DREPTUL MUNCII. CONCEDIERE INDIVIDUALĂ DIN PERSPECTIVA PREVEDERILOR ART. 65 DIN CODUL MUNCII.
Desfiinţarea postului ocupat de către recurentă a fost una efectivă, a avut o cauză reală şi serioasă, ca atare nu se poate vorbi de o încălcare a prevederilor art. 65 din Codul muncii.
Selectarea personalului supus disponibilizării este un atribut exclusiv al angajatorului ce nu poate fi cenzurat de către instanţă, singurul aspect în speţă ce putea fi verificat fiind cel referitor la condiţiile prevăzute de art. 66 din Codul muncii, angajatorul nefiind obligat a respecta criterii de prioritate dat fiind că nu este vorba de o concediere colectivă în sensul art. 68 din Codul muncii, ci de una individuală.
În situaţia expusă este evident că nu-şi găsesc aplicarea prevederile art. 74 alin. 1 lit. d din Codul muncii, care statuează cu privire la obligaţia angajatorului de a propune salariatului un post vacant, sens în care s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 6/2011 în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Art. 65, 66, 68 şi
74 alin. 1 lit. d din Codul muncii
DECIZIA CIVILĂ NR. 4112/2012-R
din 11.10.2012 (dosar nr. 8138/111/2011)
Prin sentinţa civilă nr. 334/LM din data de 05.04.2012, pronunţată de Tribunalul B, în dosar nr. 8138/111/2011, s-a respins contestaţia formulată şi în dosar conex nr. 8266/111/2011 de către contestatoarea L V C, dom. în loc. O, str. V C, nr. 5, bloc PB 110, et. 1, ap. 5, jud. B, în contradictoriu cu intimata U din O, cu sediul in loc. O, str. U, nr. 1, jud. B, ca nefondată
Fără cheltuieli de judecată
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Prin decizia nr.363/DRU/26.05.2011 emisă de U din O s-a dispus ca la data de 30.06.2011 după expirarea perioadei de preaviz, contestatoarei L V C având funcţia de asistent universitar titular în cadrul F de M şi F să îi înceteze contractul individual de muncă nr.2493/01.10.2003.
Din conţinutul acesteia instanţa a reţinut că motivele care au determinat concedierea nu ţin de persoana contestatoarei, fiind determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de aceasta, în temeiul art. 65 alin.(l) Codul Muncii, urmare a imposibilităţii asigurării normei didactice pentru anul universitar 2010-2011 conform Legii nr.128/1997 şi a faptului că nu a obţinut până la data de 01.03.2011 contracte de cercetare a căror finanţare să îi poată acoperi cheltuielile cu salariul.
Din punct de vedere formal instanţa a constatat că această decizie cuprinde toate menţiunile cerute în mod obligatoriu de art.74 din Legea nr.53/2003, fiind menţionat la lit. h din decizie şi că nu există posturi vacante didactice la alte facultăţi.
Potrivit art. 65 din Legea nr.53/2003 care constituie temeiul de drept al deciziei de concediere contestate, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia. Desfiinţarea locului de muncă trebuind să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.
Prin decizia nr.661/p/06.11.2003 contestatoarea a fost titularizată în funcţia de asistent universitar la catedra medicală I din cadrul F de M şi F disciplina medicină internă.
Prin Hotărârea de Senat nr.149/14.09.2010 a Universităţii din Oradea s-a aprobat lista cadrelor didactice din F de M şi F care nu au normă didactică pentru anul universitar 2010-2011, în cadrul căreia se regăseşte şi contestatoarea din cadrul Catedrei medicale I.
Această hotărâre nu a fost contestată de către contestatoare potrivit Statutului U O sau a Legii nr.128/1997, corespondenţa pe care a purtat-o cu conducerea intimatei nu suplineşte parcurgerea procedurii legale.
Prin Hotărârea de Senat nr.150/27.09.2010 a U din O s-a aprobat cadrelor didactice care nu se pot constitui în cazuri sociale , între care şi contestatoarea acordarea la cererea acestora , a unui concediu fără salariu până în data de 01.06.2011, dată la care urma să se declanşeze procedura de disponibilizare. S-a stabilit că pentru a putea beneficia de acest concediu, persoanele în cauză trebuiau să solicite, prin intermediul a două cereri scrise, depuse la decanatul facultăţii până în data de 04.10.2010, trecerea cu normă integrală de cercetare ştiinţifică în cadrul catedrei şi simultan, concediu fără salariu pentru perioada 04.10.2010 – 01.06.2011.
