Prin sentinţa civilă nr. nr.1335/CA/22.03.2011 pronunţată de Tribunalul Braşov – secţia comercială şi de administrativ s-a respins acţiunea promovată de către reclamantul T.N.A. în contradictoriu cu pârâta A F P F; s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâta A F P F faţă de chemata în garanţie A F M B.
Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a reţinut următoarele:
În fapt, reclamantul a achiziţionat autoturismul marca Volkswagen, nr. identificare WVWZZZ1HZW455469, înmatriculat anterior în UE (Germania) .
Pentru înmatricularea în România, reclamantul a achitat pârâtei A F P F taxa de primă înmatriculare, în sumă de 2.509 lei, conform chitanţei seria TS7 nr. 1169491/01.11.2010.
La data de 14.12.2010 reclamantul a solicitat pârâtei să dispună restituirea sumei astfel achitate, dar prin adresa nr. 50699/15.12.2010 pârâta AFP Făgăraş a comunicat acestuia că taxa solicitată a fost încasată în baza unui act normativ cu putere de lege adoptat de Parlamentul României şi care este conform normelor comunitare.
În drept, în raport cu dispoziţiile art. 148 din Constituţia României, tribunalul a constatat că are obligaţia aplicării cu prioritate a dreptului comunitar, în raport cu dreptul intern, începând cu data dobândirii de către Statul Român a calităţii de membru al Uniunii Europene – 01.01.2007, astfel că a fost analizată compatibilitatea reglementărilor naţionale în materie cu legislaţia comunitară.
Cu privire la legislaţia naţională, s-a avut în vedere că taxa de poluare a fost instituită prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 50/2008, care a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008, şi a intrat în vigoare la data de 1.07.2008. Această ordonanţă a abrogat prevederile din Codul fiscal referitoare la taxa de primă înmatriculare a autovehiculelor – art. 214 din Legea nr. 571/2003.
O.G. nr. 50/2008 a suferit mai multe modificări după intrarea în vigoare, în special cu privire la cuantumul taxei, după cum urmează:
1. prin OUG nr. 208/4.12.2008, pentru stabilirea unor măsuri privind taxa pe poluare pentru autovehicule, publicată în M. Of., Partea I, nr. 825/8.12.2008, în vigoare, în lipsa oricărei alte precizări la data publicării în M.Of. – 8 decembrie 2008;(se introduc anexe noi)
2. prin OUG nr. 218/10.12.2008 privind modificarea OUG nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, care a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 836 din 11 decembrie 2008, în vigoare, în lipsa oricărei alte precizări la data publicării în M.Of. – 11 decembrie 2008; (se introduc anexe noi)
Prin această ordonanţă s-a abrogat şi O.U.G. 208/2008.
3. prin OUG nr. 7/18.02.2009 privind modificarea OUG nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, care a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 103 din 19 februarie 2009, în vigoare, în lipsa oricărei alte precizări la data publicării în M.Of. -19 februarie 2009;(se introduc anexe noi)
4. prin art. 35 din Legea nr. 329/5.11.2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, care a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 761 din 09 noiembrie 2009, în vigoare, în lipsa oricărei alte precizări la 3 zile de la data publicării în M. Of. – 12 noiembrie 2009.
5. prin OUG nr. 117/2009 publicată în: M. Of. nr. 926 din 30 decembrie 2009, în vigoare, în lipsa oricărei alte precizări la data publicării în M.Of.- 30 decembrie 2009;(prin alin. 1 al art. unic se stabileşte un termen de 45 de zile de aplicare a exceptării de la plata taxei de poluare pentru anumite autovehicule, termen care s-a împlinit la data de 15.02.2010).
6. prin OUG nr. 118/2010 publicată în: M. Of. nr. 888 din 30 decembrie 2010, în vigoare la data de 1 ianuarie 2011;(se modifică formula de calcul din anexe).
La data plăţii taxei de către reclamant, 01.11.2010, erau în vigoare dispoziţiile OUG nr. 50/2008 în varianta modificată succesiv, ultima modificare fiind prin OUG nr. 117/2009, ca urmare, această formă a fost analizată din perspectiva compatibilităţii cu dispoziţiile comunitate.
Reclamatul a invocat incompatibilitatea OUG nr. 50/2008 cu art. 110 TFUE (fostul art. 90 TCE).
