental al ordinii juridice interne, prin natura şi importanţa lui raportat la alte drepturi şi libertăţi, recunoscute prin normele constituţionale ca fiind fundamentale. De altfel, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, nici drepturile fundamentale nu sunt absolute, astfel încât se pot aduce limitări exerciţiului anumitor drepturi, cu condiţia ca ele să corespundă efectiv unor interese de ordin general şi să nu reprezinte, în raport de scopul urmărit, o ingerinţă disproporţionată şi intolerabilă, care ar aduce atingere însăşi substanţei dreptului.
Prevederile art. 18 din Legea nr. 329/2009 limitează exerciţiul dreptului de a cumula pensia cu salariul pentru o perioadă determinată de timp, în care sunt întrunite cumulativ două condiţii, şi anume: cuantumul pensiei nete să fie mai mare decât venitul mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi pensionarul să desfăşoare activităţi profesionale pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire potrivit legii, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ teritorială. Prin urmare, interdicţia se referă la dreptul de a cumula pensia cu salariul plătit de la bugetul de stat.
Actul normativ prevede exercitarea unui drept de opţiune şi nu o suprimare a dreptului la muncă sau la pensie. De altfel, această limitare nu operează în situaţia în care partea se reîncadrează în sistemul privat, iar dreptul la muncă nu conţine obligaţia corelativă a statului de a asigura tuturor angajarea în sistemul public.
Atât salariul, reprezentând contraprestaţia muncii depuse, cât şi pensia, reprezintă, conform practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Dispoziţiile art. 18 şi art. 20 din Legea nr. 329/2009, care impun salariatului să opteze între şi salariu sub sancţiunea de a-şi vedea încetat de drept contractul individual de muncă, reprezintă o ingerinţă în dreptul său de proprietate, însă există un raport rezonabil de proporţionalitate între măsurile luate de către stat şi scopul urmărit, în condiţiile în care pensia de serviciu a salariatului depăşeşte venitul mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, asigurându-i un trai decent raportat la standardele economiei naţionale, iar acesta avea posibilitatea desfăşurării activităţii didactice în sistemul învăţământului privat sau în regimul plăţii cu ora propus chiar de către angajator, nefiind nevoit să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă.
Decizia civilă nr. 511 din 15 februarie 2012,
Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale
Prin sentinţa Prin sentinţa civilă nr. 4095/09.09.2011, pronunţată în dosarul nr. 486/30/2010, Tribunalul Timiş a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin .
A admis acţiunea civilă formulată de reclamantul D.P. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării Bucureşti şi Universitatea de Vest Timişoara.
A dispus anularea Deciziei de încetare a contractului individual de muncă 21077/07.12.2009, emisă de pârâta Universitatea de Vest Timişoara.
A dispus reintegrarea reclamantului pe postul ocupat anterior emiterii deciziei mai sus arătate, precum şi obligarea pârâtei Universitatea de Vest Timişoara la plata către reclamant a diferenţelor salariale, începând cu 01.01.2010 până la zi, sume ce vor fi calculate cu dobânda legală, conform art. 3 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000.
În esenţă, instanţa de fond, după ce a făcut referiri la efectele deciziilor , a constatat încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ale art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale Protocolului nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cenzurând dispoziţiile Legii nr. 329/2009, motiv pentru care a admis acţiunea formulată de reclamant faţă de pârâta Universitatea de Vest şi a dispus anularea Deciziei de încetare a contractului individual de muncă 21077/07.12.2009, emisă de pârâta Universitatea de Vest Timişoara.
De asemenea, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 78 din Codul muncii, deşi, în speţă, nu s-a dispus concedierea reclamantului în mod direct şi, prin temeiul de drept invocat, avându-se în vedere modalitatea atipică de încetare a contractului individual de muncă, apreciind că, în realitate, se poate vorbi de o adevărată concediere, astfel încât se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 78 din Codul muncii. Având în vedere modalitatea de soluţionare a cauzei, a dispus reintegrarea reclamantului pe postul ocupat anterior emiterii deciziei mai sus arătate, precum şi obligarea pârâtei Universitatea de Vest Timişoara la plata către reclamant a unei despăgubiri egală cu suma tuturor drepturilor băneşti, indexate şi majorate de care ar fi beneficiat reclamantul de la data încetării contractului individual de muncă şi până la reintegrarea sa efectivă, precum şi la efectuarea cuvenitelor menţiuni în carnetul de muncă al reclamantului.