Contestatoarea a achiesat la această hotărâre depunând la decanatul Universităţii la data de 04.10.2010 sub nr.12701, cerere de aprobare concediu fără salariu pentru anul universitar 2010-2011
Potrivit art.148 din Legea nr.53/2003 pentru rezolvarea unor situaţii personale salariaţii au dreptul la concedii fără plată. Durata concediului fără plată se stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.
În cauza dată, instanţa a reţinut că acordarea unui concediu fără plată chiar dacă a avut loc peste perioada maximă de 30 de zile, prevăzută de contractul colectiv de muncă s-a făcut prin acordul liber consimţit atât a angajatorului cât şi a angajatului, care a formulat o cerere în acest sens, existând şi o stipulare prealabilă a acestui fapt de către organul legal şi statutar de conducere a angajatorului, Senatul care a emis în acest sens Hotărârea nr.150/27.09.2010, prin urmare nu se poate considera că a avut loc o încălcare a prevederilor art. 148 din Legea nr.53/2003.
Dat fiind faptul că în perioada 04.10.2010 – 01.06.2011 contestatoarea s-a aflat în mod legal în concediu fără salar, la cererea acesteia, nefiind prestată muncă în folosul intimatei, aceasta nu este îndreptăţită a beneficia de drepturi salariale pentru această perioadă, salariul constituind potrivit art.154 din legea nr.53/2003 contraprestaţia muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă.
Adoptarea acestor hotărâri de către Senatul U din O a fost impusă de imposibilitatea asigurării normei didactice, pentru anul universitar 2010- 2011 conform Legii nr.128/1997 tuturor cadrelor didactice titulare.
Nominalizarea cadrelor didactice pentru disponibilizare în cazul în care nu li s-a putut constitui norme didactice în statele de funcţii s-a făcut prin aplicarea unor criterii de departajare aprobate prin Hotărârea de Senat nr.147/12.07.2010, care sunt aplicabile în ordinea descrescătoare a funcţiilor didactice, iar în cadrul aceleaşi funcţii didactice ierarhizarea se face în ordinea descrescătoare a valorii coeficientului de autoevaluare a performanţelor profesionale individuale Ka(%) din ultima fişă de autoevaluare confirmată.
Potrivit statului de funcţii pentru anul universitar 2009-2010 al Catedrei I a F de M şi F, contestatoarea , este încadrată la poziţia 40 ca asistent universitar titular în specialitatea cardiologie (fila213 dosar). Activitatea acesteia cuprinde un număr total de 15 ore de curs, la disciplina nefrologie cu 5 grupe din anul III de studii.
Din acelaşi statut de funcţii, instanţa a reţinut că în cadrul specialităţii de cardiologie, figurau încă 4 asistenţi universitari fără titlu ştiinţific de doctor, nici contestatoarea neavând acest titlu la aceea dată, la poziţia.27,28 ,32şi 37 şi nici un preparator universitar.
În statutul de funcţii pentru anul universitar 2010 – 2011 în specialitatea cardiologie se regăsesc un număr de 1 asistent universitar titular care nu deţine titlu ştiinţific de doctor , poziţia 25 ,nici un post din cadrul acestei specializări nefiind ocupat de vreun preparator universitar, funcţie didactică inferioară celei de asistent universitar.
Potrivit criteriilor de departajare, în cadrul aceleaşi funcţii didactice ierarhizarea se face în ordinea descrescătoare a valorii coeficientului de autoevaluare a performanţelor profesionale individuale Ka(%) din ultima fişă de autoevaluare confirmată.
Din propunerea privind ordinea de priorităţi în atribuirea activităţilor didactice care au apărut după aprobarea statelor de funcţii, aprobată în şedinţa de senat din 22.11.2010 instanţa reţine că valoarea coeficientului de autoevaluare a performanţelor profesionale individuale Ka(%) a contestatoarei a fost de 216.00. Contestatoarea nu a contestat că acest coeficient este inferior cadrelor didactice menţinute pe post.