Privit art. 110 din TFUE „Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare. De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producţie.”
În prima ipoteză vorbim de o directă, în sensul că un produs similar provenit dintr-un stat membru este taxat diferit în raport cu unul naţional, iar în cea de-a doua ipoteză vorbim de o discriminare indirectă (protecţionism), în sensul că deşi normele fiscale nu diferenţiază gradul de impunere asupra mărfurilor după ţara de origine, plasează totuşi o sarcină fiscală mai grea asupra produselor care provin dintr-un alt stat membru.
Distincţia este importantă în privinţa efectelor întrucât, o încălcare a art. 110 alin. 1 înseamnă că statul culpabil trebuie să egalizeze taxele asupra mărfurilor importate şi asupra mărfurilor naţionale, în timp ce încălcarea art. 110 alin. 2 impune statului să înlăture efectul protecţionist, dar acest lucru poate să nu presupună egalizarea sarcinilor fiscale asupra mărfurilor respective.
Aceste dispoziţii constituie cadrul legal pentru reglementarea principiilor europene privind libera circulaţie a mărfurilor, libera concurenţă în interiorul Pieţei Comune şi principiul neutralităţii impozitării interne.
În materia taxării autovehiculelor nu există legislaţie europeană primară sau secundară de reglementare, astfel că legislaţia naţională trebuie analizată în raport de principiile generale de drept comunitar.
OUG nr. 50/2008 stabileşte în art. 1 cadrul legal pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, taxă care constituie la bugetul Fondului pentru Mediu şi se gestionează de Administraţia Fondului pentru Mediu, în vederea finanţării programelor şi proiectelor pentru protecţia mediului, iar, potrivit dispoziţiilor art. 4, obligaţia de plată a taxei intervine în momentul în care utilizatorul unui autoturism intenţionează utilizarea acestuia, plata fiind percepută cu ocazia primei înmatriculări sau la repunerea în circulaţie a unui autovehicul.
Pornind de la aceste principii generale de drept comunitar, instanţa reţine următoarele: din partea dispozitivă – conţinutul propriu zis – al OUG nr. 50/2008, rezultă că taxa de poluare a fost instituită în scopul asigurării protecţiei mediului prin realizarea unor programe şi proiecte în acest sens (art. 1).
Evident, obiectivul taxei este acela de protejare a mediului, atât prin modul de utilizare a resurselor constituite, cât şi prin modul de impunere.
S-a afirmat constant în jurisprudenţa comunitară că nu se poate vorbi de o armonizare a taxelor pe autovehicule la nivelul Uniunii Europene şi, ca atare, nimic nu împiedică statele membre să perceapă asemenea taxe, ele fiind libere să decidă cuantumul şi metodele de calcul fără a aduce atingere însă tratamentului fiscal echitabil al produselor autohtone şi al celor care provin din alte state membre.
S-a recunoscut astfel dreptul suveran al statelor de a-şi stabili sistemul de taxare şi impozitare internă în raport de interesele publice naţionale. Ocrotirea mediului înconjurător reprezintă un astfel de interes public major cu impact covârşitor asupra vieţii şi sănătăţii populaţiei unui stat. De altfel, dreptul la viaţă şi la sănătate şi dreptul de a beneficia de un mediu înconjurător sănătos sunt drepturi fundamentale ale omului şi impun în mod corelativ obligaţia fundamentală a statului de a ocroti mediul înconjurător şi a adopta politici publice în scopul atingerii acestui deziderat.
De asemenea, potrivit art. 4 din OUG nr. 50/2008, obligaţia de plată a taxei de poluare intervine în momentul în care utilizatorul unui autoturism intenţionează utilizarea acestuia, deci anterior acţiunii de poluare, plata fiind efectuată cu ocazia primei înmatriculări sau la repunerea în circulaţie a unui autovehicul.
Conform prevederilor art. 4 din OUG nr. 50/2008, obligaţia de plată a taxei de poluare este impusă tuturor autovehiculelor cu ocazia primei înmatriculări în România sau la repunerea în circulaţie a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri, indiferent din ce stat comunitar provine autovehiculul şi indiferent de vechime, condiţia esenţială şi singulară fiind aceea de a fi la prima înmatriculare.
