– Legea nr. 62/2011: art. 1 lit. n) şi lit. p), art. 211
– Legea nr. 303/2004: art. 81 alin. (1)
– Legea nr. 263/2010: art. 153 lit. f), art.155 alin. (1) şi ale art. 156
Dispoziţiile art. 211 din Legea nr. 62/2011 nu definesc conflictul individual de muncă, ci stabilesc termenele în care pot fi declanşate anumite categorii de conflicte de muncă. Aceste prevederi legale vizează doar unele conflicte de muncă şi se completează cu dispoziţiile art. 268 din Codul muncii, republicat. Conflictele de muncă sunt definite de art. 1 lit. n) din Legea nr. 62/2011, iar conflictele individuale de muncă de art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011.
Indemnizaţia reglementată de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 se plăteşte de către angajator, fiind un drept derivat din raportul muncă al magistratului, iar nu de către casa de pensii, întrucât indemnizaţia în litigiu nu reprezintă un drept de asigurări sociale, astfel încât nu sunt aplicabile, într-un litigiu având ca obiect obligarea angajatorului la plata acestei indemnizaţii, prevederile art. 153 lit. f) coroborate cu cele ale art. 155 alin. (1) şi ale art. 156 din Legea nr. 263/2010.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. nr. 1652 din 20 iunie 2012, dr. C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 538/05.03.2012, pronunţată în dosarul nr. 247/108/2012, Tribunalul Arad a respins acţiunea formulată de reclamantul S.P. în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Arad şi Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin decizia nr. 276691/31.08.2010, reclamantul a fost înscris la de invaliditate, drepturile fiindu-i acordate începând cu data de 28.06.2010, cu toate că cererea acestuia a fost înregistrată la data de 30.06.2010.
Această de invaliditate i-a fost acordată în baza art. 53 din Legea nr. 19/2000, aşa cum rezultă din decizia nr. 276691/31.08.2010.
Ulterior, prin decizia nr. 276691/08.12.2010, reclamantul a fost înscris la pensie de serviciu, potrivit art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, fiind eliberat din funcţie prin pensionare, conform decretului nr. 233/28.02.2011. Plata pensiei s-a făcut începând cu data eliberării din funcţia de judecător, respectiv cu data publicării în Monitorul Oficial a decretului de eliberare din funcţie: 4.03.2011.
Prin urmare, reclamantul a avut funcţia de judecător până la data de 04.03.2011, adică şi pe perioada în care a beneficiat de pensie de invaliditate, deoarece boala care a dus la acordarea pensiei de invaliditate poate să se vindece, iar reclamantul putea să-şi reia activitatea de judecător.
Instanţa de fond a constatat că dispoziţiile referitoare la plata indemnizaţiei egale cu 7 salarii brute, prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, dispun că „judecătorii şi procurorii cu vechime continuă în magistratură de 20 de ani beneficiază, la data pensionării sau a eliberării din funcţie pentru alte motive neimputabile, de o indemnizaţie egală cu 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, care se impozitează potrivit legii”.
Astfel, potrivit prevederilor acestui text de lege, doar la data pensionării, adică a eliberării din funcţie prin pensionare sau eliberării din funcţie pentru alte motive neimputabile, se acordă o indemnizaţie egală cu 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute.
Reclamantul s-a înscris la pensie de invaliditate prin decizia nr. 276691/31.08.2010 şi a păstrat calitatea de judecător pe parcursul perioadei în care a beneficiat de această pensie, deoarece nu a fost eliberat din funcţia de judecător decât la data de 04.03.2011, când a fost publicat decretul de eliberare din funcţie prin pensionare.
Având în vedere că reclamantul a fost eliberat din funcţia de judecător, prin pensionare, de la data de 04.03.2011, doar de la această dată i s-ar putea acorda indemnizaţia prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată. La această dată a fost în vigoare Legea nr. 285/2010, care prevede, la art. 13 alin. (1), că „în anul 2011, dispoziţiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizaţiilor la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică”. Reclamantul, fiind înscris la pensie specială în cursul anului 2011, nu mai poate beneficia de plata celor 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute solicitate prin prezenta acţiune, deoarece dispoziţiile legale citate anterior, nu o mai acordă.
De altfel, şi în anul 2010 a existat o prevedere identică, respectiv art. 9 din Legea nr. 118/2010, care dispunea că “începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu se mai acordă ajutoare sau, după caz, indemnizaţii la ieşirea la pensie, retragere ori la trecerea în rezervă”.
Pensia de invaliditate a fost acordată în temeiul art. 53 din Legea nr. 19/2000, în prezent abrogată, iar această lege nu prevedea plata vreunei indemnizaţii la acordarea pensiei de invaliditate, ea fiind prevăzută doar de legea specială care reglementează pensia specială de care beneficiază reclamantul, la eliberarea din funcţia de judecător, şi care s-a aplicat de la data de 04.03.2011, data publicării decretului de eliberare din funcţie.
Reclamantul a formulat recurs, la data de 13.07.2011, împotriva sentinţei civile nr. 538/05.03.2012 a Tribunalului Arad, solicitând admiterea recursului şi modificarea în tot a hotărârii recurate, în sensul admiterii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului se arată, în esenţă, că instanţa de fond a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 81 din Legea nr. 303/2004, atunci când a concluzionat că indemnizaţia prevăzută de alin. (1) al acestui text de lege poate fi acordată numai la eliberarea din funcţia de judecător, odată cu publicarea în Monitorul Oficial al României a decretului semnat de Preşedintele României.