Mai mult instanţa a reţinut din adresa de la fila 203 dosar, că între cadrele didactice de la catedra Medicală I aflate în concediu fără salar ce au desfăşurat activitate didactică până în luna octombrie 2010 , care nu au depus fişele de evaluare figurează şi contestatoarea.
În ceea ce priveşte titlu său ştiinţific de doctor în ştiinţe confirmat prin Ordinul M.E.C.I. fila 20 dosar conex, instanţa a constatat faptul că acesta a fost obţinut ulterior emiterii deciziei de concediere şi a aprobării de către Senatul U din O a listei cu cadrele didactice din F de M şi F care nu au normă didactică pentru anul universitar 2010-2011 şi faţă de care urma să se ia măsura disponibilizării, prin urmare nu i se poate reţine în favoarea sa acest criteriu de departajare.
Faţă de cele arătate, instanţa a apreciat că desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă şi a avut o cauză reală şi serioasă: imposibilitatea asigurării normei didactice, pentru anul universitar 2010- 2011 conform art.81 din Legea nr.128/1997, selectarea personalului disponibilizat fiind făcută cu respectarea unor criterii aprobate anterior luării măsurii de disponibilizare, cu toate că stabilirea şi respectarea acestor criterii nu era obligatorie pentru angajator, întrucât nu suntem în prezenţa unei concedieri colective astfel cum este reglementată de art.68 din legea nr.53/2002, ci a unei concedieri individuale, care îşi păstrează acest caracter chiar dacă măsura concedierii a fost luată faţă de mai mulţi angajaţi, neputându-se astfel reţine nici faptul că măsura luată ar fi fost una discriminatorie cum susţine contestatoarea.
Nefiind o concediere colectivă angajatorul nu avea obligaţia de a parcurge procedura reglementată pentru concedierea colectivă, iar o eventuală nerespectare de către angajator a obligaţiilor care i-ar fi revenit potrivit art. 67 din Legea nr.53/2003 nu atrage anularea deciziei emise, ci conferă salariatului un drept eventual la despăgubiri.
De asemenea potrivit dispoziţiilor actuale ale Legii nr. 53/2003 angajatorul nu avea obligaţia să propună salariatului supus concedierii determinate de desfiinţarea locului de muncă un alt post vacant şi de asemenea permite angajatorului efectuarea de noi angajări spre deosebire de concedierea colectivă care nu permite angajatorului să efectueze noi angajări timp de 9 luni pe acelaşi loc de muncă.
Din dispoziţia de concediere lit.c instanţa a mai reţinut faptul că la luarea acestei măsuri angajatorul a avut în vedere şi cele reţinute în cuprinsul calendarului de aplicare a restructurării aprobat prin Hotărârea de Senat nr.147/12.07.2010, ori în acest calendar se face referire la un „Raport privitor la situaţia financiară şi încadrarea în criteriile ARACIS a Facultăţii de Medicină şi Farmacie”, prin urmare a urmărit şi eficientizarea activităţii.
Ori, în această situaţie, legiuitorul a lăsat la latitudinea angajatorului să facă selecţia acelor posturi pe care să le desfiinţeze în cazul în care apreciază că această măsură duce la eficientizarea activităţii. Instanţa nu poate decât să verifice dacă desfiinţarea locului de muncă este efectivă, adică dacă postul este suprimat din statul de funcţii, dacă are caracter obiectiv , fiind independentă de factori subiectivi care au legătură cu persoana angajatului, precum şi dacă acele dificultăţi economice invocate impun cu adevărat reducerea acelui loc de muncă.
