Transferul întreprinderii. Concedierea colectivă


Potrivit art. 1 din Legea nr. 67/2006, regulile privind protecţia drepturilor salariaţilor, în cazul transferului întreprinderii, al unităţii sau al unor părţi ale acestora, se aplică numai în cazul transferului către un alt angajator, ca rezultat al unei cesiuni sau fuziuni, potrivit legii.
Concedierea colectivă este definită de art. 68 C. muncii ca fiind concedierea, într-un interval de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe motive ce nu ţin de persoana salariatului, a unui număr de cel puţin 10% dintre salariaţi (dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi cel puţin 100 de salariaţi, dar mai puţin de 300 de salariaţi), iar la stabilirea numărului efectiv de salariaţi concediaţi, se iau în calcul şi aceia cărora le-au încetat contractele de muncă din iniţiativa angajatorului, pentru unul sau mai multe motive ce nu ţin de persoana salariatului, cu condiţia existenţei a cel puţin 5 concedieri.
Nu pot fi luaţi în calcul şi angajaţii în privinţa cărora s-a dispus încetarea contractului individual de muncă ca urmare a acordului părţilor, potrivit art. 55 lit. b) C. muncii.

Secţia I civilă, Decizia nr. 1249 din 28 martie 2012

Prin decizia civilă nr. 1249/28.03.2012 a fost admis recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 2930 pronunțată la 21.11.2011 de Tribunalul Prahova, fiind modificată în tot sentința în sensul că a fost respinsă acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a constatat că, în mod eronat, instanța de fond a considerat că în speță ar fi avut loc un „transfer al întreprinderii”, în sensul Legii nr. 67/2006.

Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 67/2006, regulile privind protecția drepturilor salariaților, în cazul transferului întreprinderii, al unității sau al unor părți ale acestora, se aplică numai în cazul transferului către un alt angajator, ca rezultat al unei cesiuni sau fuziuni, potrivit legii.

în speța de față, potrivit O.U.G. nr. 63/2010, prin care s-a stabilit în sarcina autorității publice angajatoare obligația de a reduce numărul de angajați, Prefectul județului Prahova a emis actul nr. 10495/13.07.2010 prin care comunica recurentei numărul de angajați care pot rămâne în activitate în baza noii reglementări mai sus menționate.

în aplicarea O.U.G. nr. 63/2010, Consiliul Local a emis Hotărârea nr. 143/06.07.2010 prin care, pentru a fi respectat numărul maxim de salariați admis, desființează o serie de unități structurale din cadrul Primăriei, printre care și Serviciul de Administrare a Orașului, în cadrul căruia își desfășura activitatea intimatul-contestator.

Prin Hotărârea Consiliului Local de înființare a SC S.F. SRL, respectiv HCL nr. 131/28.07.2010, s-a aprobat ca această unitate să se constituie cu o participare de 95% a Consiliului Local, cu un obiect de activitate mult mai amplu decât „administrarea cimitirelor”, așa cum pretinde intimatul-contestator, funcționând, potrivit Legii nr. 31/1990, cu particularizarea faptului că în structura asociaților, Consiliul Local deține 95%.

Atât din hotărârea sus-menționată, cât și din actele de înființare a SC S.F. SRL, aflate la dosar fond, rezultă că această societate comercială s-a înființat prin acordul de voință al asociaților săi, în condițiile legii, și nu ca urmare a fuziunii sau cesiunii unei alte societăți, pentru a fi aplicabile dispozițiile Legii nr. 67/2006.

în aceste condiții, nu numai că instanța de fond nu și-a motivat concluzia potrivit căreia în cauză este vorba despre un transfer al întreprinderii și nici nu a indicat care sunt probele pe care și-a sprijinit raționamentul juridic, ci, așa cum s-a arătat anterior, în speță nu a operat un transfer al întreprinderii, neexistând o cesiune de gestiune între fostele structuri organizatorice și noua structură înființată, respectiv SC S.F. SRL.

în mod eronat instanța de fond a apreciat că nu s-a respectat procedura prevăzută de Legea nr. 67/2006 privind transferul întreprinderilor, întrucât noțiunea de transfer, în sensul legii, presupune în mod esențial o cedare a unei gestiuni între două entități economice, fapt care nu se regăsește în speță, între cele două entități neoperând niciun transfer de gestiune de servicii publice, fiind lăsată la îndemâna noii societăți efectuarea operațiunilor de selectare a personalului care să își desfășoare activitatea în funcție de obiectul de activitate, mult mai vast decât administrarea cimitirelor.

în ceea ce privește motivul de recurs referitor la faptul că în mod eronat instanța de fond a considerat că în cauză a operat „concedierea colectivă”, în sensul Codului muncii, Curtea de Apel a reținut că, potrivit art. 68 alin. (1), în redactarea existentă la data desființării posturilor, în cadrul unității angajatoare trebuia, potrivit lit. b) din același articol, pentru a exista concedierea colectivă, să fie disponibilizați cel puțin 10% din salariați.

în acest sens, din înscrisurile depuse în fața instanței de recurs, respectiv HCL nr. 148/2004 privind înființarea serviciului de întreținere a domeniului public și privat al orașului, HCL nr. 35/2006 privind modificarea organigramei instituției, HCL nr. 27/2008, precum și statele de plată pentru lunile august – septembrie 2010, rezultă faptul că anterior încetării raporturilor de muncă ale unor salariați, precum și ale intimatului-reclamant, numărul total de salariați ai instituției era de 131, iar ulterior încetării acestor raporturi de muncă, urmare a desființării Serviciului de Administrare al Orașului S. conform HCL nr. 143/2010 și aprobării noii organigrame prin HCL nr. 144/2010, numărul total de salariați rămași este de 94.