Aşadar, taxa de poluare nu este impusă în privinţa autoturismelor – importate sau autohtone – care sunt deja înmatriculate în România, vânzarea acestora pe plan naţional neavând efectul de mărire a parcului auto naţional, cum se întâmplă în cazul autovehiculelor înmatriculate anterior în altă ţară.
Cu privire la existenţa unei discriminări generată de comparaţia cu privire la autovehiculele – importate sau autohtone – deja existente în parcul auto naţional, CJUE a stabilit că neimpunerea taxei de primă înmatriculare pentru autovehiculele deja înmatriculate în România, la data intrării în vigoare a dispoziţiilor legale ce reglementează taxa de primă înmatriculare, concomitent cu impunerea taxei autovehiculelor second-hand importate din statele membre nu contravine art. 110 TFUE. Astfel s-a stabilit că „o comparaţie cu autoturismele second-hand plasate în circulaţie în statul membru înainte de intrarea în vigoare a legii privind taxele de primă înmatriculare nu este relevantă. Scopul art. 110 TFUE nu este acela de a împiedica statele membre să introducă noi impozite şi taxe sau să schimbe cota de impunere sau baza de impunere a unor impozite existente” (a se vedea decizia CJCE în cauzele conexate C-290/05 şi 333-05 Ăkos Nădasdi şi Hona Nemeth).
Respectarea principiului neutralităţii taxei de poluare se poate verifica analizând dacă sistemul de calcul este suficient de precis astfel încât în baza acestuia să se poată realiza un calcul al deprecierii autovehiculului, cât mai aproape de realitate.
Sub acest aspect, instanţa de fond a constatat că stabilirea cuantumului taxei de poluare se realizează conform art. 6 din OUG 50/2008, pe baza unor criterii obiective şi transparente, ţinând de tipul motorului, capacitatea cilindrică, luându-se în considerare şi deprecierea autoturismului conform coeficienţilor descrişi în anexa 4.
CJUE a arătat în mod constant că o consecinţă a dreptului comunitar actual este aceea că statele membre pot să impună asupra mărfurilor precum autovehiculele un sistem de taxe al căror cuantum creşte progresiv în conformitate cu un criteriu obiectiv (a se vedea deciziile Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în cauzele 112/84 Humblot, cauza C-132/88 Comisia Comunităţilor Europene c. Republicii Elene).
De asemenea, CJUE a arătat că sunt criterii obiective cele precum capacitatea cilindrică sau clasificarea în funcţie de performanţele de mediu (a se vedea decizia CJCE în cauzele conexate C-290/05 şi 333-05 Mos Nădasdi şi Ilona Nemeth).
S-a statuat, de asemenea, că dacă taxa pentru poluarea autovehiculelor este bazată pe elemente precum normele de poluare chimică sau emisiile de dioxid de carbon, este evident că aceste criterii de impunere sunt eminamente obiective şi nu lasă loc unei decizii arbitrare sau neconforme cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
În cauze precum Comisia c. Danemarca C – 47/1998 sau C – 290/2005 Akos Nadasdi si C – 333/2005, CJUE s-a decis că nici valoarea ridicată a taxelor în sine nu contravine dreptului comunitar cu condiţia ca sistemul naţional de impozitare să garanteze că nivelul impozitului datorat la înmatricularea unui vehicul, provenind din alt stat membru nu depăşeşte nici măcar în puţine cazuri, impozitul rezidual inclus în valoarea unui vehicul deja înmatriculat pe teritoriul naţional.
Instanţa europeană a declarat că art. 110 TFUE nu reprezintă un temei pentru cenzurarea nivelului de impozitare stabilit de către statele europene membre, dat fiind faptul că nu există armonizare la nivel european în domeniul impozitării autovehiculului, nu a fost adoptat nici un act care ar împiedica statele membre să introducă asemenea impozite.
Caracterul proporţional al taxei rezultă din aceea că aceasta este stabilită în funcţie de gradul de poluare şi de eficienţa energetică (anexa 1 şi 2 din OUG nr. 50/2008, modificată prin OUG nr. 7/2009), cuantumul ei fiind mai mare pe măsură ce performanţele de mediu scad. Elementele ce stau la baza acesteia sunt emisiile de noxe şi de dioxid de carbon, iar criteriile de calcul au un caracter adecvat scopului instituit, de protejare a mediului.
