Codul familiei, art. 32 lit. „a”, art. 35
Împrumutul făcut pentru achiziţionarea unui imobil bun comun al soţilor constituie o datorie comună a soţilor, conform art. 32 din Codul familiei.
Împrumutul respectiv constituie o cheltuială făcută cu administrarea unui bun comun, în accepţiunea art. 32 lit. „a” din Codul familiei şi în respectarea cerinţelor care se desprind din acest text de lege, respectiv: să fie vorba de o „cheltuială de administrare”, în legătură cu un bun comun, să fie „făcută” cu administrarea bunurilor comune iar obligaţia să fie asumată prin act juridic de către un singur soţ.
Fiind vorba de un împrumut făcut pentru cumpărarea bunului comun, actul prin care s-a creat obligaţia se consideră încheiat, din punct de vedere juridic, de către ambii soţi, deşi a fost efectiv încheiat numai de către unul dintre soţi. Aceasta în virtutea dispoziţiilor art. 35 din Codul Familiei, potrivit cărora „soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele” şi oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ, adică în temeiul prezumţiei legale de mandat tacit reciproc între soţi. Prin urmare, soţul care apare în actul încheiat cu privire la administrarea bunurilor comune figurează în nume propriu (art. 32 lit. „a” Cod. Fam.) şi în numele celuilalt soţ (art. 35 Cod. Fam.).
Prin Sentinţa civilă nr. 4473 din 2 iunie 2009, Judecătoria Tg. Mureş a admis în parte acţiunea formulată şi precizată de reclamanta – pârâtă reconvenţională N.D.M. împotriva pârâtului –reclamant reconvenţional H.C.D., a admis acţiunea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant-reconvenţional H.C.D. împotriva reclamantei pârâta – reconvenţională N.D.M., a constatat că părţile au dobândit în timpul căsătoriei, ca bun comun, imobilul situat în Tg. Mureş, evidenţiat în CF nr. 90647/N Tg. Mureş în valoare de 1.308.000 lei, a constatat că pârâtul H.C.D. a avut o contribuţie exclusivă la dobândirea imobilului bun comun, a dispus sistarea stării de codevălmăşie a părţilor asupra bunului comun dobândit în timpul căsătoriei şi a atribuit pârâtului – reclamant H.C.D. în deplină proprietate şi posesie bunul imobil situat în Tg. Mureş, evidenţiat în CF nr. 90647/N Tg. Mureş, fără obligarea la plata vreunei sulte în favoarea reclamantei pârâte-reconvenţionale N.D.M., a dispus înscrierea în CF a dreptului de proprietate al pârâtului-reclamant, conform hotărârii şi a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate de părţi până la concurenţa sumei de 1.461,3 lei şi a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 4.855,2 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că la data de 17.12.1999, în timpul căsătoriei dintre părţi, s-a încheiat actul de dezmembrare şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2707 de BNP V.O. din Tg. Mureş, prin care pârâtul în calitate de cumpărător a dobândit în proprietate, în schimbul sumei de 325.474.022 ROL, achitată cu titlu de preţ, imobilul situat în Tg. Mureş, evidenţiat în CF nr. 90647/N Tg. Mureş.
S-a apreciat de către instanţa de fond că imobilul este bun comun, fiind dobândit în timpul căsătoriei părţilor, dar cu contribuţia exclusivă a pârâtului. Astfel, la data de 03.09.1999 a fost emisă de către S.C. I. S.R.L. în calitate de vânzătoare, factura fiscală nr. 1771732, având ca cumpărător pe pârât, pentru locuinţa în litigiu. Ulterior, la data de 10.10.1999, între numitul P.N. şi pârât a intervenit un contract de împrumut de consumaţie, prin care primul a dat cu titlu de împrumut celui de-al doilea suma de 400.000.000 ROL, în interes personal, bani predaţi la data încheierii contractului şi care urmau să fie restituiţi după un interval de timp de 8 ani, respectiv la data de 10.10.2007, cu plata corespunzătoare a dobânzii legale. Potrivit declaraţiei autentificate sub nr. 719/08.03.2007 de BNP A.F. din Buzău, împrumutul a fost restituit integral de către pârât numitului P.N. la data de 08.03.2007.
Martorii audiaţi au confirmat că au fost de faţă la încheierea contractului de împrumut, confirmând predarea efectivă a sumei de bani de 400.000.000 lei ROL de către împrumutator câtre pârât. Din corespondenţa dintre aceste două persoane rezultă că banii împrumutaţi au fost folosiţi la achiziţionarea unui imobil, format din casă, curte şi grădină, situat în centrul mun. Tg. Mureş.
Reclamanta nu a administrat nicio probă din care să rezulte contribuţia sa concretă la achiziţionarea acestui imobil. Prin răspunsul la interogatoriu a recunoscut că nu poate preciza o sumă exactă cu care ar fi contribuit la achiziţionarea imobilului. Reclamanta nu a participat nici la încheierea actului şi nu a avut cunoştinţă de preţul plătit pentru achiziţionarea imobilului.
