Raportul juridic existent între părţi, deşi ne fundamentat pe un contract individual de muncă, este, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, un raport atipic de muncă, cu atribuţii şi sarcini exprese prevăzute de lege şi pentru care era remunerat.
Cererea privind plata drepturilor salariale a fost formulată de intimatul reclamant o dată cu înregistrarea contestaţiei sale împotriva Hotărârii de Guvern prin care a fost demis, iar neprecizarea în dispozitivul deciziei prin care a fost soluţionată această contestaţie a cuantumului drepturilor salariale, nu este imputabilă intimatului şi, ca atare, nu putea duce la respingerea cererii sale ca efect al prescrierii dreptului material la acţiune.
(Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 581 din 11 aprilie 2001)
TRIBUNALUL
Prin cererea înregistrată la 7.01.1999 sub nr. 643/1999 pe rolul Judecătoriei sector 1 Bucureşti, reclamantul D.L.M. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României, solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care pârâtul să fie obligat să plătească reclamantului drepturile salariale cuvenite acestuia pentru perioada 16.08.1994 -17.04.1995, în cuantum de 3.194.391 de lei, cu cheltuieli de judecată.
Motivându-şi cererea, reclamantul a învederat că, prin decizia nr. 96/25.01.1996 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie – Secţia administrativ, a fost anulată H.G. nr. 485/1.08.1994, prin care reclamantul fusese demis din funcţia de primar al municipiului Slatina şi s-a dispus obligarea pârâtului la plata drepturilor băneşti cuvenite până la reintegrare, fără a se preciza cuantumul acestora.
în apărare, pârâtul a invocat excepţia lipsei competenţei materiale a instanţei de fond în soluţionarea pricinii şi lipsa calităţii sale procesuale pasive.
S-a arătat de pârât că soluţionarea cererii formulate de reclamant este de competenţa secţiei de contencios administrativ, şi nu de competenţa instanţei civile.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului a fost motivată prin faptul că Guvernul României este un organ de conducere colectivă ce exercită puterea executivă, care nu poate fi chemat în judecată în calitate de pârât, cu atât mai mult cu
cât actul care l-a prejudiciat pe reclamant a fost întocmit de guvernul anterior.
Prin sentinţa civilă nr. 15061/4.10.1999, Judecătoria sector 1 Bucureşti a respins cele două excepţii invocate de pârât şi a constatat existenţa autorităţii de lucru judecat faţă de dispozitivul deciziei civile nr. 96/25.01.1996 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie – Secţia de contencios administrativ.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că cererea formulată de reclamant, având ca obiect plata unor drepturi salariale, constituie un litigiu de muncă a cărui soluţionare este de competenţa judecătoriei.
în ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului, s-a reţinut că este neîntemeiată, deoarece actul de demitere a reclamantului a fost emis de către Guvernul României, iar după anularea acestuia răspunderea revine pârâtului.
Autoritatea de lucru judecat a fost motivată prin faptul că la dosar s-a depus decizia nr. 96/ 25.01.1996 prin care Curtea Supremă de Justiţie -Secţia contencios administrativ s-a pronunţat definitiv şi irevocabil, în sensul obligării pârâtului la plata drepturilor salariale cuvenite reclamantului.
S-a reţinut că între pricina soluţionată definitiv de părţi, obiect şi cauză, motiv pentru care acţiunea reclamantului a fost respinsă.
împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
S-a arătat de apelantul reclamant că, prin decizia civilă nr. 96/25.01.1996, a fost soluţionată cererea sa privind obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale, în timp ce prin cererea de faţă s-a solicitat precizarea cuantumului acestor drepturi salariale, cuantum nereţinut în dispozitivul deciziei.
Prin decizia nr. 135A/18.01.2000, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru a se pronunţa pe fondul cauzei.
In fond, după desfiinţare, cauza a fost înregistrată la Judecătoria sector 1 Bucureşti sub nr. 5289/2000, iar la 29.05.2000 reclamantul şi-a completat acţiunea, solicitând citarea în cauză în calitate de pârât şi a Ministerului Finanţelor, precum şi reactualizarea sumei reţinute în expertiza efectuată cu ocazia primei judecări a fondului, reprezentând drepturi salariale, prin aplicarea indicelui de inflaţie.
La termenul de judecată din 16.10.2000, pârâtul Ministerul de Finanţe a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Prin sentinţa civilă nr. 536/16.01.2001, Judecătoria sector 1 Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, a respins acţiunea faţă de acest pârât faţă de lipsa calităţii procesuale pasive, a admis acţiunea faţă de pârâtul Guvernul României, pe care l-a obligat să plătească petentului, cu titlu de drepturi salariale, pentru perioada 15.08.1994 –
17.04.1995, suma de 36.000.000 de lei şi 2.200.000 de lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că răspunderea materială, antrenată ca efect al anulării actului de demitere a petentului din funcţia de primar, aparţine Guvernului României în calitate de emitent al actului anulat şi nu statului român prin Ministerul de Finanţe.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că, prin decizia nr. 96/25.01.1996 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, s-a reţinut definitiv şi irevocabil că pârâtul Guvernul României a cauzat reclamantului un prejudiciu material, constând în sumele de bani pe care reclamantul era îndreptăţit a le încasa în exercitarea funcţiei sale de primar al municipiului Slatina, sumă stabilită prin raport de expertiză, la
36.000.000 de lei.
împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâtul Guvernul României, criticând-o pentru următoarele considerente:
– greşita soluţionare a cauzei de către un complet special de muncă, în condiţiile în care raportul juridic dedus judecăţii nu era un raport juridic de muncă, ci un raport juridic civil; calificarea greşită a raportului juridic dedus judecăţii, a făcut ca recurentul pârât să fie privat de un grad de jurisdicţie, hotărârile pronunţate de judecătorii în cazul litigiilor de muncă fiind atacabile potrivit legii numai cu recurs, nu şi cu apel;
– instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra apărărilor invocate de pârâtul recurent prin întâmpinare, care vizau prescrierea dreptului material la acţiune;
– greşita motivare în drept a hotărârii primei instanţe; invocându-se dispoziţiile art. 176-179 C. m. s-au nesocotit dispoziţiile art. 91 din Legea nr. 168/1999, care abrogă în mod expres reglementările anterioare prevăzute de aceste articole.
Examinând actele dosarului, în lumina criticilor formulate, tribunalul va reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Din probele administrate a rezultat că, prin H.G. nr. 485/1.08.1994, intimatul reclamant a fost demis din funcţia de primar al municipiului Slatina.
Prin decizia nr. 96/25.01.1996, C.S.J. a anulat această hotărâre, a dispus reintegrarea contestatorului în aceeaşi funcţie şi a obligat Guvernul României la plata drepturilor salariale cuvenite acestuia, până la reintegrare.
în considerentele acestei decizii se menţionează expres că, deşi primarul este uri funcţionar public, ales, exercitând funcţia pe baza mandatului şi nu în baza unui contract de muncă, aceasta nu înseamnă lipsa oricărui raport de muncă cu persoana juridică în cadrul căruia îşi exercită funcţia şi, mai ales, a drepturilor ce trebuie să-i revină din exercitarea funcţiei, pe timpul mandatului.
Acelaşi punct de vedere a fost împărtăşit şi de prima instanţă, în ceea ce priveşte natura juridică a litigiului dedus judecăţii, prin sentinţa civilă apelată respingându-se excepţia de necompetenţă materială invocată de recurentul pârât.
Soluţia este apreciată de tribunal ca fiind corectă, pentru următoarele considerente:
Raporturile juridice de muncă sunt acele relaţii sociale reglementate prin lege, ce iau naştere între o persoană fizică, pe de o parte şi, ca regulă, o persoană juridică, pe de altă parte, ca urmare a prestării unei anumite munci de către prima persoană în folosul celei de a doua, care, la rândul ei, se obligă să o remunereze şi să creeze condiţiile necesare prestării acelei munci.
Raporturile juridice individuale de muncă se prezintă însă sub două forme: tipice şi netipice.
Formele tipice sunt cele fundamentate pe contractul individual de muncă, iar raporturile juridice de muncă atipice sunt cele care, deşi nu sunt fundamentate pe un contract individual de muncă, cuprind totuşi o parte din trăsăturile proprii acestor raporturi, suficiente pentru a determina natura lor, ca fiind raporturi de muncă, dar într-o formă imperfectă.
în speţă, raportul juridic existent între părţi, deşi nefundamentat pe un contract individual de muncă, este, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, un raport atipic de muncă, raport ce rezultă din faptul că, în funcţia deţinută, reclamantul presta o anumită muncă, cu atribuţii şi sarcini expres prevăzute de lege şi pentru care era remunerat.
în ceea ce priveşte excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, s-a apreciat de tribunal că este nefondată, acest termen începând să curgă nu de la data de la care au fost solicitate drepturile salariale, ci de la data pronunţării deciziei nr. 96/
25.01.1996, prin care intimatul reclamant a fost reintegrat, iar recurentul a fost oblgiat la plata drepturilor salariale.
Cererea privind plata drepturilor salariale a fost formulată de intimatul reclamant o dată cu înregistrarea contestaţiei sale împotriva Hotărârii de Guvern prin care a fost demis, iar neprecizarea în dispozitivul deciziei prin care a fost soluţionată această contestaţie, a cuantumului drepturilor salariale, nu este imputabilă intimatului şi, ca atare, nu putea duce la respingerea cererii sale, ca efect al prescrierii dreptului material la acţiune.
în această situaţie, reţinând şi faptul că indicarea, ca temei de drept al sentinţei, a dispoziţiilor art. 176-178 C. m., nu poate constitui motiv de nulitate a acestuia, tribunalul va dispune, în baza art. 304 C. pr. civ., respingerea recursului ca fiind nefondat.
NOTĂ
Interesul juridic al reclamantului în cauza prezentată, anume acela de a se stabili prin hotărâre judecătorească cuantumul drepturilor salariale de care urma să beneficieze, este unul legitimă însă calea de urmat în vederea promovării sale nu a fost corect identificată. Pentru lămurirea sumei reprezentând drepturile salariale, asupra cărora instanţele judecătoreşti se pronunţaseră prin hotărâre irevocabilă, recunoscând dreptul reclamantului însă neprecizând cuantumul drepturilor salariale la care era îndreptăţit, calea de urmat era contestaţia la titlu, reglementată de art. 399 alin. 1 C. pr. civ. în mod greşit s-a rezolvat această problemă pe calea unei acţiuni separate, cu încălcarea autorităţii de lucru judecat. Dacă s-ar fi ales calea contestaţiei la titlu, toate problemele procedurale incidente în cauză şi-ar fi găsit mult mai uşor rezolvare. Astfel, în privinţa competenţei, art. 400 C. pr. civ. pretinde că aceasta revine instanţei care a pronunţat hotărârea. Excepţiile privind calitatea procesuală pasivă a Guvernului României şi prescripţia dreptului la acţiune nu mai puteau fi ridicate într-un mod care să permită admiterea lor în cazul în care s-ar fi urmat calea unei contestaţii la titlu.