În acest sens, prin OUG 50/2008, în forma analizată, s-a stabilit şi o grilă de depreciere ce corespunde unor valori reale de pierdere a valorii de piaţă (anexa 4), fiind prevăzută totodată posibilitatea contestării, conform art. 10 alin. 8, de către contribuabil dacă face dovada că autovehiculul său s-a depreciat într-o măsură mai mare decât cea indicată în grila fixă.
Totodată, este reglementată noţiunea de taxă reziduală (art. 8) în sensul că atunci când un autovehicul pentru care s-a plătit taxa în România este scos ulterior din circulaţie, se restituie valoarea reziduală a taxei, care reprezintă taxa care ar fi plătită pentru respectivul autovehicul dacă acesta ar fi înmatriculat la momentul scoaterii din parcul auto naţional, înlăturându-se astfel efectul discriminatoriu semnalat de Comisie şi CJUE în legislaţiile naţionale.
Jurisprudenţa CJUE a stabilit constant că un sistem de impozitare a autovehiculelor este discriminatoriu faţă de autovehiculele de ocazie de import atunci când în calculul taxei nu se ia în considerare deprecierea reală a acestui autovehicul de import şi, în consecinţă, i se impune o taxă mai mare decât valoarea reziduală a taxei rămase neamortizată încorporată într-un autovehicul naţional similar (decizia CJCE în cauza C-345/93 Nunes Tadeu, parag.20).
În cauză, reclamantul nu a făcut nici o dovadă în acest sens – că taxa de poluare achitată depăşeşte valoarea reziduală a taxei rămase neamortizată încorporată într-un autovehicul naţional similar.
Concluzionând, s-a constatat că CJUE nu interzice, „de plano”, aplicarea unor taxe de poluare, ci singura problemă ridicată se referă la posibilitatea producerii unor discriminări cu efecte protecţioniste pentru producţiile interne prin cuantumul taxei.
Cu privire la interdicţia creării unei situaţii protecţioniste pentru produsele autohtone, instanţa mai reţine că o astfel de discriminare indirectă nu există, legislaţia naţională aplicându-se deopotrivă bunurilor din producţia internă şi celor din producţia externă, legiuitorul neacordând scutiri de la plata taxei cu efecte protecţioniste pentru producţia internă de autovehicule.
Prin OUG nr. 117/29.12.2009 publicată în MO nr. 926/30.12.2009 are loc o punere în acord a legislaţiei interne cu prevederile art. 110 TFUE, înlăturându-se scutirile acordate succesiv prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009, pentru autovehiculele M1 cu norma de poluare 4, a căror capacitate cilindrică nu depăşeşte 2000 cm3 (măsură de susţinere a sectorului producţiei auto naţionale, afectat de criza mondială).
Pentru toate aceste considerente, constatând că OUG nr. 50/2008 în varianta modificată succesiv, ultima modificare fiind prin OUG nr. 117/2009 (în vigoare la data de 01.11.2010) este conformă cu art. 110 TFUE, instanţa de fond a respins acţiunea promovată de către reclamantul T.N.A..
În mod corespunzător, faţă de soluţia pronunţată asupra cererii principale, tribunalul a respins şi cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâta Administraţia Finanţelor Publice Făgăraş faţă de chemata în garanţie Administraţia Fondului pentru Mediu.
Împotriva sentinţei civile a declarat recurs reclamantul T.N.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în baza art. 304 pct. 9 şi 304 indice 1 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantul a arătat că în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea, considerând că taxa de poluare instituită prin OUG nr.50/2008 nu ar fi discriminatoare şi că nu ar intra în conflict cu prevederile dreptului comunitar, anume cu art.90 din Tratatul Ce, respectiv art.110 din actualul TFUE. Consideră că greşit s-a apreciat că nu este vorba de un refuz nejustificat de soluţionare a cererii de restituire a taxei de poluare. Cu referire la fondul cauzei arată că, deşi taxa a fost încasată de organul fiscal local- AFP F, pârâtă în cauză, în baza dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului 50/2008, act normativ în vigoare, instanţa de fond a ignorat art.148 din Constituţie şi nu a aplicat direct dreptul comunitar, anume art.110 din TFUE (art.90 din forma iniţială a Tratatului CE). Consideră că reclamantului trebuie să i se restituie suma plătită ca taxă de poluare, deoarece aceasta contravine prevederilor art.25, 28 şi art.110 din TFUE, iar dreptul european comunitar trebuie aplicat în mod direct, conform art.148 alin.2 din Constituţie. A exemplificat cu jurisprudenţă a Curţii Europene de Justiţie. A depus înscrisuri în probaţiune şi a solicitat plata cheltuielilor de judecată, precum şi dobânda legală aferentă sumei plătite ca taxă de poluare.