Împotriva sentinţei civile nr. 4095/09.09.2011, a declarat recurs, în termenul legal, pârâta, arătând că prima instanţă a considerat în mod nelegal încetarea de drept a contractului individual de muncă ca fiind „o adevărată concediere” şi că „se poate face aplicarea dispoziţiilor 78 din Codul muncii”, dispunând anularea deciziei nr. 21079/7.12.2009, reintegrarea pe postul ocupat şi plata de despăgubiri până la reintegrarea efectivă.
Din întreaga documentaţie, se poate constata incidenţa instituţiei încetării de drept a contractului individual de muncă şi nu a concedierii, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.
Reclamantul este beneficiar al dreptului de din sistemul public de pensii, conform Deciziei nr. 254328, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Timiş, fiind angajatul instituţiei pârâte şi cumulând pensia cu salariul.
Potrivit art. 17 din Legea nr. 329/2009, beneficiarii dreptului la pensie pot cumula pensia netă cu veniturile realizate, dacă nivelul acesteia nu depăşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie, utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin Legea nr. 19/2000 a bugetului asigurărilor sociale de stat.
Situaţia juridică a reclamantului este cea prevăzută de art. 17 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 329/2009, respectiv de pensionar cumulard.
Nivelul pensiei nete obţinute de reclamant: de 13.309 lei, depăşea salariul mediu brut pe economie, utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat: de 1.693 lei.
În această calitate de pensionar cumulard, potrivit art. 18 alin. (1), reclamantul avea obligaţia să-şi exprime, în scris, opţiunea între suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii şi încetarea raporturilor de muncă.
Deşi a fost notificat, în mai multe rânduri, prin adresele nr. 19201/12.11.2009, nr. 21316/9.12.2009, nr. 21822/15.12.2009, la care s-a anexat şi Legea nr. 329/2009, reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de exprimare a opţiunii, ceea ce a atras încetarea de drept a contractului individual de muncă, în temeiul art. 20 din lege.
Încetarea contractului individual de muncă intervine de drept: ope legis, indiferent de voinţa părţilor contractante.
Decizia nr. 21079/7.12.2009 constată încetarea de drept a contractului individual de muncă cu data la care această cauză a intervenit.
Prevederile art. 20 din Legea nr. 329/2009 au caracter imperativ, motivat de faptul că nepunerea în aplicare a acestora atrage întrunirea condiţiilor răspunderii contravenţionale a angajatorului, conform art. 23 şi 24 din lege.
Prima instanţă nu a luat în considerare un alt aspect invocat de pârâtă, în sensul că a depus diligenţele necesare ca reclamantul să-şi continue activitatea didactică în cadrul instituţiei pârâte, în sistemul plăţii cu ora, activitate agreată de acesta şi care poate fi realizată prin cumularea pensiei nete cu veniturile salariale obţinute, nefiind incidente prevederile Legii nr. 329/2009.
Dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost încălcat prin opţiunea între pensie şi salariu.
Art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu interzice statului să opteze pentru legile pe care le consideră necesare în interesul general, pentru asigurarea stabilităţii economice şi, prin aceasta, a ordinii publice şi siguranţei naţionale.
În vederea soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate ale art. 17-22, art. 23 şi art. 25 din Legea nr. 329/2009, ridicate de reclamant, prima instanţă a înaintat cauza la Curtea Constituţională, care, prin decizia nr. 409/7.04.2011, a respins ca neîntemeiată excepţia invocată.
În acest sens, se invocă şi decizia Curţii Constituţionale nr. 1414/4.11.2009, prin care Cap. IV. din Legea nr. 329/2009 a fost declarat constituţional.