În speţă, aşa cum s-a mai reţinut, din actele depuse la dosar reiese că desfiinţarea locului de muncă a fost efectivă şi a avut o cauză reală şi serioasă: imposibilitatea asigurării normei didactice, pentru anul universitar 2010- 2011 conform art.81 din Legea nr.128/1997, şi dificultăţi de ordin financiar ale facultăţii. Este cunoscut că reducerea cheltuielilor legate de personalul angajat duce în mod evident şi la eficientizarea activităţii angajatorului. Din statutul de funcţii pentru anul universitar 2010- 2011 reiese faptul că numărul de ore de curs ale asistentului preferat contestatoarei a crescut la 14 ore situându-se sub limita maximă de 16 ore săptămânal prevăzută de art.80 alin.2 din Legea nr.128/1997. Pe de altă parte nici unul dintre asistenţi universitari titulari indiferent de specialitate în anul universitar 2010-2011 nu depăşesc limita maximă de ore admisă, media fiind de aproximativ 14 ore săptămânal, în condiţiile în care aceeaşi medie în anul universitar anterior era tot de aproximativ 14 ore. De asemenea numărul total de asistenţi universitari titulari fără titlu ştiinţific de doctor s-a redus de la 17 la 7 în anul universitar 2010/2011, în condiţiile în care în statul de funcţii nu mai figurează nici o persoană cu funcţia de preparator universitar, prin urmare restructurarea activităţii se impunea în mod evident pentru asigurarea normei didactice prevăzute de lege.
Alegaţiile contestatoarei referitoare la necesitatea şi utilitatea existenţei în continuare a postului său la nivelul facultăţii nu se pot constitui în critici, întrucât instanţa nu poate cenzura modalitatea în care angajatorul înţelege să-şi reorganizeze gestionarea şi administrarea patrimoniului.
În fapt suprimarea postului deţinut de către contestatoare a avut loc odată cu stabilirea noului statut de funcţii pentru anul universitar 2010/2011, şi acceptarea de către aceasta a trecerii în cercetare ştiinţifică cu concediu fără salariu.
Faţă de cele arătate instanţa a apreciat contestaţia formulată împotriva deciziei de concediere ca fiind nefondată.
Această decizie de concediere fiind emisă cu respectarea dispoziţiilor legale, nu se poate considera că intimata i-a cauzat culpabil contestatoarei vreun prejudiciu, de ordin material ori moral care să impună repararea lui prin acordarea unor despăgubiri, astfel încât şi cererea de obligare a intimatei la plata de daune morale este nefondată.
Faţă de toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor legale amintite a respins ca nefondată în integralitatea sa contestaţia formulată de contestatoarea Lazăr Violeta Cornelia şi în dosar conex nr.8266/111/2011 şi a luat act că intimatele nu au solicitat cheltuieli de judecată, contestatoarei nu îi pot fi acordate aceste cheltuieli solicitate, întrucât potrivit art. 274 C.pr.civ. este în culpa procesuală.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, scutit de la plata taxelor de timbru, a declarat recurs contestatoarea L V C, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei în sensul admiterii contestaţiei cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
Prin motivele de recurs s-a invocat o apreciere eronată a situaţiei, o analiză lapidară a bazei legale a concedierii. S-a reţinut eronat că ea şi-ar fi desfăşurat activitatea în domeniul cercetării, ori, nu a activat în acest domeniu, fapt recunoscut la interogatoriu de intimată, neformulând cerere în sensul transferului ce se putea realiza sub condiţia obţinerii unui contract de cercetare. A formulat două cereri în sensul atribuirii normei didactice, iar în subsidiar intrarea în concediu fără salariu în anul universitar 2010 – 2011, fiind de neînţeles motivul pentru care instanţa de fond a considerat că avea obligaţia contractării unei activităţi de cercetare.
Referitor la cererea nr. 12701/04.10.2010 instanţa a reţinut că prin aceasta ar fi achiesat la dispoziţiile Hotărârii senatului nr. 149/14.09.2010 prin care s-a aprobat lista cadrelor didactice ce nu au normă didactică în 2010 – 2011, ori, aceasta este eronată. S-au aprobat două liste, pe prima nu s-a regăsit, nu posedă cunoştinţe juridice astfel că nu a fost în cunoştinţă de cauză, cu toate că universitatea a refuzat a-i acorda normă didactică i-a aprobat cererea de concediu fără salariu pe anul 2010 – 2011, păstrându-i postul, calitatea de angajat pe perioadă nedeterminată.
Din aceste aspecte reiese intenţia sa de-a lua măsuri concrete pentru menţinerea raporturilor de muncă, atitudinea şicanatoare a intimatei.