În cauză a formulat întâmpinare intimata pârâta AFP Făgăraş, solicitând respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind temeinică şi legală. A arătat că OUG nr.50/2008 instituie taxa de poluare, că ordonanţa de urgenţă a fost modificată succesiv pentru a corespunde cerinţelor dreptului comunitar şi instanţa de fond a aplicat corect legea în cauză şi a constat că nu există vreo discriminare. Fără plata taxei autovehiculul nu poate fi înmatriculat. Nu este un refuz nejustificat de restituire, s-a procedat la calculul taxei conform legii. Taxa s-a plătit în temeiul unui act normativ în vigoare, cu caracter imperativ şi este una din condiţiile impuse de legiuitor la înmatricularea autoturismelor. Taxa de poluare a fost percepută conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2008 cu ocazia primei înmatriculări în România atât pentru autovehiculele noi cât şi pentru cele second hand achiziţionate dintr-un alt stat membru sau din afara teritoriului comunitar. Comisia Europeană nu este împotriva perceperii acestei taxe, ci doar cu privire la modul de stabilire a acesteia. Principiul „poluatorul plăteşte„ este acceptat la nivelul Uniunea Europeană. Refuzul său de restituire a taxei are ca temei dispoziţiile legale în vigoare. Legiuitorul a armonizat legislaţia în domeniu pentru a fi conformă cu cea comunitară. Nu se pot acorda actualizări cu indicele de inflaţie şi dobânzi legale şi cheltuieli de judecată, taxa s-a achitat benevol, organul fiscal a respectat legislaţia internă, nu putea să decidă cu privire la conformitatea cu dreptul european. Taxa a fost percepută în baza legii şi consideră că această taxă nu contravine dreptului comunitar.
Examinând actele şi lucrările dosarului, sentinţa atacată şi recursul declarat de reclamant în cauză, prin prisma art.304 indice 1 Cod procedură civilă, Curtea de Apel a constatat că recursul declarat de reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 1335/CA/22.03.2011 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia comercială şi de contencios administrativ este fondat şi a fost admis şi în consecinţă a modificat în tot sentinţa civilă atacată în sensul că a admis acţiunea reclamantului ?.N.A. în contradictoriu cu pârâta A F P F şi, în consecinţă a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 2509 lei reprezentând taxa de poluare plătită de reclamant cu chitanţa seria TS7 nr. 1169491/1.11.2010. De asemenea, instanţa de recurs va admite cererea de chemare în garanţie a AFM, formulată de pârâta A F P F şi urmează a obliga chemata în garanţie să vireze către pârâtă suma de 2509 lei reprezentând taxa de poluare plătită de reclamant cu chitanţa seria TS7 nr. 1169491/1.11.2010, pentru următoarele considerente:
În privinţa criticilor aduse în recurs cu referire la motivarea sentinţei pronunţate de instanţa de fond, referitor la temeinicia acţiunii reclamantului şi dreptul acestuia de a i se restitui suma reprezentând taxa de poluare, pe considerentul aplicării directe a normelor dreptului comunitar, instanţa de control judiciar constată că instanţa de fond a soluţionat greşit cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, în sensul că a apreciat, ignorând prevederile art.148 din Constituţia României şi art.110 din TFUE (fostul art.90 din Tratatul CE), că nu ar exista nicio discriminare între categoriile de autovehicule menţionate în acţiunea reclamantei (cele de import din alte state UE prin comparaţie cu cele deja înmatriculate în România, respectiv că nu se aplică direct prevederile art.25, art.28 şi fostul art.90 paragr.1 din Tratatul de instituire a CE (art.110 în prezent).
Dimpotrivă, în conformitate cu dispoziţiile art.148 alin.2 din Constituţia României, instanţa de recurs constată că se aplică direct prevederile dreptului comunitar invocate de reclamant în acţiune, într-o interpretare constantă a instanţelor naţionale şi a CJUE (cauza Tatu contra România fiind cel mai elocvent exemplu în acest sens), ignorându-se normele juridice naţionale ce contravin dreptului comunitar, anume OUG nr.50/2008, precum şi procedurile fiscale specifice pentru revendicarea unor sume de bani achitate în mod nedatorat la organele fiscale de către reclamant.
