În motivare, s-a arătat că prin sentinţa penală nr. 148/D din data de 29.04.2010 a Tribunalului Bacău, pronunţată în dosarul penal nr. 7054/110/2010, s-a dispus, în baza art. 114 Cod penal, internarea medicală a bolnavului sus-menţionat, care se află în prezent în Spitalul de Psihiatrie şi pentru Măsuri de Siguranţă Grajduri, jud. Iaşi.
Măsura luată a fost verificată de două ori, astfel prin sentinţa penală nr. 1792/07.06.2011, pronunţată de Judecătoria Iaşi în cauza penală având nr. 29352/245/2010, precum şi prin sentinţa penală nr. 1090/12.04.2012, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. 40348/245/2011, rămasă definitvă prin decizia penală nr. 333/05.07.2012 pronunţată de Tribunalul Iaşi, s-a dispus menţinerea măsurii de siguranţă a internării medicale, prevăzută de art. 114 Cod penal.
Totodată, se arată că înlocuirea măsurii se impune ca urmare a faptului că raportul de expertiză medico-legală, nr. 2235/PSH din data de 28.02.2012, concluzionează că se recomandă înlocuirea măsurii de siguranţă prevăzută de art. 114 Cod Penal cu măsura prevăzută de art. 113 Cod Penal, constând în dispensarizarea sa în reţeaua teritorială de psihiatrie şi continuarea tratamentului prescris. De asemenea, petentul bolnav susţine că boala s-a ameliorat considerabil, fiind necesară dispensarizarea sa având în vedere şi jurisprudenţa CEDO, concretizată în cauza Varbanov c. Bulgariei.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
Conform raportului de expertiză medico-legală psihiatrică din prezenta cauză, având nr. 1761/PSH din 29.10.2012, bolnavul a fost internat în spitalul cu regim protejat Grajduri din noiembrie 2009, nemaifiind în evidenţa secţiilor de psihiatrie anterior. Provine dintr-o familie organizată cu cinci fraţi, a lucrat în străinătate, a absolvit 8 clase la şcoala elementară, şi 3 clase la o şcoală profesională de electromencanici, este divorţat şi nu are copii.
La examenul psihiatric s-a constatat remiterea fenomenelor psihoproductive, iar de o bună perioadă de timp acestea nu au reapărut, chiar în lipsa tratamentului specific. Este orientat allo şi autopsihic, câmpul conştiinţei clar, ideaţie corectă şi logică. Testul HCR privind predicţia pentru eventualele acte violente a evidenţiat un risc minim în acest sens. De asemenea s-a constatat că nu prezintă stări conflictuale sau de agresivitate, precum şi faptul că subiectivează fapta comisă.
Raportul de expertiză medico-legală psihiatrică a fost supus avizării de către Comisia de Avizare şi Control al Actelor Medico-Legale, care, prin adresa nr. 2303 din data de 12.11.2012 (fila 32), a recomandat menţinerea măsurii de siguranţă a internării medicale, prevăzută de art. 114 CP, pentru încă şase luni, după care va fi reexaminat în cadrul comisiei de expertiză medico-legală psihiatrică.
În conformitate cu ancheta socială întocmită de Primăria comunei Hemeiuş, jud. Bacău, relaţiile dintre membrii familiei bolnavului sunt bune, aceştia se înţeleg între ei şi se sprijină la nevoie. Totodată, a reieşit faptul că părinţii bolnavului pot pune la dispoziţia acestuia din urmă o cameră separată şi o baie, asigurându-i resursele financiare şi materiale necesare, iar în cazul în care va fi nevoie îl vor conduce la medicul de familie şi la specialistul în psihiatrie, administrându-i şi medicamentele necesare pentru refacerea lui.
În drept, instanţa reţine dispoziţiile art. 114 CP, potrivit cărora „când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internării într-un institut medical de specialitate, până la însănătoşire”. De asemenea, art. 434, alin. 2 Cod Penal prevede că înlocuirea măsurii de siguranţă a internării medicale poate fi cerută şi de persoana internată.
Având în vedere cele de mai sus, instanţa consideră că nu sunt întrunite condiţiile pentru a fi înlocuită măsura internării medicale cu măsura obligării la tratament medical.
