Este nelegală hotărârea instanţei, dacă unul dintre conducătorii auto implicaţi într-un accident de circulaţie este citat în calitate de intervenient fortat, însă declaraţia sa, dată în calitate de martor cu prilejul primei soluţionări în fond a cauzei, a fost analizată de instanţă în rejudecare tot în raport de calitatea de martor. Or, prin audierea în calitate de martor, şi nu de intervenient, cum era corect, şi prin analiza declaraţiei acestuia ca fiind declaraţia unui martor, i s-a creat o situaţie privilegiată în raport de cea a conducătorului auto sancţionat contravenţional, a cărui plângere a fost adusă în faţa instanţei spre soluţionare.
Trib. Bucureşti, s. a IX-a cont. adm. şi fisc., dec. civ. nr. 832 din 16 martie 2009, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 7568 din 14 noiembrie 2007, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petentul H.G.M. împotriva procesului-verbal de contravenţie seria PCA nr. 0183933 din 18 ianuarie 2007, încheiat de intimata Brigada de Poliţie Rutieră, prin care petentul a fost sancţionat cu amendă de 234 lei în temeiul art. 59 alin. (2) şi art. 101 alin. (3) lit. a) din O.U.G. nr. 195/2002, aplicându-i-se totodată măsura tehnico-administrativă a reţinerii permisului de conducere şi sancţiunea complementară constând în 6 puncte de penalizare. Instanţa a reţinut că, la data de 18 ianuarie 2007, petentul a condus autoturismul pe Calea Rahovei, pe direcţia Uranus – str. Progresului, iar la intersecţia Şoseaua Viilor – Tudor Vladimirescu, a efectuat virajul la stânga, fără a acorda prioritate autoturismului care circula din sens opus, intrând în coliziune cu acesta.
Prima instanţă a constatat că procesul-verbal este legal şi temeinic întocmit, vinovat de producerea accidentului fiind petentul care, deplasându-se pe Calea Rahovei, cu intenţia de a efectua virajul la stânga, pe Şoseaua Viilor, era obligat să acorde prioritate de trecere autovehiculelor care circulau din sens opus, conform art. 59 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002. Instanţa a reţinut că celălalt conducător auto implicat în accident nu efectua un viraj la stânga, ci traversa intersecţia pe Calea Rahovei, pe direcţia înainte, chiar dacă, datorită poziţionării străzilor din intersecţia respectivă, această arteră se curbează uşor către stânga, astfel că avea prioritate de trecere pe direcţia înainte.
Pe de altă parte, instanţa a reţinut că situaţia invocată de petent, în sensul că celălalt conducător auto ar fi depăşit liniile de tramvai, deplasându-se pe contrasens, nu este susţinută de niciun mijloc de probă administrat în cauză.
In ceea ce priveşte solicitarea petentului ca, în subsidiar, să se dispună revocarea măsurii reţinerii permisului de conducere şi restituirea acestuia, instanţa a apreciat că măsurile solicitate nu pot fi dispuse de către instanţă, întrucât atât măsura tehnico-administrativă, cât şi sancţiunea complementară sunt condiţionate de încheierea valabilă a procesului-verbal de contravenţie şi îşi produc pe deplin efectele cât timp actul de contravenţie nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Prin decizia civilă nr. 1742 din 26 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, Secţia a IX-a administrativ şi fiscal, a admis recursul formulat de recurentul-petent H.G.M., a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă. Pentru a hotărî în acest sens, tribunalul a reţinut că în faţa instanţei de fond nu au fost citaţi conducătorul auto cu care petentul a intrat în coliziune şi asigurătorul său, astfel încât să se poată apăra şi să dovedească temeinicia procesului-verbal de contravenţie.
In fond, după casare, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 6853 din 25 septembrie 2008, prin care a respins ca neîntemeiată plângerea petentului. Instanţa de fond a reţinut, sub aspectul legalităţii, că s-au respectat prevederile art. 17 din O.G. nr. 2/2001, agentul constatator indicându-şi numele şi unitatea în care îşi desfăşoară activitatea, iar fapta a fost suficient descrisă, în sensul art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ, şi a înlăturat critica de nele-galitate a actului de constatare constând în lipsa menţiunilor privind ocupaţia şi locul de muncă al petentului, cu motivarea că lipsa acestor
menţiuni nu afectează valabilitatea actului, nefiind probată vreo vătămare în raport de aceste omisiuni.
Instanţa a reţinut şi temeinicia procesului-verbal, din analiza declaraţiilor celor doi martori audiaţi în cauză, P.M.S. şi M.A.N., coroborate cu celelalte probe aflate la dosar, reţinând că petentul nu a procedat corect atunci când a efectuat virajul la stânga, întrucât nu a ocolit centrul intersecţiei.