Reclamantul a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate.
Arată că, pentru ca încetarea contractului individual de muncă să se facă de drept, trebuia să se reţină în sarcina sa vreunul din cazurile prevăzute de art. 56 din Codul muncii. Ori, atâta timp cât nu s-a reţinut nici unul din cazurile prevăzute în textul articolului amintit, nu se poate invoca o încetare de drept a contractului individual de muncă.
Pe de altă parte, dispoziţia art. 20 din Legea nr. 329/2009, care a constituit temei pentru încetarea contractului individual de muncă nu este prevăzută printre cazurile înscrise în art. 56 din Codul muncii.
Recurenta susţine în mod eronat că „în ipoteza continuării raportului juridic de muncă, ulterior momentului în care a intervenit cauza de încetare de drept, contractul de muncă ar fi fost lovit de nulitate absolută”.
Examinând dispoziţia art. 57 din Codul muncii referitoare la cazurile de nulitate absolută a contractului individual de muncă cu trimitere la prevederile Cap. I Titlul II din Codul muncii, se poate observa că încetarea de drept, despre care aminteşte recurenta, nu se înscrie în nici unul din cazurile prevăzute expres în textul art. 57 din Codul muncii, iar pe de altă parte, în sarcina reclamantului nu s-a reţinut şi nu se poate reţine împrejurarea că au fost încălcate condiţiile legale necesare pentru încheierea valabilă a contractului de muncă, pentru a se putea ajunge la nulitatea acestuia.
Pârâta, chiar dacă ar fi depus diligenţe pentru ca reclamantul să-şi desfăşoare activitatea la plata cu ora, acest demers nu era necesar, întrucât şi-a desfăşurat activitatea la plata cu ora ori în cumul la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative din cadrul Universităţii de Vest Timişoara încă din anul 1998, pentru ca din anul 2005 această activitate să o desfăşoare în baza unui contract individual de muncă.
Dreptul de a munci şi a fi remunerat în continuare, potrivit nivelului de pregătire, i-a fost limitat şi condiţionat de renunţarea la pensie, pensie ce este echivalentă cu dreptul asupra unui bun.
În privinţa documentelor internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate, invocă dispoziţia art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Recurenta consemnează în partea finală a recursului, dar fără un minim de comentariu, numai alin. (2) al art. 1 din Protocololul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fără să prezinte şi să analizeze şi alin. (1), dispoziţii care se află, aşa cum corect a precizat instanţa de fond în sentinţa civilă recurată, într-o strânsă intercondiţionare.
Universitatea de Vest Timişoara face trimitere la Decizia nr. 988/19.04.2011, pronunţată în dosarul nr. 366/30/2010 a Curţii de Apel Timişoara, sperând că recurgerea la o astfel de decizie ar putea determina instanţa de control judiciar să o aplice tale quale. Apreciază că o astfel de abordare este nejustificată, deoarece constituirea unei practici judiciare unitare într-un anumit domeniu se poate face numai după existenţa mai multor speţe de acelaşi gen.
S-a susţinut, pe de altă parte, că legalitatea măsurii încetării contractului individual de muncă nu este pusă în discuţie, aşa cum nu este pusă în discuţie o pierdere totală a dreptului de a munci, ci numai o restrângere a exerciţiului acestuia, şi că nu constituie un precedent Cauza Mureşan contra României, dat fiind cadrul juridic diferit, întrucât, în speţa respectivă, „bun” în sensul Convenţiei este dat de o creanţă de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească, pe când în speţa supusă recursului s-a pus problema diminuării, prin lege, a cuantumului salariului, iar pe de altă parte, s-a arătat că atâta timp cât, prin Legea nr. 329/2009, statul a reglementat modul de folosinţă al dreptului la pensie, testul de proporţionalitate nu va consta în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate, ci se va verifica dacă această reglementare se înscrie în marja de apreciere pe care o avea la dispoziţie Statul Român.
