Formularea unei plângeri penale împotriva salariatului nu atrage după sine suspendarea de drept a contractului individual de muncă, ci măsura este lăsată la iniţiativa angajatorului care are posibilitatea să opteze fie pentru luarea acestei măsuri potrivit art. 51 lit. b) C.muncii, fie pentru aplicarea unei sancţiuni disciplinare în raport cu gravitatea faptei săvârşite în legătură cu munca.
Secţia I civilă, Decizia nr. 1783 din 10 septembrie 2012
La data de 19.01.2011, contestatoarea M.P.E., în contradictoriu cu intimata SC R.D. SRL, a formulat contestație împotriva deciziei de concediere nr. 1336/23.12.2010 emisă de intimată, solicitând ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună anularea acestei decizii și repunerea în situația anterioară în sensul reintegrării pe postul deținut anterior concedierii, cu obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat în calitate de salariat de la data concederii și până la data reintegrării efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
în motivarea acțiunii contestatoarea a arătat că a fost salariata intimatei până la data de 23.12.2010 când, în temeiul art. 61 lit. a) C.muncii coroborat cu art. 264 lit. f) C.muncii, i s-a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă.
Contestatoarea a susținut că decizia de concediere este nulă, deoarece nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale, așa cum se prevede la art. 268 alin. (2) lit. c) C.muncii. Cu prilejul anchetei disciplinare la care a fost supusă a dat o notă explicativă, fără să i se permită să-și exercite dreptul la apărare prevăzut de art. 267 alin. (4) C.muncii.
A menționat contestatoarea că pe tot parcursul desfășurării contractului de muncă nu i s-au reproșat abateri disciplinare și nici nu a fost sancționată ca urmare a unor astfel de fapte. Singurul aspect ce i s-ar putea imputa este cel referitor la incidentul din data de 7.12.2010.
Prin întâmpinarea formulată intimata a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată și menținerea deciziei de concediere disciplinară ca legală și temeinică.
Prin sentința civilă nr. 2266/23.11.2011, Tribunalul Argeș a respins contestația, reținând, în esență, că prin decizia nr. 1336/23.12.2010 intimata a dispus sancționarea contestatoarei cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă în baza art. 61 lit. a) coroborat cu art. 264 alin. (1) lit. f) C.muncii, reținându-se că „Motivele sancțiunii constau în neglijența la locul de muncă și neîndeplinirea sarcinilor de serviciu în perioada august – noiembrie 2010, când: nu și-a întocmit documentele contabile, a inversat din eroare turele, nu a anunțat retragerile suspecte efectuate de către colegul său și și-a însușit suma de 70 RON, fapte ce constituie abateri disciplinare grave”.
Contestatoarea reclamă faptul că decizia de sancționare este nulă deoarece nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale și nici nu i s-a permis să-și exercite dreptul la apărare conform art. 267 alin. (4) C.muncii.
Potrivit art. 268 alin. (2) lit. c) C.muncii, decizia de sancționare este nelegală dacă nu cuprinde motivele înlăturării apărărilor formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare, iar art. 267 alin. (4) C.muncii dispune că, în cursul cercetării disciplinare prealabile, salariatul are dreptul să formuleze și să susțină toate apărările în favoarea sa și să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele și motivațiile pe care le consideră necesare, precum și dreptul de a fi asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este. Cu toate acestea, în lipsa sindicatului sau a calității sale de membru, ar putea fi asistat de un alt salariat din unitate.
Anterior emiterii deciziei contestate, societatea intimată a efectuat cercetarea disciplinară, cu această ocazie contestatoarea a dat notă explicativă, prin care a recunoscut abaterile disciplinare imputate de către angajator.
De altfel, în conținutul deciziei de concediere se menționează că „salariata nu a putut să explice neglijența sa la locul de muncă, retragerile suspecte din perioada în care ea figura la locul de muncă, conform programului de lucru primit de la coordonatorul zonal și însușirea nejustificată din gestiunea stației a sumei de 70 RON”.
Prin urmare, susținerile contestatoarei sunt neîntemeiate, decizia contestată fiind emisă cu respectarea dispozițiilor art. 268 alin. (2) lit. c) C.muncii.
De asemenea, neîntemeiată este și susținerea potrivit căreia intimata nu i-a permis contestatoarei să-și exercite dreptul la apărare prevăzut de art. 267 alin. (4) C.muncii, deoarece din probatoriul administrat în cauză nu rezultă că în cursul cercetării disciplinare contestatoarea a solicitat să fie asistată de un reprezentant al sindicatului sau de un alt salariat din unitate.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, contestatoarea M.P.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocându-se dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.proc.civ.
în motivare se susține că instanța de fond a reținut în mod greșit, în urma unei analize superficiale, că decizia de concediere este întemeiată, motivat de faptul că însușirea sumei de 70 lei de către reclamantă a fost dovedită.
O altă critică adusă în motivele de recurs este aceea că s-a reținut greșit, de către instanța de fond, că decizia de concediere este întemeiată, în opinia recurentei aceasta fiind nedovedită.
De asemenea, se susține că s-a reținut de instanța de fond că fapta de însușire a sumei de 70 lei poate îmbrăca și caracter penal, devenind astfel incidente dispozițiile art. 51 alin. (1) lit. c) C.muncii, care prevăd în mod expres suspendarea contractului de muncă, și nu încetarea acestuia.
Se mai susține de către reclamantă, în motivele de recurs, că nu s-a avut în vedere situația expusă, aceea că reclamanta a fost victima unui șantaj din partea angajatorului, fiind pusă în situația de a alege între a da o declarație împotriva unui coleg de serviciu, referitor la fapte de care nu avea cunoștință, ori aceea de a fi concediată.