Şi împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Recurentul a susţinut în motivarea cererii sale că hotărârea atacată s-a pronunţat cu lipsă de procedură, întrucât acesta nu a fost citat, iar reprezentantul intimatei nu a avut delegaţie la dosar. A mai susţinut recurentul că instanţa de fond s-a pronunţat asupra cauzei la primul termen de judecată şi fără probe, pe care, în virtutea dreptului la apărare, trebuia să le încuviinţeze. Potrivit aprecierii recurentului, instanţa de fond putea să se edifice asupra situaţiei de fapt şi să pronunţe o hotărâre temeinică şi legală în cauză, chiar şi numai pe baza unui raţionament simplu ce
trebuia reţinut în favoarea petiţionarului. In drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 299-316 C. proc. civ.
Deşi legal citată, intimata nu a formulat întâmpinare şi nu a fost reprezentată în instanţă.
In recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile aduse sentinţei recurate, dar şi sub toate aspectele, în conformitate cu dispoziţiile art. 3041 C. proc. civ., tribunalul a apreciat că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor prezenta în cele ce urmează: critica recurentului potrivit căreia hotărârea atacată a fost pronunţată cu lipsă de procedură, întrucât acesta nu a fost citat în cauză, iar reprezentantul intimatei nu a avut delegaţie la dosar, nu este întemeiată. Din dovada de îndeplinire a procedurii de citare pentru termenul din 17 iulie 2008 şi pentru termenul din 17 septembrie 2008, când a fost judecată pricina în fond, rezultă că petentul a fost citat, iar modalitatea de comunicare a citaţiei a fost prin afişare pe uşa principală a locuinţei sale, întrucât nicio persoană dintre cele cărora legea le recunoaşte dreptul de a primi actul comunicat nu a fost găsită.
în ce priveşte lipsa delegaţiei reprezentantului intimatei, s-a constatat că acesta, deşi intimata a fost legal citată, nu a fost prezent la niciunul dintre cele două termene stabilite în cauză, instanţa luând în mod corect act de solicitarea intimatei, menţionată în întâmpinare,
formulată în cadrul primului ciclu procesual, de judecare a cauzei în lipsa sa, conform art. 242 pct. 2 C. proc. civ.
Nu este întemeiată nici critica potrivit căreia, în virtutea dreptului la apărare, instanţa trebuia să procedeze la încuviinţarea de probe în dosar. Potrivit doctrinei, dreptul la apărare are două accepţiuni: una materială şi alta formală. în sens material, mai larg, el cuprinde întregul complex de drepturi şi garanţii procesuale care sunt instituite de lege pentru a da posibilitatea părţilor să îşi apere interesele legitime: dreptul de a face cereri, de a lua cunoştinţă de actele de la dosar, de a propune probe, de a-i recuza pe judecători, de a participa la dezbateri, de a pune concluzii, de a exercita căile de atac, iar în sens formal, mai restrâns, dreptul la apărare înseamnă dreptul părţii de a-şi angaja un apărător. Or, în cauză, toate aceste drepturi ale recurentului-petent au fost respectate, iar instanţa, în virtutea rolului său activ, consacrat de art. 129 C. proc. civ., nu avea obligaţia de a iniţia cereri pe seama părţilor în litigiu, în vederea administrării de noi probe, ea fiind obligată să judece plângerea cu care a fost învestită, astfel cum aceasta a fost formulată, în baza probelor încuviinţate, prezentate de către părţi.
S-a constată însă din analiza actelor şi lucrărilor dosarului că şi cea de-a doua hotărâre asupra fondului cauzei este greşită. S-a reţinut, în acest sens, că, deşi celălalt conducător auto implicat în accident, M.A.N., a fost citat în cauză în calitate de intervenient forţat, în conformitate cu dispoziţiile art. 119 din O.U.G. nr. 195/2002, declaraţia acestuia, care în dosarul nr. 4483/302/2007 a fost audiat în calitate de martor, a fost analizată de instanţă tot în raport de calitatea de martor în care acesta a fost citat cu prilejul primei soluţionări în fond a cauzei. Or, prin audierea acestuia în calitate de martor, şi nu de intervenient, cum era corect, şi prin analiza declaraţiei acestuia ca fiind declaraţia unui martor, celuilalt conducător auto implicat în accident i s-a creat o situaţie privilegiată în raport de cea a petentului.
In condiţiile lipsei intervenientului forţat, care a fost legal şi corect citat în cauză, instanţa ar fi trebuit să se raporteze, pentru egalitate de tratament, strict la declaraţia intervenientului dată imediat după accident în faţa agentului de poliţie, nu şi la declaraţia dată de acesta în calitate de martor.
În acest context, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 312 alin. (3) C. proc. civ., tribunalul a admis recursul, a casat sentinţa civilă recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
