Anularea concedierii nu conduce implicit şi la repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, ci este necesară solicitarea expresă a salariatului, formulată prin însăşi cererea de chemare în judecată sau, cel mai târziu, până la prima zi de înfăţişare. În caz contrar, instanţa nu este învestită legal cu acest capăt de cerere, astfel că nu se poate pronunţa din oficiu asupra lui.
Secţia pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 174 din 3 februarie 2010
Prin cererea înregistrată sub nr. 3846/120/27.08.2009 pe rolul Tribunalului D., reclamantul şi a chemat în judecată pe pârâta SC C. SA T., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa aceasta să fie obligată să-l reintegreze în funcţia pe care a deţinut-o la această societate comercială, respectiv cea de conducător auto, să-i plătească drepturile băneşti actualizate la zi pentru refuzul său de reintegrare, precum şi la daune morale pentru acest refuz nejustificat în cuantum de 1 miliard lei.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâta a fost obligată prin sentinţa civilă nr. 817/2009 a Tribunalului D. şi prin decizia nr. 1403/17.06.2009 pronunţată de Curtea de Apel să anuleze decizia de concediere nr. 76/27.11.2008 şi să-i plătească salariile indexate, majorate şi reactualizate, începând cu data desfacerii contractului de muncă până la data pronunţării deciziei irevocabile. Ulterior, reclamantul a solicitat pârâtei reintegrarea în funcţie, însă aceasta i-a comunicat prin adresa nr. 478/14.08.2009 că nu îl poate reintegra pe postul deţinut anterior, întrucât instanţa nu a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, cu toate că i se înmânase un formular pentru examenele medicale cărora reclamantul le-a dat curs. În drept s-au invocat prevederile art. 78 alin. (2) C.muncii coroborate cu art. 269 alin. (1) şi (2), art. 283 alin. (2) C.muncii şi s-au anexat în copie: hotărârile judecătoreşti la care reclamantul a făcut referire, adresa nr. 478/14.08.2009 a SC C. SA T., acte medicale.
Pârâta a depus la dosar întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamant şi constatarea încetării contractului de muncă nr. 446/01.03.1999 al reclamantului prin acordul tacit al părţilor din 17.06.2009, în temeiul art. 55 lit. b) C.muncii.
În motivare, pârâta a arătat că prin sentinţa nr. 817/2009 pronunţată de Tribunalul D., rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 1403/2009 a C.A.P., s-a dispus anularea deciziei de concediere nr. 76/27.11.2008 emisă de SC C. SA T., obligarea la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiar reclamantul până la data pronunţării deciziei, începând cu data desfacerii contractului de muncă. Privitor la reintegrarea în muncă, pârâta a arătat că în sistemul actualului Cod al muncii aceasta nu poate fi hotărâtă de instanţă „ipso iure”, de la sine, ci exclusiv la solicitarea salariatului, conform art. 78 alin. (2), spre deosebire de vechiul Cod al muncii, unde reintegrarea opera de drept în cazul anulării desfacerii contractului de muncă al salariatului, ori acesta nu a solicitat reîncadrarea sa în funcţia deţinută anterior concedierii, deşi, conform art. 78 alin. (2) C.muncii , „la solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere”.
Câtă vreme reclamantul nu a solicitat reintegrarea în muncă cel târziu până la prima zi de înfăţişare, potrivit art. 132 alin. (1) C.proc.civ., operează decăderea din dreptul de a invoca prevederile art. 78 alin. (2) din Codul muncii.
Pârâta a mai precizat că în acest caz s-a ivit o situaţie deosebită, întrucât reclamantul nu a solicitat reintegrarea în muncă şi nu prestează nici o activitate pentru că nu o poate presta, însă contractul său de muncă este în fiinţă, astfel că potrivit practicii judecătoreşti (D 370/R – CM din 4.11.2005 pronunţată de C.A.P.), pentru a înlătura un eventual abuz de drept, este necesară constatarea încetării contractului individual de muncă. Cu privire la daunele morale, s-a solicitat respingerea cererii potrivit deciziei nr. 40/07.05.2007 a I.C.C.J şi art. 269 alin. (1) C.muncii , modificat prin Legea nr. 237/25.07.2007, deoarece art. 78 C.muncii nu se referă decât la despăgubiri materiale, iar daunele morale trebuie să fie prevăzute de contractul colectiv sau individual, ceea ce nu este cazul în speţă. S-a depus şi un răspuns la întâmpinare şi cererea reconvenţională de către reclamant, care a precizat că nici o normă legală nu condiţionează reintegrarea sa în muncă de o solicitare în acest sens în faţa primei instanţe, ci se aplică termenul general de prescripţie de 3 ani, conform art. 283 alin. (2) C.muncii , în condiţiile în care contractul său de muncă este în fiinţă, reintegrarea sa în muncă fiind obligatorie, indiferent dacă mai există postul său în prezent.
Tribunalul D., prin sentinţa civilă nr. 2034/11.11.2009, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S.I. şi cererea reconvenţională formulată de pârâta SC C. SA, reţinând că reclamantul şi a fost salariatul societăţii pârâte, în funcţia de şofer, iar prin decizia nr. 76/27.11.2008 societatea pârâtă SC C. SA T. l-a concediat.