în fine, se solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și desființarea sentinței tribunalului.
Curtea a apreciat că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse:
Criticile formulate de către recurentă au fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.proc.civ., texte de lege potrivit cu care „Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate:
7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii;
8. când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia;
9. când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.
Din examinarea acestor critici, rezultă însă că niciuna nu se poate încadra în motivele de nelegalitate menționate, nemulțumirea recurentei vizând de fapt netemeinicia sentinței sub aspectul stabilirii situației de fapt de către instanța de fond. Urmează ca hotărârea instanței de fond să fie analizată prin prisma dispozițiilor art. 3041C.proc.civ., text de lege care permite instanței să analizeze cauza sub toate aspectele.
Astfel, susține recurenta, în esență, că în mod greșit instanța de fond a reținut că măsura dispusă prin decizia de concediere este legală, deoarece nu a săvârșit faptele reținute în sarcina sa.
Susținerile recurentei sunt nefondate, deoarece, așa cum corect a reținut instanța de fond, cu ocazia convocării pentru efectuarea cercetării disciplinare, recurenta a recunoscut toate faptele reținute în sarcina sa prin decizia de concediere.
Potrivit art. 61 lit. a) C.muncii, „Angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului în următoarele situații: a) în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii, ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancțiune disciplinară”.
în speță, instanța constată că în contractul individual de muncă al contestatoarei la lit. m), pct. 2 se stipulează că aceasta avea în principal următoarele obligații: „a) de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a îndeplini atribuțiile ce îi revin conform fișei postului; b) de a respecta disciplina muncii; c) de fidelitate față de angajator în executarea atribuțiilor de serviciu; d) de a respecta măsurile de securitate și sănătate a muncii în unitate; e) de a respecta secretul de serviciu”.
După cum se poate observa la lit. a), contractul individual de muncă face trimitere la îndeplinirea de către contestatoare a atribuțiilor din fișa postului.
Aceeași trimitere la fișa postului se regăsește și în regulamentul intern, respectiv că salariatul este obligat să-și îndeplinească sarcinile ce îi revin conform fișei postului.
Potrivit contractului individual de muncă nr. 6803/24.08.2008, contestatoarea a fost încadrată în funcția de lucrător comercial și în calitate de salariată a intimatei avea obligația, potrivit fișei postului, de a asigura încasarea banilor din vânzarea de produse petroliere, cât și a celorlalte produse din magazin, de a înmâna clientului bonul fiscal, de a întocmi corect facturile fiscale și chitanțele aferente, de a efectua monetarul și depunerea lui, de a cunoaște și efectua fiscalizarea tuturor operațiunilor pe casa de marcat specifice sistemului de gestiune din stație și de a acționa strict în limita instrucțiunilor specifice sistemului de operare.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că procedura de întocmire a registrului de casă a fost cunoscută de către contestatoare, însă aceasta nu a respectat-o, precum și faptul că și-a însușit din casa de marcat suma de 70 RON.
De altfel, chiar contestatoarea, prin nota explicativă din 21.12.2010, recunoaște că nu a respectat procedura privind întocmirea registrului de casă, precum și faptul că la data de 7.12.2010 și-a însușit din casa de marcat suma de 70 lei și a părăsit locul de muncă în timpul programului aproximativ 2 ore.
în consecință, prin nerespectarea atribuțiilor de serviciu înscrise în fișa postului, contestatoarea a încălcat dispozițiile art. 39 și art. 40 din regulamentul intern, încălcare ce poate fi sancționată cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă potrivit art. 59 din R.O.I., fiind considerată ca abatere disciplinară gravă.
Mai susține contestatoarea că, deși s-a reținut că a sustras suma de 70 lei, faptă ce poate avea caracter penal, angajatorul nu a dispus suspendarea contractului de muncă, ci încetarea acestuia, deși erau incidente dispozițiile art. 51 alin. (1) lit. c) C.muncii.
Recurenta a indicat greșit art. 51 alin. (1) lit. c) care reglementează suspendarea contractului de muncă din inițiativa salariatului în caz de concediu paternal, suspendarea contractului de muncă din inițiativa angajatorului în cazul formulării unei plângeri penale împotriva salariatului fiind reglementată de art. 51 alin. (1) lit. b) C.muncii.
Această dispoziție legală nu operează de drept, angajatorul putând suspenda contractul individual de muncă numai în măsura în care a formulat plângere penală împotriva salariatului, situație ce nu se regăsește în cauza de față.
Potrivit art. 266 C.muncii , angajatorul este cel în măsură și în drept să analizeze gravitatea abaterii, consecințele acesteia și să stabilească sancțiunea disciplinară ce urmează a fi aplicată.
în consecință, având în vedere condițiile prevăzute de art. 266 C.muncii , angajatorul a stabilit că pentru fapta imputată contestatoarei sancțiunea aplicată este de desfacere a contractului individual de muncă.
în cauză, instanța a apreciat că, față de dispozițiile din Codul muncii, regulamentul de ordine interioară și contractul individual de muncă, fapta săvârșită de contestatoare constituie abatere disciplinară gravă, iar sancțiunea aplicată, cea a concedierii disciplinare, a fost corect stabilită în raport de gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de contestatoare, astfel că decizia contestată este legală și temeinică, așa cum corect a reținut instanța de fond.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 C.proc.civ., recursul a fost respins ca nefondat.
(Judecător dr. Ion Rebeca)