Astfel, prin aplicarea directă a dreptului comunitar, regulile procedurale specifice materiei fiscale, ce ţin de circuitul sumelor de bani achitate cu titlul de taxă de poluare, nu au incidenţă, întrucât prin prisma dispoziţiilor art.148 alin.2 şi 4 din Constituţia României, cererea reclamantei de restituire a unei sume de bani ce a fost achitată pentru prima înmatriculare a unui autovehicul pe baza normelor juridice naţionale (OUG nr.50/2008 în concret) vizează, practic, un raport juridic al reclamantei cu Statul Român prin intermediul unei autorităţi publice cu care s-a stabilit raportul juridic concret dintre reclamant (ca plătitor, devenit creditor) şi organul fiscal pârât (care a încasat suma, devenind debitor al obligaţiei de restituire a acesteia în ipoteza aplicării directe a dreptului comunitar). Ca atare, în acest raport juridic civil, creditorul poate solicita debitorului său restituirea sumei în termenul general de prescripţie de 3 ani din materia raporturilor juridice civile, nicidecum termenele speciale stabilite de legislaţia fiscală, termen de decădere ce vizează raporturi de drept fiscal născute pe baza legislaţiei fiscale naţionale. Or, în cauză, prin împrejurarea aplicării directe a dreptului comunitar, conform prevederilor exprese ale art.148 alin. 2 din Constituţie, raporturile juridice dintre reclamant şi instituţia pârâtă privesc exclusiv restituirea unei sume nedatorate, în afara raţionamentelor de natură fiscală privind atacarea unui act administrativ fiscal, deci şi în afara termenelor speciale cu care operează Codul de procedură fiscală, deoarece esenţa aplicării directe a dreptului comunitar conduce la concluzia existenţei unor raporturi juridice generale, raporturi juridice civile aşadar, între părţi, raporturi dintre debitor şi creditor, dreptul comunitar incident în mod direct suprapunându-se exact peste normele de drept financiar şi fiscal speciale care contravin celui dintâi. Excepţia inadmisibilităţii nu se impune a fi avută în vedere, câtă vreme, conform celor expuse mai sus, prin intermediul art.148 alin.2 şi 4 din Constituţie, dreptul comunitar se aplică direct, iar instanţele de judecată sunt abilitate de textul constituţional să aplice direct normele dreptului comunitar.
Dacă premisa aplicării directe a normelor de drept comunitar este aceea că reglementarea naţională specială contravine anumitor norme de drept comunitar (OUG nr.50/2008 contravine art.25, art.28 şi fostul art.90 paragr.1 din Tratatul CE – în prezent art.110 din noua formă a Tratatului Uniunii Europene, cum se reţine în speţa de faţă), atunci raporturile juridice dintre reclamant şi instituţia de stat pârâtă nu pot fi decât unele generale, supuse dreptului comun, norma de drept comunitar anulând practic sfera de aplicare a normei juridice naţionale discordante, ipoteză în care şi celelalte norme juridice speciale conexe pentru raportul juridic iniţial (cele din Codul de procedură fiscală în cazul OUG nr.50/2008) nu mai pot fi aplicabile, ci devin aplicabile normele juridice de drept comun din dreptul intern, care reglementează raporturile juridice de drept comun dintre un debitor şi creditorul său, cu particularităţile date de dispoziţiile constituţionale direct aplicabile, anume art.148 alin.2 din Constituţia României revizuită.
În privinţa fondului cauzei, instanţa de recurs constată că plata sumei de bani constând în taxa de poluare, în fapt tot o taxă de primă înmatriculare în România, este o operaţiune prealabilă înmatriculării. În cauză s-a pus în discuţie nelegalitatea taxei percepute, prin raportare la prevederile dreptului comunitar, anume art.25, art.28 şi fostul art.90 din Tratatul de instituire a CE. În mod corect, instanţa de fond a constatat că taxa percepută reclamantei este în contradicţie cu prevederile art. 90 alin.1 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană şi a dispus obligarea pârâtei la restituirea acestei taxe. Prin instituirea acestei taxe s-a creat o situaţie discriminatorie între persoanele care îşi achiziţionează autoturisme rulate aduse din import şi persoanele care îşi achiziţionează autoturisme rulate din România, în sensul că aceştia din urmă sunt scutiţi de plata acestei taxe, beneficiind astfel de o situaţie avantajoasă.