Această decizie a fost contestată în instanţă de către reclamant, în dosarul nr. 6351/120/2008 al Tribunalului D., în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 817/26.03.2009, prin care s-a anulat această decizie, respingându-se cererea de acordare a daunelor morale.
Această sentinţă a fost modificată în parte de către C.A.P., prin decizia nr. 1403/17.06.2009, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamant a despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat până la data pronunţării deciziei. Ulterior, reclamantul a solicitat la societatea pârâtă reintegrarea în muncă prin cererea nr. 460/06.08.2009.
Din examinarea acestor hotărâri judecătoreşti, instanţa de fond a reţinut că reclamantul nu a solicitat odată cu contestarea deciziei de concediere şi cererea de despăgubiri materiale şi morale, reintegrarea în funcţia deţinută anterior, deşi Codul muncii, prin art. 78 alin. (2) prevede posibilitatea reîncadrării în muncă, doar la solicitarea expresă a salariatului, de către instanţa care a dispus anularea concedierii.
Nu a fost prevăzută posibilitatea solicitării ulterioare a reîncadrării în muncă de către salariat, ci doar de la bun început, odată cu contestarea deciziei de concediere sau pe parcursul judecăţii în fond. Admite punctul de vedere al reclamantului în sensul că acesta are la dispoziţie un termen de prescripţie de 3 ani, conform art. 283 alin. (2) C.muncii , ar însemna să se creeze posibilitatea unui abuz de drept, în condiţiile în care salariatul ar putea aştepta împlinirea termenului şi ar solicita reîncadrarea şi plata unor despăgubiri, fără a exista culpa unităţii angajatoare, care nu îl putea reintegra în muncă din propria sa iniţiativă, în lipsa unei cereri exprese a acestuia şi a dispunerii repunerii părţilor în situaţia anterioară de către instanţa care a anulat decizia de concediere, acest termen stabilit de art. 78 C.muncii având caracterul unui termen de decădere din dreptul salariatului de a mai solicita ulterior reîncadrarea.
Nici cererea reclamantului privind obligarea unităţii angajatoare la plata unor despăgubiri materiale şi daune morale nu a fost considerată întemeiată, întrucât nu s-a făcut dovada existenţei unor astfel de prejudicii şi nici a culpei societăţii pârâte în crearea acestora, cu atât mai mult cu cât nu era în sarcina acesteia reîncadrarea în muncă în lipsa unei dispoziţii exprese a instanţei în acest sens.
Mai mult, art. 269 C.muncii , astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 237/2007, prevede posibilitatea acordării unor daune morale, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, or în contractul colectiv sau individual de muncă al reclamantului nu era prevăzută posibilitatea acordării unor astfel de daune.
De asemenea, instanţa de fond a apreciat că nu este întemeiată nici cererea reconvenţională formulată de pârâtă, în privinţa constatării de către instanţă a încetării contractului de muncă prin acordul tacit al părţilor, dat fiind faptul că reclamantul nu a făcut uz de dispoziţiile art. 78 alin. (2) C.muncii , întrucât încetarea contractului de muncă în această modalitate, prevăzută de art. 55 lit. b) C.muncii, se produce din iniţiativa ambelor părţi, la data convenită de acestea, condiţie care lipseşte cel puţin în privinţa acordului reclamantului S.I., instanţa neputându-se substitui voinţei părţilor.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a formulat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. În motivarea recursului, reclamantul a arătat, în esenţă, că prima instanţă a reţinut în mod eronat că nu mai poate solicita reintegrarea în muncă, termenul de prescripţie al unei asemenea cereri fiind cel de 3 ani, prevăzut la art. 283 alin. (2) C.muncii .
Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate, precum şi sub toate aspectele, potrivit art. 3041C.proc.civ., Curtea a constatat că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente: astfel, Curtea a reţinut că potrivit art. 78 alin. (2) C.muncii , la solicitarea salariatului instanţa care a dispus anularea concedierii va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere. Faţă de aceste prevederi legale, Curtea a reţinut că anularea concedierii nu conduce implicit şi la repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, ci este necesară solicitarea expresă a salariatului, formulată prin însăşi cererea de chemare în judecată sau, cel mai târziu, până la prima zi de înfăţişare. În caz contrar, instanţa nu este învestită legal cu acest capăt de cerere, astfel că nu se poate pronunţa din oficiu asupra lui. Posibilitatea solicitării ulterioare de către salariat a reîncadrării în muncă nu este prevăzută de lege, ci numai odată cu contestarea deciziei de concediere sau pe parcursul judecăţii în fond. Susţinerea reclamantului potrivit căreia acesta ar avea la dispoziţie un termen de prescripţie de 3 ani, conform art. 283 alin. (2) C.muncii , nu poate fi avută în vedere, întrucât astfel s-ar crea posibilitatea unui abuz de drept din partea acestuia. Totodată, în această interpretare, activitatea angajatorului ar putea avea de suferit, acesta din urmă neavând certitudinea că salariatul ar mai dori să fie reangajat, în condiţiile în care nu a formulat cererea de reintegrare odată cu contestarea deciziei de concediere sau pe parcursul judecăţii în fond.
Faţă de aceste considerente, Curtea a reţinut că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul declarat ca nefondat.
(Judecător Lucian Crăciunoiu)