Prin Decizia civilă nr. 251 din 27.10.2010, Tribunalul Mureş a admis apelul formulat de reclamanta N.D.M. împotriva sus – menţionatei sentinţe, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta N.D.M. împotriva pârâtului H.C.D. şi a admis în parte acţiunea civilă formulată de pârâtul –reclamant – reconvenţional H.C.D. împotriva reclamantei pârâte-reconvenţionale, a constatat că părţile au avut o contribuţie egală la dobândirea bunului comun, a atribuit imobilul bun comun în favoarea pârâtului reclamant-reconvenţional H.C.D. şi l-a obligat pe acesta la plata în favoarea reclamantei pârâtă-reconvenţională N.D.M. a sumei de 654.000 lei, cu titlu de sultă compensatorie, a compensat în parte cheltuielile de judecată de la fond şi a obligat reclamanta pârâtă-reconvenţională N.D.M. la plata în favoarea pârâtului reclamant-reconvenţional H.C.D. a sumei de 283 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate privitoare la caracterul de bun comun şi înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a compensat în parte cheltuielile de judecată din apel şi a obligat intimatul H.C.D. la plata în favoarea apelantei N.D.M. a sumei de 1500 ei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru şi la plata către stat a sumei de 8310 lei reprezentând taxă de timbru.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că prin probele administrate în cauză pârâtul intimat nu a răsturnat prezumţia instituită de dispoziţiile art. 30 din Codul familiei, respectiv aceea că bunurile dobândite în timpul căsătoriei au fost achiziţionate în mod egal de soţi, în devălmăşie.
Cotele de contribuţie ale soţilor se analizează numai până la desfacerea căsătoriei în mod irevocabil. Căsătoria părţilor a fost desfăcută în cursul anului 2005. Din probele administrate a reieşit că pârâtul intimat era asociat la S.C. I. S.R.L., iar reclamanta a avut un loc de muncă stabil şi obţinea venituri substanţiale, venituri care trebuiau incluse în aportul acesteia la dobândirea bunurilor comune. Probele administrate în primă instanţă nu redau ca şi circumstanţe de fapt împrejurări legate de o contribuţie diferită a soţilor, în timpul căsătoriei, la dobândirea bunurilor comune.
Împrumutul nu îi conferă pârâtului o contribuţie exclusivă la dobândirea imobilului în litigiu, ci constituie, conform art. 32 din Codul familiei, o datorie comună a soţilor. Împrejurarea că a contractat singur acel împrumut nu îi conferă sumei împrumutate caracter de bun propriu. Potrivit prev. art. 35 din Codul familiei, la aducerea unui bun în masa comunităţii soţilor, există prezumţia existenţei unui mandat în acest sens din partea celuilalt soţ. Plata acelui împrumut de către pârât i-ar da acestuia doar un drept de creanţă împotriva reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul, solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei atacate şi respingerea apelului ca fiind nefundat, cu consecinţa menţinerii în totalitate a sentinţei atacate, ca temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, a apreciat că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză.
Din probaţiunea administrată consideră că a răsturnat prezumţia relativă a cotei egale de contribuţie comună la dobândirea imobilului în litigiu, dovedind o cotă de contribuţie de 100% la achiziţionarea imobilului în litigiu.
Reclamanta nu a făcut dovada provenienţei preţului de achiziţie a imobilului din alte surse. Împrumuturile luate de către aceasta de la BNR – Sucursala Mureş au fost folosite în interes strict personal.
Contrar probelor dosarului, instanţa de apel a reţinut că împrumutul contractat de el şi care a fost folosit la achiziţionarea imobilului ar reprezenta o datorie comună în înţelesul art. 32 Codul familiei, întrucât nici măcar reclamanta nu a pretins acest fapt, mai mult, arătând că nu ştie de acest împrumut.
Instanţa de apel a ignorat în totalitate că în cauză nu există o universalitate sau mai multe bunuri comune – mobile sau imobile – supuse partajului, fiind vorba de un singur bun imobil, cel din litigiu. Era necesar doar ca instanţa de apel să se rezume să analizeze cota de contribuţie a părţilor doar la dobândirea bunului comun, iar în privinţa acestuia apreciază că a răsturnat prezumţia relativă a cotei de contribuţie egală la dobândirea imobilului, oferită fără justificare probatorie de către instanţa de apel reclamantei, contrar probelor dosarului.
În drept, a invocat prev. art. 304 pct. 9 Codul de Procedură Civilă.
Intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată. În considerentele întâmpinării a arătat că, deşi motivele de recurs sunt amplu redactate, nu arată în concret de ce se consideră că decizia este lipsită de temei legal, precum şi care anume lege s-a aplicat greşit sau s-a încălcat.