Din cele 37 de persoane care nu mai figurează în noua organigramă, un număr de 27 de persoane au solicitat încetarea raporturilor de muncă prin acordul părților și nu s-a dispus concedierea acestora din inițiativa angajatorului, pentru motive care țin sau nu de salariați.

Pe cale de consecință, urmează a se observa că s-au disponibilizat de către recurentă, din motive care nu țin de persoana salariatului, mai puțin de 10% din salariați, deci nu sunt incidente prevederile art. 68 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 53/2003, în vigoare la data de 6.09.2010, data emiterii deciziei contestate, astfel încât este nelegală concluzia Tribunalului Prahova, potrivit căreia în cauză a fost vorba despre o concediere colectivă.

Pe cale de consecință, nu erau incidente nici dispozițiile art. 72 și art. 74 C. muncii , astfel cum a considerat instanța de fond, câtă vreme anunțul AJOFM Prahova ar fi trebuit făcut doar în situația în care, în speță, ar fi existat concediere colectivă.

Recurentul-pârât a făcut de asemenea dovada desființării efective a postului intimatului contestator prin HCL nr.143/06.08.2010, prin care Consiliul Local al Orașului S. desființează întreg serviciul condus de către contestator, deci inclusiv postul acestuia, hotărâre dată în aplicarea O.U.G. nr. 63/2010 și actului nr. 10495/2010 al Prefectului județului Prahova, acte normative, respectiv administrative, care nu au fost atacate în fața instanței de administrativ, astfel încât sunt producătoare de efecte juridice.

Față de cele arătate mai sus, s-a constatat că temeiurile de drept invocate în cuprinsul deciziei nr. 479/2010 emisă de recurentă, respectiv art. 65-67 C. muncii, în forma aflată în vigoare la data concedierii, sunt pe deplin aplicabile, existând o cauză reală și serioasă pentru concedierea reclamantului.

în aceste condiții sunt nefondate apărările reclamantului-intimat, în sensul că s-a procedat la o concediere colectivă, câtă vreme, așa cum s-a arătat mai sus, concedierea nu a vizat decât un număr limitat de persoane, pentru restul contractul de muncă încetând prin acordul părților, și nu ca urmare a disponibilizării, precum și cele referitoare la existența unui transfer al întreprinderii.

Așa cum susține contestatorul, art. 68 C. muncii definește concedierea colectivă ca fiind concedierea, într-un interval de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe motive ce nu țin de persoana salariatului, a unui număr de cel puțin 10% dintre salariați (dacă angajatorul care disponibilizează are încadrați cel puțin 100 de salariați, dar mai puțin de 300 de salariați), iar la stabilirea numărului efectiv de salariați concediați, se iau în calcul și aceia cărora le-au încetat contractele de muncă din inițiativa angajatorului, pentru unul sau mai multe motive ce nu țin de persoana salariatului, cu condiția existenței a cel puțin 5 concedieri.

Conform celor arătate mai sus, trebuie făcută o distincție între încetarea contractului individual de muncă ca urmare a acordului părților, potrivit art. 55 lit. b) C. muncii și concedierea ca urmare a voinței unilaterale a uneia dintre părți, potrivit art. 55 lit. c) C. muncii.

Astfel, conform art. 58 C. muncii , „concedierea reprezintă încetarea contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului”, ea putând fi dispusă pentru motive care țin de persoana salariatului sau pentru motive care nu țin de persoana salariatului.

Aceste două noțiuni sunt definite în mod expres de Codul muncii care, în art. 61 prevede că angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care țin de persoana salariatului în următoarele situații:

a) în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern, ca sancțiune disciplinară;

b) în cazul în care salariatul este arestat preventiv pentru o perioadă mai mare de 30 de zile, în condițiile Codului de procedură penală;

c) în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică și/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să își îndeplinească atribuțiile corespunzătoare locului de muncă ocupat;

d) în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat.

De asemenea, potrivit art. 65 C. muncii , „concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia”.

Cele 27 de persoane care au lucrat în cadrul Primăriei Orașului S. și care și-au exprimat dorința încetării contractului individual de muncă prin acordul părților, nu au fost „concediate” din inițiativa angajatorului, în înțelesul Codului muncii, ci în privința lor s-a dispus încetarea raporturilor de muncă prin acordul părților, astfel încât nu era necesară urmarea procedurii stabilite în cazul concedierilor colective, concluzie susținută și în Decizia nr. 6/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată cu ocazia soluționării unui recurs în interesul legii în această materie.

Față de considerentele mai sus arătate, constatând că în speța de față hotărârea instanței de fond este afectată de nelegalitate, fiind fondate criticile recurentei referitoare la incidența motivelor de modificare a sentinței în calea de atac a recursului potrivit art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., Curtea, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ, a admis recursul declarat în cauză și, pe cale de consecință, a modificat în tot sentința Tribunalului Prahova în sensul că a respins cererea de anulare a deciziei de concediere și de reintegrare a contestatorului, ca neîntemeiată.

(Judecător Mioara Grecu)