Intimatul apreciază că, prin încetarea contractului individual de muncă, a avut loc o privare de proprietate în sensul celei de-a doua „norme”, care vizează privarea de proprietate, privare care nu se poate justifica decât dacă se demonstrează, în special, faptul că ea a avut loc cu respectarea principiului proporţionalităţii şi legalităţii, care presupun existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi plauzibile.
Prin pensionare şi prin trecerea reclamantului în învăţământul superior, fiind o acţiune predictibilă, intimatul a sperat, în mod legitim, la concretizarea interesului său patrimonial de a cumula pensia cu salariul de profesor universitar, fiind vorba de un interes patrimonial recunoscut şi acceptat în acel moment de Statul Român şi care era şi este protejat de art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, susţine că s-a creat o , dată fiind discriminarea de tratament care există între situaţia sa şi situaţia magistraţilor în funcţie, care pot cumula drepturile salariale bugetare de magistrat cu drepturile cuvenite din calitatea de cadru didactic la o universitate de stat, a magistraţilor pensionari care pot cumula pensia cu drepturile salariale provenite de la o universitate privată şi, nu în ultimul rând, criteriul nou fixat de Curtea Constituţională privind persoanele pentru care durata mandatului este stabilită în mod expres prin României şi care au posibilitatea cumulării pensiei cu salariul obţinut de la o instituţie de stat. Dacă era previzibilă apariţia Legii nr. 329/2009, nu pleca din magistratură sau opta pentru o universitate privată.
Intimatul consideră că trebuie să se analizeze, în concret şi în raport cu circumstanţele speţei, dacă urmare a încetării de drept a contractului individual de muncă nu a suferit o sarcină individuală exagerată, exorbitantă care excedează marjei de apreciere a statului în reglementarea aspectelor legate de politica sa socială, marjă care este intolerabilă cu un stat de drept, întrucât a fost lipsit total de beneficiul drepturilor rezultate din contractul individual de muncă.
În practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a constatat că în numeroase cazuri au fost încălcate drepturile fundamentale ale omului. Îngrădirea dreptului la muncă al reclamantului pe considerentul deţinerii unui anumit „bun”, respectiv pensie de un anumit cuantum, precum şi imposibilitatea de a valorifica experienţa profesională de magistrat, cât şi cea de cadru didactic au condus şi conduc în mod categoric la ruperea justului echilibru ce trebuie menţinut între cerinţele interesului general şi protecţia proprietăţii.
Curtea Constituţională a soluţionat obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 119/2010, realizând o verificare a dispoziţiilor respective, atât din punct de vedere al compatibilităţii cu Legea fundamentală, cât şi sub aspectul compatibilităţii cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Înalta Curte, raportat la limitele sesizării Curţii Constituţionale, consideră că instanţa constituţională statuează asupra aptitudinii normei juridice de a respecta in abstracto dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fără a putea stabili efectele acelei norme pentru fiecare individ sau subiect de drept în parte, atât timp cât aceasta este atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti ce soluţionează litigii între destinatari precis determinaţi ai normei respective, instanţele fiind singurele în măsură să cuantifice in concreto efectele aplicării normei la situaţia de fapt a speţei.
Înalta Curte reţine că, în sistemul de drept românesc, nu există nicio prevedere legală expresă, care să atribuie Curţii Constituţionale exclusivitatea unui control de convenţionalitate, după cum nimic nu validează punctul de vedere potrivit căruia, odată ce Curtea Constituţională a confirmat aptitudinea abstractă a unei legi de a fi compatibilă cu Convenţia, instanţele de drept comun nu ar mai fi îndreptăţite să analizeze nemijlocit convenţionalitatea acestei norme şi a efectelor ei concrete asupra părţilor din litigiu cu care sunt sesizate, în raport cu circumstanţele fiecărei speţe.
