Prin sentinţa civilă nr.725/30.04.2009 Judecătoria Odorheiul Secuiesc a admis acţiunea reclamantului N.A. în contradictoriu cu pârâta N.M.M. şi a dispus desfacerea căsătoriei părţilor încheiată la data de 13.07.1978 în faţa delegatului de stare civilă a Primăriei Cluj Napoca, din vina ambilor soţi, pârâta păstrându-şi numele dobândit în timpul căsătoriei, acela de N.
Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen legal apel pârâta solicitând admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei atacate dat fiind, arată apelanta, că Judecătoria Odorheiu Secuiesc nu are atribuţii şi competenţa pentru desfacerea căsătoriei dat fiind că ultimul domiciliu comun al părţilor a fost în Ungaria, astfel că este competenta Judecătoria Orăşenească N.
Prin decizia civila nr. 37/4.05.2010 Tribunalul Harghita a respins apelul, obligând apelanta la plata către intimat a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie Tribunalul a reţinut, în ceea ce priveşte necompetenţa instanţelor române în soluţionarea cauzei, în temeiul dispoziţiilor art.150 pct.1 din Legea nr.105/1992 instanţele române sunt competente să judece procesele dintre persoane cu domiciliul în străinătate referitoare la fapte sau acte de stare civilă înregistrate în România dacă cel puţin una din părţi este . De asemenea, în baza dispoziţiilor art.607 din Cod procedură civilă, cererea de este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor, iar dacă pârâtul nu are domiciliu în ţară, este competenta judecătoria din circumscripţia căreia îşi are domiciliul reclamantul.
Astfel, reţine instanţa de apel, căsătoria părţilor fiind încheiată în faţa autorităţilor române, respectiv în faţa delegatului de stare civilă al fostului Consiliu local al municipiului Cluj Napoca, iar potrivit actelor de identitate depuse la dosarul de fond reclamantul fiind cetăţean român, competenta în soluţionarea acţiunii de divorţ aparţine instanţelor române.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, la fel ca instanţa de fond, instanţa de apel a reţinut că în mod corect căsătoria părţilor a fost desfăcută dat fiind că relaţiile dintre soţi sunt iremediabil vătămate.
Împotriva acestei decizii a declarat în termen legal recurs pârâta solicitând casarea deciziei atacate şi rejudecând cauza admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale a instanţelor române în soluţionarea cauzei cu consecinţa respingerii acţiunii ca inadmisibilă.
În motivarea recursului pârâta a arătat că, sub aspectul competentei sunt incidente dispoziţiile art.20 din Legea nr. 105/1992. Pârâta este cetăţean maghiar, renunţând la cetăţenia română iar reclamantul are dublă cetăţenie. În aceste condiţii legea naţională comună este legea maghiară. Şi în situaţia în care am admite faptul că, competenţa este determinată de ultimul domiciliu comun al soţilor, instanţa competenta este tot instanţa maghiară pentru faptul că ultimul domiciliu comun al părţilor a fost în Nyirszolos, Ungaria.
S-a mai arătat că dispoziţiile art.150 pct.1 din Legea nr. 105/1992 reţinute de Tribunalul Harghita dat fiind că în cauză se analizează relaţiile personale dintre soţi şi nu un act sau fapt de stare civilă material, la care se referă acest text de lege.
În concluzie, arată recurenta, în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.3 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinare, asupra excepţiei invocate de recurentă, intimatul a arătat în esenţă că instanţele române în mod corect au soluţionat cererea date fiind prevederile art. 150 alin. 1 din Legea nr. 105/1992 şi art. 607 teza ultimă. De asemenea, prezintă importanţă şi prevederile art. 20 alin. 3 din Legea nr. 105/1992.
Examinând decizia atacată raportat la motivul de recurs invocat, Curtea de Apel reţine următoarele:
Părţile s-au căsătorit la data de 13.07.1978 în faţa delegatului de stare civilă al fostului Consiliu local al municipiului Cluj Napoca, căsătoria fiind înregistrată în registrul stării civile sub nr. 1589/1978.
Este necontestat faptul că ultimul domiciliu comun al soţilor, anterior despărţirii în fapt, a fost în Ungaria, în localitatea Nyirszolos.
Potrivit art. 20 alin. 1 din Legea nr. 105/1992, relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi sunt supuse legii naţionale comune, iar în cazul în care au cetăţenii deosebite, sunt supuse legii domiciliului comun.
În ceea ce priveşte cetăţenia, reţinem că recurenta are cetăţenia maghiară iar reclamantul are dublă cetăţenie, romană şi maghiară. Deci, sub acest aspect, legea naţională comună ar fi legea maghiară.
Trecând peste acest aspect, chiar dacă reclamantul ar avea numai cetăţenia română, fapt nedovedit însa în cauză, ultimul domiciliu comun al soţilor a fost în Ungaria, deci legea aplicabilă ar fi tot legea maghiară.
Art. 22 din acelaşi act normativ stabileşte în mod expres că divorţul este cârmuit de legea aplicabilă potrivit art. 20.
În consecinţă, acţiunea privind desfacerea căsătoriei nu este de competenţa instanţelor române.
Nu sunt incidente nici prevederile art. 150 pct. 1 din aceeaşi lege, întrucât textul menţionat reprezintă o normă generală referitoare la actele de stare civilă, iar dispoziţiile art. 22 din lege reprezintă norma specială derogatorie în materie de divorţ.
De menţionat este însa faptul că după data de 01.01.2007 – data aderării României la Uniunea Europeana se aplică Regulamentul Consiliului Europei nr. 2201/2003 privind competenta, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie familială şi responsabilităţii părinteşti.
Potrivit art.3 din Regulament, competenta în soluţionarea acţiunii de divorţ aparţine instanţei de la domiciliul comun al soţilor.
Fata de considerentele reţinute, Curtea de Apel urmează a constata incidenta în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 din Codul de procedura civila astfel că, în temeiul prevederilor art.312 Cod procedură civilă urmează a admite recursul, a modifica în tot decizia atacată, a admite apelul declarat de pârâta N.M.M. şi a schimba în tot hotărârea instanţei de fond în sensul respingerii acţiunii de divorţ formulată de reclamantul N.A. ca nefiind de competenţa instanţelor române.