Această taxă, stabilită iniţial de art. 2141 din Codul fiscal era percepută doar în cazul înmatriculării în România, după 1.01.2007, a unui autovehicul care a fost anterior înmatriculat în alt stat membru al Uniunii Europene decât România, nu şi pentru un autovehicul care a fost deja înmatriculat în România, indiferent de nivelul de poluare. Aceiaşi dispoziţie s-a menţinut şi prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 50/2008. Conform art. 4 „Obligaţia de plată a taxei intervine: a) cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România”. Nu s-a pus în discuţie înmatricularea unui autoturism nou, ci a unuia ce fusese deja înmatriculat într-un alt stat membru al Uniunii Europene.
Curtea constată că, în aceste împrejurări, nu se aplică în mod uniform principiul „poluatorul plăteşte” şi nici nu se respectă prevederile art.25, art.28 şi ale fostului art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană referitor la libera circulaţie a mărfurilor în spaţiul comunitar european.
În acest sens s-a pronunţat şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene în cauzele reunite C-290/05 şi C 333/2005, Âkos Nâdasdi c. Vam-es Penzugyorseg Eszak-Alfoldi Regionalis Parancsnoksâga, respectiv Hona Nemeth c. Vam-es Penzugyorseg Del-Alfoldi Regionalis Parancsnoksâga. Curtea Europeană de Justiţie a arătat că, în sistemul Tratatului instituind Comunitatea Europeană, art.25, art.28 şi fostul art. 90 (în prezent art.110 din Tratat) suplimentează dispoziţiile referitoare la abolirea taxelor vamale şi a măsurilor cu efect echivalent. Scopul acestuia este acela de a asigura libera circulaţie a mărfurilor între statele membre în condiţii normale de concurenţă, prin eliminarea oricăror forme de protecţie care pot rezulta din aplicarea unor impozite interne care discriminează produsele provenite din alte state membre (cauzele reunite C-393/04 şi C-41/05, Air Liquide Industries Belgium).
În ceea ce priveşte impozitarea autoturismelor second-hand importate, Curtea a apreciat de asemenea că art. 90 (în prezent art.110) caută să asigure completa neutralitate a impozitării interne sub raportul concurenţei între produsele care se află deja pe piaţa naţională şi produsele importate (cauza C-387/01,Weigel). Conform unei jurisprudenţe bine stabilite, art. 90 par. 1 este încălcat atunci când taxa aplicată produselor importate şi taxa aplicată produselor naţionale similare sunt calculate diferit pe baza unor criterii care conduc, chiar dacă numai în anumite cazuri, la un nivel al taxei mai mare în cazul produselor importate (a se vedea cauza Weigel). Totuşi, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru existenţa unei asemenea discriminări, impozitarea poate fi discriminatorie în mod indirect, datorită efectelor pe care le produce.
In scopul de a asigura neutralitatea impozitării interne prin respectarea regulilor de concurenţă între autoturismele uzate aflate deja pe piaţa naţională şi autoturismele similare importate, este necesar să fie comparate efectele taxei de înmatriculare pentru vehiculele nou importate dintr-un alt stat membru decât statul de referinţă (în speţă se referă la taxa introdusă de Ungaria) cu efectele valorii reziduale a taxei de înmatriculare care afectează vehiculele similare înmatriculate deja în acel stat şi cărora, pentru acest scop, le-a fost deja aplicată această taxă.
O comparaţie cu autoturismele second-hand plasate în circulaţie în ţară înainte de intrarea în vigoare a Legii privind taxele de înmatriculare nu este relevantă. Scopul art. 90 nu este acela de a împiedica statele membre să introducă noi impozite sau să schimbe cota de impunere sau baza de impunere a unor impozite existente, ci doar de a evita discriminarea in tratamentul fiscal aplicat de statele membre.