Dacă instanţa de constituţional a constatat convenţionalitatea unei legi sau norme, o atare constatare este una in abstracto (dat fiind caracterul de control obiectiv al legii, exercitat de Curtea Constituţională), iar aceasta nu împiedică instanţele de drept comun să evalueze în concret, în fiecare cauză în parte, în raport cu circumstanţele fiecărei speţe, dacă aplicarea aceleiaşi norme nu antrenează pentru reclamant consecinţe incomparabile cu Convenţia, protocoalele ei adiţionale sau jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Motivul patru de recurs provine din „punctul de vedere al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării”, exprimat de acest organism într-un alt dosar, respectiv dosarul nr. 410/97/2010 a Tribunalului Hunedoara, ataşat de recurentă la motivele de recurs formulate în dosarul reclamantului, împrejurare care nu numai că nu este legală şi corectă, chiar şi în ipoteza existenţei acestuia în dosarul reclamantului, dar, aşa cum se poate observa din materialul probator respectiv, el nu este decât un punct de vedere consultativ, lipsit de efecte juridice.
Având în vedere că, în mod repetat, în diferite şi din ce în ce mai multe împrejurări, autorităţile Statului Român, de la cel mai înalt nivel (preşedinte, prim-ministru, miniştrii etc.), afirmă că s-a ieşit din recesiune, că se înregistrează o creştere economică, luând în considerare motivul pentru care a fost adoptată Legea nr. 329/2009 şi conţinutul expunerii de motive a legii (că are caracter temporar), intimatul apreciază că dispoziţiile acesteia, pe de o parte, nu mai pot fi de actualitate şi nici legale, iar pe de altă parte, prin însuşi conţinutul său, legea amintită intră în vădit conflict cu normele comunitare.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 coroborate cu cele ale art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că este întemeiat pentru următoarele considerente:
Prezentul demers judiciar a fost determinat de emiterea Deciziei nr. 21079/07.12.2009 de către angajatorul Universitatea de Vest din Timişoara, prin care s-a dispus încetarea de drept a contractului individual de muncă al reclamantului salariat, D.P., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 329/2009.
Reclamantul intimat era, la momentul emiterii deciziei contestate, beneficiarul unei pensii de serviciu, potrivit dispoziţiilor art. 82 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cumulând, până la acea dată, pensia cu salariul obţinut ca urmare a prestării activităţii didactice pentru angajatorul Universitatea de Vest Timişoara, în temeiul contractului individual de muncă nr. 6369/2009.
Pentru a motiva nelegalitatea deciziei prin care au încetat raporturile de muncă, reclamantul a invocat prevederile art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 41 alin. (1), art. 44, art. 47 alin. (1) şi alin. (2), art. 53 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 153 lit. c) şi li. f) din Constituţie, respectiv art. 1 alin. (2) lit. e) pct. i) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, art. 23 alin. (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea oricărei discriminări, art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 alin.1 din Primul protocol adiţional la convenţie pentru protecţia proprietăţii, art. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 6 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, care recunoaşte şi garantează dreptul la muncă, art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordului cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, a fost reglementat regimul cumulului pensiilor cu veniturile salariale, prin dispoziţiile art. 17 şi art. 18, conform cărora beneficiarii dreptului la pensie aparţinând atât sistemului public de pensii, cât şi sistemelor neintegrate sistemului public, care realizează venituri salariale din exercitarea unei activităţi pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire potrivit legii, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ teritorială, pot cumula pensia netă cu veniturile astfel realizate, dacă nivelul pensiei nete aflate în plată sau care urmează a fi pusă în plată nu depăşeşte nivelul salariului mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat şi aprobat prin lege bugetului asigurărilor sociale de stat, astfel încât persoana cumulardă are obligaţia de a-şi exprima în scris opţiunea între suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii, pe de o parte, şi încetarea raporturilor de muncă, de serviciu sau a actului de numire în funcţie, pe de altă parte. Prin urmare, persoana cumulardă nu poate continua activitatea în acelaşi loc de muncă, decât dacă optează pentru suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii.