Instanţa de apel în mod legal şi întemeiat a reţinut în considerentele deciziei că indiferent de ce anume se consemnează pe înscrisul constatator al împrumutului, incidente sunt prevederile art. 32 din Codul familiei, din care rezultă că împrumutul este comun, astfel şi obligaţia de restituirea împrumutului este comun al soţilor.
Problema destinaţiei sumei împrumutate astfel nu a fost dovedită şi chiar dacă imediat după angajarea împrumutului s-ar fi predat societăţii I. S.R.L., împrumutul tot o datorie comună ar fi fost, iar restituirea acestuia după numai de către recurent nu-i conferă acestuia dobândirea unei cote de proprietate mai mare.
Intimata a dovedit că avea venituri substanţiale şi că în perioada achiziţionării imobilului a cheltuit sume importante de bani pentru finalizarea casei. A dovedit că sumele provenite cu titlu de dar de nuntă le-a transformat în valută şi că a angajat împrumuturi avantajoase de la BNR, transformate în valută, pentru că scopul lor comun a fost de a-şi cumpăra o casă.
În mod temeinic instanţa de apel a reţinut că nu există nicio poziţie oscilantă a sa în ceea ce priveşte împrumutul.
Examinând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea a constat că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Soţii au două categorii de bunuri, şi anume comune şi proprii. Cele comune constituie regula, iar bunurile proprii există numai în cazurile prevăzute de art. 31 din Codul familiei. În mod corespunzător, ei au două categorii de datorii, şi anume comune şi proprii. Dar, spre deosebire de bunuri, regula este că datoria soţilor este proprie fiecăruia, datoria fiind comună lor numai în cazurile prevăzute de art. 32 din acelaşi cod.
Recurentul susţine ca prim motiv de recurs faptul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu ar fi răsturnat prezumţia relativă de comunitate matrimonială prevăzută de art. 30 din Codul Familiei. Motivul este nefondat. Obiectul acţiunii reconvenţionale formulate de recurent în dosarul de fond l-a constituit constatarea că în masa bunurilor comune intră imobilul în litigiu, să se constate o contribuţie de 100% a sa la dobândirea imobilului şi atribuirea acestuia în favoarea sa, fără plata vreunei sulte. Nu a existat nici un petit având ca obiect constatarea faptului că imobilul în litigiu este bun propriu al său.
In mod corect instanţa de apel a reţinut contribuţia comună a părţilor la dobândirea acestui bun comun, prin faptul că ambii soţi erau angajaţi. Instanţa de apel nu a arătat doar generic că şi reclamanta a realizat venituri, ci s-a bazat pe materialul probator existent la dosar, care a fost şi indicat de altfel, respectiv cartea de muncă a reclamantei şi declaraţiile martorelor audiate în apel.
Tot în mod corect s-a reţinut că nu s-a probat o contribuţie diferită a soţilor la dobândirea bunului comun în litigiu, astfel că aplicarea prezumţiei legale de contribuţie egală a soţilor la dobândirea bunului comun a fost temeinică şi legală.
În ceea ce priveşte critica vizând natura împrumutului ca fiind propriu pârâtului-recurent, Curtea constată că şi aceasta este nefondată. În mod temeinic şi legal s-a reţinut de către instanţa de apel că împrumutul respectiv constituie o datorie comună a soţilor, conform art. 32 din Codul familiei. Împrumutul respectiv a fost făcut pentru achiziţionarea unui imobil bun comun al soţilor. A fost o cheltuială făcută cu administrarea unui bun comun, în accepţiunea art. 32 lit. a din Codul familiei şi în respectarea cerinţelor care se desprind din acest text de lege, respectiv: să fie vorba de o „cheltuială de administrare”, în legătură cu un bun comun, să fie „făcută” cu administrarea bunurilor comune iar obligaţia să fie asumată prin act juridic de către un singur soţ. S-a probat că împrumutul a fost folosit pentru plata contravalorii imobilului bun comun. Fiind vorba de un împrumut făcut pentru cumpărarea bunului comun, actul prin care s-a creat obligaţia se consideră încheiat, din punct de vedere juridic, de către ambii soţi, deşi a fost efectiv încheiat numai de către unul dintre soţi. Aceasta în virtutea dispoziţiilor art. 35 din Codul Familiei, potrivit cărora „soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele” şi oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ, adică în temeiul prezumţiei legale de mandat tacit reciproc între soţi. Prin urmare, soţul care apare în actul încheiat cu privire la administrarea bunurilor comune figurează în nume propriu (art. 32 lit. a Cod. Fam.) şi în numele celuilalt soţ (art. 35 Cod. Fam. ).
În cauză nu s-a probat că reclamanta s-ar fi opus la încheierea contractului de împrumut şi că creditorul ar fi cunoscut, la contractare, această împotrivire. Numai în această situaţie datoria nu ar fi fost comună.
Toate cele reţinute mai sus duc la concluzia că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a legii, fiind al adăpost de orice critici.
Nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 şi nici motive de ordine publică care să fie invocate din oficiu de către instanţă, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 Codul de Procedură Civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de pârât.