Totodată, se susţine că prima instanţă a apreciat în mod greşit că, în speţa dedusă judecaţii, sunt incidente dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 118/2010 şi cele ale art. 13 alin. (1) din Legea nr. 285/2010.
În drept, se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi ale art. 304 ind. 1 Codul de procedură civilă.
Pârâtul-intimat Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, arătând că hotărârea recurată este temeinică şi legală.
Pârâtul-intimat Tribunalul Arad nu a depus întâmpinare, deşi a fost citat cu această menţiune.
La termenul de judecată din data de 13.06.2012, în temeiul art. 137 Cod de procedură civilă raportat la art. 215 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, Curtea, a invocat, din oficiu, excepţia tardivităţii declarării recursului de către reclamant şi a reţinut acest recurs în pronunţare pe excepţia tardivităţii recursului.
Recurentul a depus concluzii scrise, prin care susţine că excepţia tardivităţii recursului este nefondată, dat fiind că obiectul acţiunii nu se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 211 din Legea nr. 62/2011, astfel încât nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 215 din Legea nr. 62/2011, ci cele ale art. 153 lit. f) din Legea nr. 263/2010 coroborate cu cele ale art. 155 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 şi cele art. 301 Codul de procedură civilă, iar recursul pendinte a fost declarat în termenul legal.
Examinând excepţia de tardivitate a recursului declarat de către reclamant, prin prisma dispoziţiilor art. 299 şi art. 301 Cod procedură civilă raportate la cele ale art. 215 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, care instituie un termen de recurs special de 10 zile de la comunicarea hotărârii recurate pentru cauzele ce au ca obiect soluţionarea unui conflict de drepturi, Curtea a constatat că excepţia de tardivitate a recursului este întemeiată şi o admite, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin acţiunea pendinte, reclamantul Stana Petru a chemat în judecată pârâţii Tribunalul Arad şi Ministerul Justiţiei, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor la plata indemnizaţiei egală cu 7 indemnizaţii lunare brute de care reclamantul a beneficiat la momentul pensionării sale pentru invaliditate, în temeiul art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.
Art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 dispune că: „judecătorii şi procurorii cu vechime continuă în magistratură de 20 de ani beneficiază, la data pensionării sau a eliberării din funcţie pentru alte motive neimputabile, de o indemnizaţie egală cu 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, care se impozitează potrivit legii”.
Această indemnizaţie se plăteşte de către angajator, iar nu de către casa de pensii, întrucât indemnizaţia în litigiu nu reprezintă un drept de asigurări sociale, astfel încât nu sunt aplicabile, în speţă, prevederile art. 153 lit. f) coroborate cu cele ale art.155 alin. (1) şi ale art. 156 din Legea nr. 263/2010, cum greşit susţine recurentul.
Potrivit art. 1 lit. n) din Legea nr. 62/2011, conflictul de muncă este „conflictul dintre angajaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă sau de serviciu”. Conflictele de pot fi colective sau individuale.
Art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 defineşte conflictul individual de muncă, după cum urmează: „conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative. De asemenea, sunt considerate conflicte individuale de muncă următoarele: (i) conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă ori raportul de serviciu; (ii) conflictele în legătură cu constatarea nulităţii contractelor individuale de muncă ori a unor clauze ale acestora; (iii) conflictele în legătură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu ori a unor clauze ale acestora”.
Dispoziţiile art. 211 din Legea nr. 62/2011 nu definesc conflictul individual de muncă, ci stabilesc termenele în care pot fi declanşate anumite categorii de conflicte de muncă.
Având în vedere aceste dispoziţii legale, Curtea a constatat că litigiul pendinte reprezintă un conflict individual de muncă, dat fiind că obiectul său vizează obligarea angajatorului la plata către reclamant a unei indemnizaţii prevăzută de Legea nr. 303/2004, astfel încât, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. 215 din Legea nr. 62/2011, iar nu cele de drept comun, respectiv ale art. 301 Codul de procedură civilă.
Art. 215 din Legea nr. 62/2011, dispune că „termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii”, prin care a fost soluţionat un conflict individual de muncă.
La data de 29.03.2012 a Arad, pronunţată în dosarul nr. 247/108/2012, aşa cum rezultă din dovada de comunicare a hotărârii, reclamantul având la dispoziţie un termen de 10 zile de la această comunicare pentru a formula recurs, conform art. 215 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, termen care se calculează în conformitate cu dispoziţiile art. 101 Cod procedură civilă.
În aceste condiţii, ultima zi de declarare a recursului a fost 9.04.2012. În speţă, recursul a fost depus la Tribunalul Arad la data de 12.04.2012. Prin urmare, Curtea a constatat că termenul de declarare a recursului a fost depăşit, reclamantul-recurent fiind decăzut din dreptul de a mai exercita calea de atac, potrivit prevederilor art. 103 Cod procedură civilă.
Dat fiind că excepţia tardivităţii recursului formulat de către reclamantul-recurent este întemeiată, instanţa de recurs nu a mai analizat motivele de recurs invocate tardiv de către recurent.
Pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) Cod de procedură civilă, Curtea a respins recursul declarat de către reclamant ca tardiv formulat.