Întrucât reclamantul-intimat nu şi-a exprimat opţiunea între suspendarea plăţii pensiei pe durata exercitării activităţii şi încetarea raporturilor de muncă, obligaţie legală care îi revenea, deoarece acesta se încadra în dispoziţiile art. 17 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 329/2009, s-au aplicat prevederile art. 20 din Legea nr. 329/2009, pârâta-recurentă procedând la emiterea Deciziei nr. 21079/07.12.2009.
Contractul individual de muncă al reclamantului a încetat în baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 329/2009, care reglementează un caz special de încetare a contractului individual de muncă, diferit de cele prevăzute în Codul muncii, acesta neputând constitui un element de nelegalitate al deciziei de încetare a raporturilor de muncă, deoarece nu există nici un impediment pentru legiuitor să instituie alte cazuri de încetare de drept a contractului individual de muncă, diferite de cele stipulate în Codul muncii.
Pentru criticile vizând neconstituţionalitatea prevederilor Legii nr. 329/2009, se observă că, prin Decizia nr. 1414/04.11.2009, s-a constatat constituţionalitatea Cap. IV din lege, în măsura în care aceste dispoziţii nu se referă la persoanele pentru care durata mandatului este stabilită expres prin Constituţie, iar prin Decizia nr. 409/07.04.2011, Curtea Constituţională, ca urmare a sesizării efectuate în cadrul prezentului dosar, a răspuns în concret criticilor reclamantului raportat la prevederile Constituţiei invocate de către parte, respingând ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 17-22, art. 23 şi art. 25 din Legea nr. 329/2009.
Prin urmare, având în vedere atribuţiile forului constituţional, conferite de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 146 din Constituţie, instanţa de recurs a omis analizarea motivelor care se referă la constituţionalitatea dispoziţiilor Legii nr. 329/2009.
Reclamantul nu a precizat, în concret, care este dreptul cu privire la care pretinde încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, însă din obiectul dedus judecăţii reiese că el constă în cumularea veniturilor obţinute din prestarea de activitate pe bază de contract individual de muncă cu pensia de serviciu.
În acest context, deşi dreptul de a cumula pensia cu salariu, a fost la un moment dat un drept recunoscut de legea internă categoriei din care face parte reclamantul, în particular chiar şi acestuia, fiind recunoscut şi în prezent cu limitările prevăzute de art. 17-18 din Legea nr. 329/2009, el nu reprezintă un drept fundamental al ordinii juridice interne, prin natura şi importanţa lui raportat la alte drepturi şi libertăţi, recunoscute prin normele constituţionale ca fiind fundamentale. Însă şi în situaţia în care ar fi considerat un drept fundamental, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, drepturile fundamentale nu sunt absolute, ceea ce înseamnă că se pot aduce limitări exerciţiului unor anumite drepturi, cu condiţia ca aceste limitări să corespundă efectiv unor interese de ordin general şi să nu reprezinte, în raport de scopul urmărit, o ingerinţă disproporţionată şi intolerabilă, care ar aduce atingere însăşi substanţei dreptului.
Dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 329/2009 limitează exerciţiul dreptului de a cumula pensia cu salariul pentru o perioadă determinată de timp, în care sunt întrunite cumulativ două condiţii, şi anume: cuantumul pensiei să fie mai mare decât venitul mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, respectiv pensionarul să desfăşoare activităţi profesionale pe bază de contract individual de muncă, raport de serviciu sau în baza actului de numire potrivit legii, în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi în cadrul regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi societăţilor comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ teritorială. Practic interdicţia se referă la dreptul de a cumula pensia cu salariul plătit de la bugetul de stat.
Referitor la încălcarea dreptului la muncă prin obligaţia de a opta între pensie şi salariu, s-a apreciat că actul normativ prevede exercitarea unui drept de opţiune şi nu o suprimare a dreptului la muncă sau la pensie. De altfel, această limitare nu operează în situaţia în care partea se reîncadrează în sistemul privat, cu menţiunea că dreptul la muncă nu conţine obligaţia corelativă a statului de a asigura tuturor angajarea în sistemul public.