Cât priveşte criteriile care pot fi folosite pentru determinarea unei taxe, Curtea a observat că, în stadiul său actual, dreptul comunitar nu restrânge libertatea fiecărui stat membru de a construi un sistem fiscal care face diferenţieri între anumite produse, chiar dacă este vorba de produse similare în sensul art. 90 par. 1 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană pe baza unor criterii obiective, cum ar fi provenienţa materiilor prime folosite sau procesul de producţie aplicat. Totuşi, o asemenea diferenţiere este compatibilă cu dreptul comunitar numai dacă urmăreşte obiective care sunt ele însele compatibile cu cerinţele Tratatului şi ale legislaţiei comunitare secundare şi dacă regulile în cauză sunt de natură să evite orice formă de discriminare, directă sau indirectă, îndreptată împotriva importurilor din alte state membre sau orice altă formă de protecţie a produselor naţionale concurente (cauza Outokumpu). În contextul sistemului taxelor de înmatriculare, criterii precum tipul motorului, capacitatea cilindrică şi clasificarea fundamentată pe motive de protecţie a mediului reprezintă criterii obiective. Prin urmare ele pot fi folosite într-un asemenea sistem. Pe de altă parte, nici nu există vreo cerinţă ca valoarea taxei să fie legată de preţul autoturismului. Totuşi, o taxă de înmatriculare/poluare nu trebuie să împovăreze produsele provenind din alte state membre mai mult decât produsele naţionale similare. Soluţia pronunţată de CJUE în data de 7 aprilie 2011 în cauza Tatu contra România impune cu atât mai mult o soluţie de admitere a acţiunii reclamantului privitoare la restituirea taxei de poluare achitate pentru autovehicule second hand importate din alte state UE, în condiţiile în care pentru produse similare (autovehicule) deja existente şi înmatriculate în România, la revânzarea în România a acestora nu se percepe taxă de poluare de către noul cumpărător. De altfel, prin Decizia nr.24/14.11.2011 pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, cu caracter obligatoriu potrivit art.330 indice 7 alin.4 Cod procedură civilă, că procedura fiscală nu se aplică cererilor de restituire a taxei de poluare, respectiv că autovehiculele second hand importate din alte state membre UE pot fi înmatriculate în România fără plata taxei de poluare.
Constatându-se că taxa achitată este neconformă cu prevederile dreptului comunitar şi la dispoziţiile art.148 din Constituţia României, la fond în mod greşit nu s-a dispus restituirea integrală a taxei, deşi aceasta este o plată nedatorată ce trebuie restituită conform argumentelor expuse mai sus. Judecătorul fondului este obligat să aplice prioritar normele de drept comunitar, potrivit acestei prevederi constituţionale.
Admiţând acţiunea reclamantului în contradictoriu cu organul fiscal pârât Administraţia Finanţelor Publice Făgăraş, corelativ se impune admiterea cererii de chemare în garanţie formulată de AFP F cu privire la A F M, întrucât conform OUG nr.50/2008 suma plătită ca taxă de poluare se virează prin efectul legii către Administraţia Fondului pentru Mediu Bucureşti, care este utilizatorul final al acestor sume de bani. Prin urmare, este admisibilă cererea de chemare în garanţie formulată de A F P F, pentru a se acoperi întregul circuit al sumei de bani plătite de reclamant ca taxă de poluare.
Dobânda legală se cuvine de la data cererii de chemare în judecată formulată de reclamant la instanţa de fond, anume data de 05.01.2011. Potrivit art. 1084 Cod civil, creditorul are dreptul de a dobândi „pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit”. În speţă reclamantul are dreptul să i se restituie suma achitată ca taxă de poluare integral (taxă nelegală conform celor arătate anterior) şi dobânda legală la aceasta.
Conform art. 1088 „la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate”.Deci reclamantul nu este ţinut să justifice vreo pagubă, iar acordarea dobânzii legale nu echivalează cu o îmbogăţire fără justă cauză.
Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 Cod procedură civilă raportat la art. 3041 Cod procedură civilă, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 1335/CA/22.03.2011 pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia comercială şi de contencios administrativ, pe care a modificat-o în sensul celor de mai sus.
Văzând prevederile art.274 Cod procedură civilă, instanţa de recurs a obligat în solidar intimatele pârâta A F P F şi chemata în garanţie A F M la plata către recurentul reclamant a sumei de 158,5 lei cheltuieli de judecată în fond şi recurs, reprezentând taxe de timbru şi onorariu avocat.
DECIZIA NR. 2570/R din 23.11.2011 – Red. SGB