Deşi deţine specializarea cardiologie, a fost titularizată în medicină internă, fiind singurul cadru didactic cu două specializări, ceea ce trebuia apreciat ca un atu indiscutabil, fiind incidente implicit dispoziţiile art. 179 art. 5 din legea educaţiei. A fost disponibilizată în condiţiile în care un număr mare de cadre didactice rămase pe post nu au specialitatea medicină internă, ceea ce reprezintă o încălcare a legii.
Nu prezintă relevanţă faptul că la demararea procedurilor de disponibilizare ea nu dobândise titlul ştiinţific de Doctor, titlu deţinut la încetarea raportului de muncă. Intimata a ales să desconsidere o titulatură ce ar constitui un câştig indiscutabil pentru corpul didactic, studenţi, ori, s-a conferit prioritate la selecţie unor criterii subiective – coeficientul Ka -.
S-a considerat că nu avea obligaţia intimata de-a respecta criteriile de departajare, nefiind o concediere colectivă – art. 68 din Legea nr. 53/2003 -, ori, intimata şi-a selectat criteriile de departajare adoptate de senat cu nr. 147/12.07.2010, nerespectate. Nu s-a analizat fondul noţiunii de eficientizare, Tribunalul considerând că acesta se rezumă la un simplu calcul matematic. Ideea de eficientizare nu poate constitui paravan la umbra căruia să se permită concedierea arbitrară.
Prin modul în care s-au redus cheltuielile, s-a redus calitatea activităţii educaţionale a cadrului didactic, neexistând un plan real de eficientizare. Ea nu avea obligaţia de-a participa la şedinţele de catedră, nefiind anunţată cu privire la data ţinerii lor, ori, cadrele didactice erau anunţate de necesitatea şi momentul la care autoevaluările trebuiau întocmite, nu a participat în lipsa culpei în acest sens. Acest criteriu de departajare este deosebit de scăzut, se bazează pe subiectivismul cadrului didactic ce îşi întocmeşte autoevaluarea.
Instanţa avea menirea de-a observa şi invalida actele făcute cu încălcarea legii, a propriului statut, ori, lipsa de fundament a sentinţei derivă şi din modul de tolerare al conduitei de rea credinţă a intimatei ce nu a fost obligată a depune actele solicitate ce dovedeau susţinerile sale.
În drept s-a invocat art. 3041 Cod procedură civilă.
Intimata pârâtă, deşi legal citată, nu şi-a comunicat poziţia în prezenta cauză.
Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs cât şi din oficiu, instanţa de recurs a constatat următoarele:
Recurenta a ocupat postul de asistent universitar titular în cadrul F de M şi F, potrivit contractului individual de muncă nr. 2493/01.10.2003 ce conform deciziei nr. 363/DRU/26.05.2011 – filele 5 – 6 dosar de fond – în baza art. 65 alin. 1 Codul muncii a încetat în data de 30.06.2011, decizie ce face obiectul prezentei contestaţii.
Din conţinutul acesteia se reţine faptul că s-a avut în vedere statele de funcţii de la F de M şi F pentru anul universitar 2010 – 2011, aprobate prin Hotărârea de senat nr. 149/14.09.2010, conform căreia nu s-a putut asigura activitatea didactică în postul de titular conform Legii nr. 128/1997, criteriile de departajare fiind aprobate prin Hotărârea se senat nr. 147/12.07.2010.
Potrivit adresei nr. 6350/13.09.2010 – fila 18 dosar fond – emisă de F de M şi F către senatul U O, s-a întocmit o listă a cadrelor didactice ce nu aveau normă didactică pentru anul universitar 2010 – 2011, iar în cadrul catedrei Medicală I figurau 9 preparatori universitari şi 4 asistenţi universitari, din care şi recurenta.
Criteriile de departajare a cadrelor didactice în cazul imposibilităţii constituirii normelor didactice la F de M şi F au fost aprobate prin Hotărârea senatului universităţii nr. 147/12.07.2010 – filele 65 – 69 dosar fond – regăsite în anexa nr. 2 – fila nr. 70 -. Din cuprinsul acestei anexe se reţine că s-au stabilit priorităţi în ordine descrescătoare – calitatea de titular la 01.10.2009, profesor universitar, conferenţiar universitar, doctor în ştiinţe, şef de lucrări, asistent, preparator -, disciplinele postului coincid cu disciplinele postului prin care cadrul didactic a ocupat prin concurs funcţia deţinută, valoarea coeficientului de autoevaluare a performanţelor profesionale individual K din ultima fişă confirmată dacă diferenţa este mai mare de 10, doctorand, vechimea în funcţia didactică actuală.
Astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, decizia contestată cuprinde toate menţiunile impuse de art. 74 din Codul muncii, iar conform art. 65 alin. 1 – ce a reprezentat temeiul de drept al acesteia -, concedierea din motive ce nu ţin de persoana salariatului – reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive, fără legătură cu persoana acestuia, desfiinţarea locului de muncă impunându-se a fi efectivă, şi avea o cauză reală şi serioasă.
Din statul de funcţii pentru personalul didactic anul universitar 2009 – 2010 – fila 213 dosar de fond – reiese faptul că recurenta figura la poziţia nr. 40 ca asistent universitar titular în specialitatea cardiologie, cu 15 ore de curs la disciplina nefrologie, 5 grupe de studiu anul III. Din aceste state de funcţii, se mai reţine faptul că în cadrul secţiei de cardiologie mai figurau încă 4 asistenţi universitari, poziţia 37- C D, poziţia 32 – R M – fila 211 -, poziţia nr. 27 – D L şi poziţia nr. 28 – I A – filele 210 -.
Potrivit statului de funcţii pentru personalul didactic anul universitar 2010 – 2011 – filele 217 – 224 dosar fond – în cadrul specialităţii de cardiologie mai figura doar o singură persoană – poziţia 14 – ca asistent universitar, B V V, un post de profesor, 8 de conferenţiar şi niciunul de preparator, cum corect a reţinut instanţa de fond.
Din cuprinsul înscrisului aflat la dosar de fond fila 203 se reţine faptul că un număr de 8 persoane ce au desfăşurat activitate didactică până în luna octombrie 2010, printre care şi recurenta, s-au aflat în concediu fără salariu, şi nu au depus fişele de autoevaluare.
Concluzia ce se deduce din cele expuse mai sus este în sensul că în cadrul specialităţii de cardiologie a avut loc o reducere efectivă de posturi – din cele 4 de asistent universitar a rămas doar unul singur -, cauza a fost determinată de imposibilitatea asigurării normei didactice pentru anul 2010 – 2011, selectarea fiind un atribut exclusiv al angajatorului ce nu era obligat a respecta criterii de prioritate nefiind vorba de o concediere colectivă în sensul art. 68 din Legea nr. 53/2003, ci de una individuală potrivit art. 65.
Atâta timp cât desfiinţarea postului ocupat de către recurentă a fost efectivă, a avut o cauză reală şi serioasă, nu se poate vorbi de o încălcare a dispoziţiilor art. 65 Codul muncii ce reglementează o astfel de concediere individuală. Alegerea personalului supus disponibilizării este un atribuit exclusiv al angajatorului ce nu poate fi cenzurat de către instanţă, singurul aspect în speţă ce putea fi verificat era doar cel referitor la condiţiile dispuse de art. 66 Codul muncii, celelalte aspecte arătate de instanţa de fond referitor la criteriile de selecţie, la trecerea recurentei în activitatea de cercetare, la aprobarea concediului fără salariu, sunt suplimentare şi fără o relevanţă în soluţia pronunţată şi recurată, astfel că, nu se mai impun a fi analizate.
Câtă vreme nu au fost desfiinţate Hotărârile senatului universităţii, criticile recurentei în acest sens nu se impun a fi analizate, faptul că deţine două specializări, că a obţinut titlul de doctor nu sunt de natură a modifica cele expuse.
Referitor la refuzul instanţei de-a obliga intimata la depunerea înscrisurilor din care să reiasă locurile vacante, câtă vreme a avut loc o concediere individuală, deci din motive ce nu ţin de persoana salariatului, şi ţinând cont şi de decizia nr. 6/09.05.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii – obligatorie pentru instanţe conform art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă – în astfel de situaţii nu se aplică prevederile art. 74 alin. 1 lit. d Codul muncii care stabilesc obligaţia de a propune salariatului un post vacant.
Faţă de toate considerentele expuse mai sus, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 Cod procedură civilă, instanţa de recurs în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă a respins ca nefondat recursul, menţinând în întregime sentinţa recurată ca fiind legală şi temeinică.