În ceea ce priveşte incidenţa în cauză a art.1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie, atât salariul, reprezentând contraprestaţia muncii depuse, cât şi pensia, reprezintă, conform practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, un „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, au fost analizate alegaţiile reclamantului privitoare la faptul că dispoziţiile art. 18 şi art. 20 din Legea nr. 329/2009, care i-au impus să opteze între pensie şi salariu sub sancţiunea de a-şi vedea încetat de drept contractul individual de muncă, reprezintă o ingerinţă în dreptul său de proprietate incompatibilă cu art.1 din Protocolul nr.1.
În speţă, nu a avut loc o privare de proprietate. Pe lângă atingerile dreptului de proprietate, care pot fi calificate ca fiind privări de proprietate, există ingerinţă în situaţia în care există o măsură a statului care afectează esenţa dreptului de proprietate, fără ca persoana afectată să îşi piardă fondul dreptului. Această situaţie se regăseşte şi în cauza pendinte, deoarece dreptul reclamantului la cumulul veniturilor obţinute din prestarea de activitate pe bază de contract individual de muncă cu pensia de serviciu se poate regăsi în limitele art. 18 din Legea nr. 329/2009, precum şi în situaţia în care veniturile sunt obţinute ca urmare a prestării de activitate în baza unui raport de muncă stabilit cu un alt subiect de drept, decât autorităţile şi instituţiile publice centrale şi locale, indiferent de modul de finanţare şi subordonare, precum şi regiile autonome, societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale la care capitalul social este deţinut integral sau majoritar de stat sau de o unitate administrativ teritorială.
Măsurile reglementate de art. 17-21 din Legea nr. 329/2009 au fost justificate de legislativ prin degrevarea bugetului asigurărilor sociale, respectiv a bugetului de stat de anumite cheltuieli, pe fondul crizei economice. Instanţa este ţinută să verifice, dacă prin măsura aleasă, protejând interesul general, a fost asigurat un just echilibru între măsura propusă şi protecţia dreptului persoanei. Astfel, ingerinţa este justificată de un scop legitim şi corespunde unui interes public.
Verificând existenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate între măsurile luate şi scopul urmărit, instanţa de recurs a apreciat că acesta este unul rezonabil, în condiţiile în care reclamantul este beneficiarul pensiei de serviciu, într-un cuantum ce depăşeşte venitul mediu brut pe economie utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, întrucât, în concret, reclamantul beneficia de o pensie de serviciu de 13.309 lei, conform Deciziei nr. 254328/2008, emisă de către Casa de Pensii Timiş, având totodată posibilitatea desfăşurării activităţii didactice în sistemul învăţământului privat sau în regimul plata cu ora propus chiar de către pârâtă. Partea reclamantă nu a fost nevoită să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, deoarece a avut posibilitatea păstrării pensiei de serviciu pentru asigurarea unui trai decent raportat la standardele economiei naţionale.
Aşadar, în mod greşit a concluzionat instanţa de fond că raportul de proporţionalitate a fost compromis, fiind afectată substanţa dreptului ce face obiectul litigiului.
În ceea ce priveşte discriminarea invocată de către reclamant, în sensul art. 14 din Convenţie, s-a considerat că nu poate fi reţinută, dat fiind că discriminarea presupune un tratament diferenţiat pentru situaţii identice sau similare. Ori, interdicţia cumulării vizează toate categoriile de persoane care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 17 din Legea nr. 329/2009, fără nici o excepţie, celelalte situaţii invocate de către reclamant fiind diferite, nevizând împrejurarea în care partea beneficiază de o pensie plătită din bugetul asigurărilor sociale şi nici situaţia în care veniturile, ca şi contravaloare a prestaţiei executate de către salariat, provin din bugetul de stat sau bugetul local.
Pe cale de consecinţă, având în vedere argumentele de fapt şi de drept expuse anterior, reţinând incidenţa motivului de recurs reglementat de prevederile art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul formulat de către pârâta-recurentă şi a modificat în parte sentinţa civilă recurată, în sensul respingerii acţiunii.