Astfel, deşi raportul de expertiză medico-legală psihiatrică a concluzionat în sensul recomandării înlocuirii măsurii, pe de o parte, se reţine faptul că raportul de expertiză sus-menţionat nu a primit un aviz favorabil din partea Comisiei de Avizare a Actelor Medico-Legale. Aşa cum susţine şi apărătorul bolnavului, avizul nu este unul obligatoriu, având un caracter pur consultativ, la fel ca raportul de expertiză, de altfel, însă, instanţa consideră că avizului trebuie acordată o mai mare relevanţă deoarece acesta se coroborează cu întregul probatoriu administrat în cauză.
Totodată, deşi potrivit raportului de expertiză medico-legală psihiatrică boala s-a remis, acest lucru nu presupune eliberarea automată a persoanei în cauză.
O asemenea interpretare restrictivă ar conduce la lipsa posibilităţii de a evalua, în funcţie de ansamblul circumstanţelor cauzei, dacă eliberarea reprezintă cea mai bună soluţie, atât pentru cel internat, cât şi pentru colectivitatea în cadrul căreia se va întoarce să trăiască. De asemenea, trebuie avută în vedere împrejurarea că, în materie de tulburări mintale, este practic imposibil de a se stabili, fără un anumit risc de eroare, dacă dispariţia simptomelor bolii iniţiale semnifică totala vindecare a persoanei.
În ceea ce priveşte susţinerea apărătorului petentului bolnav, potrivit căreia în cadrul avizului nu se motivează recomandarea, instanţa consideră că aceasta se bazează pe studiul raportului de expertiză medico-legală psihiatrică, fiind întocmit de trei specialişti în domeniu, aspecte ce sunt de natură a forma convingerea instanţei că recomandarea este una întemeiată.
Un alt aspect ce prezintă relevanţă în prezenta cauză constă în aceea că în concluziile raportului de expertiză medico-legală psihiatrică se recomandă dispensarizarea bolnavului în reţeaua teritorială de psihiatrie şi continuarea tratamentului prescris.
Or, în opinia instanţei, această dispensarizare, care presupune menţinerea îngrijirilor medicale într-un mod sistematic, nu se poate realiza decât printr-o internare voluntară a bolnavului într-o reţea teritorială de psihiatrie. Însă o astfel de internare voluntară nu ar putea răspunde nevoii de a se limita pericolul social reprezentat de bolnav.
Pe de altă parte, se are în vedere faptul că din probele administrate nu s-a putut contura certitudinea instanţei că bolnavul nu mai prezintă un pericol pentru societate. Având în vedere atât fapta săvârşită de acesta, cât şi boala care a determinat luarea măsurii de siguranţă, persistă, în opinia instanţei, pericolul săvârşirii de către bolnav, a unor acte violente pe viitor.
Totodată, pentru a lua această hotărâre instanţa a ţinut cont şi de jurisprudenţa CEDO, care, în cauza Luberti c. Italiei, pct. 29, arată că o privare de libertate a unei persoane considerată „alienată” este în acord cu art. 5, alin. 1, e din Convenţie atunci când aceasta prezintă pericol pentru societate, întrucât punerea sa în libertate reprezintă o chestiune ce interesează atât individul în cauză, dar şi comunitatea în care acesta va trăi.
În continuare, se arată că în situaţia în care este implicată o persoană care a săvârşită o infracţiune de omor, se naşte un factor care, cu atât mai mult creşte dificultatea inerentă oricărei evaluări psihiatrice.
De asemenea, în cauza Filip c. României, pct. 58-59 Curtea aminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia nici o privare de libertate a unei persoane considerată drept alienată nu poate fi considerată conformă articolului 5, alin. 1, lit. e dacă a fost hotărâtă fără să se fi cerut avizul unui medic expert. Orice altă abordare merge dincolo de protecţia cerută împotriva arbitrarului, legată de articolul 5 al Convenţiei. În fine, Curtea reiterează că unul din elementele necesare “legalităţii” detenţiei în sensul articolului 5, alin 1, lit. e este lipsa arbitrarului. Privarea de libertate este o măsură atât de gravă încât nu se justifică decât atunci când măsurile, mai puţin severe, au fost analizate şi considerate insuficiente pentru a proteja interesul personal sau public care impune detenţia. Trebuie stabilit că privarea de libertate a interesatului era indispensabilă pe baza circumstanţelor (Litwa contra Poloniei, nr. 26629/95, § 78, CEDO 2000-III).
În consecinţă, instanţa apreciază că se menţin condiţiile prevăzute de art. 114 Cod penal, în sensul că făptuitorul este bolnav mintal, prezentând în continuare pericol pentru societate, astfel încât se va respinge cererea de înlocuire a măsurii internării medicale cu măsura obligării la tratament medical.