Codul familiei, art. 30, art. 31
Aportul personal adus de fiecare dintre soţi la dobândirea bunurilor ce alcătuiesc obiectul dreptului lor de proprietate comună constituie elementul obiectiv de care trebuie să se ţină seama în stabilirea întinderii dreptului de proprietate al fiecărui soţ asupra bunurilor comune.
Plecând de la prevederile art. 30 Codul familiei, deşi bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune, întinderea drepturilor concrete ale soţilor se stabileşte în raport cu contribuţia fiecăruia la dobândirea acestora.
Prin Sentinţa civilă nr. 829 din 24.04.2009, pronunţată de Judecătoria Miercurea Ciuc, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta K.M. în contradictoriu cu pârâtul A.I. şi s-a admis cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant reconvenţional A.I., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvenţională K.M.
S-a constatat că imobilul situat în oraşul Băile Tuşnad, str. Apor, judeţul Harghita, înscris în CF nr. 1703 a localităţii Tuşnad sub nr. top 12533/2/1/2/1/92/a, constând din teren intravilan în suprafaţă de 1151 mp şi casă de locuit, este bun propriu al pârâtului-reclamant reconvenţional. Reclamanta-pârâtă reconvenţională a fost obligată să plătească pârâtului-reclamant reconvenţional suma de 6.687 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat să se constate că imobilul situat în oraşul Băile Tuşnad, înscris în CF nr. 1703 a comunei Tuşnad, sub nr. top. 12533/2/1/2/1/92/a, constând din teren intravilan în suprafaţă de 1151 mp şi casă de locuit compusă din 5 camere şi 2 băi, în valoare de 500.000 lei, este bun comun dobândit de părţi în timpul căsătoriei şi a solicitat ca acesta să fie partajat în cote egale de câte 1/2 parte pentru fiecare dintre părţi cu atribuirea în natură a imobilului către pârât şi obligarea acestuia la plata sultei corespunzătoare părţii ce i se cuvine reclamantei.
S-a constatat că părţile în cauză au fost căsătoriţi până în anul 1993 când, prin sentinţa civilă nr. 973 din 21.04.1993 s-a desfăcut căsătoria acestora.
În anul 1990 pârâtul a cumpărat terenul intravilan situat în oraşul Băile Tuşnad, str. Apor, înscris în cartea funciară nr. 1703 a comunei Tuşnad, nr. top. 12533/2/1/2/1/92/a, în suprafaţă de 1151 mp. Pentru plata preţului de cumpărare pârâtul a apelat la împrumuturi de la prieteni, cum ar fi martorul V.V., cu care, la data de 20.07.1990 pârâtul a încheiat un contract de împrumut sub semnătură privată pentru suma de 20.000 lei, cu termen de restituire în anul 1994. Destinaţia împrumutului, pentru cumpărarea terenului, este confirmată de martor în declaraţia sa, dată în faţa instanţei (f.60), precum şi de faptul că împrumutul a fost contractat chiar cu câteva zile înaintea cumpărării terenului, care a fost intabulat în cartea funciară în favoarea lui “A.I. căsătorit cu A.M., născută K.” la data de 23.07.1990.
Din aceeaşi declaraţie rezultă că la data cumpărării terenului relaţiile dintre părţi erau tensionate, pârâtul având intenţia de a se separa de soţia sa, reclamanta. Faptul că relaţiile dintre părţi erau deja tensionate la acea dată rezultă şi din întâmpinarea reclamantei formulată la data de 18.09.1992 în cadrul divorţului, în care afirmă că are cunoştinţă despre faptul că soţul, actualul pârât, întreţinea relaţii extraconjugale cu altă femeie de circa doi ani şi jumătate. Aceste aspecte duc la concluzia că pârâtul a cumpărat terenul şi a construit casa în interes propriu şi nu pentru folosinţa comună împreună cu reclamanta.
Pentru construirea casei pârâtul a apelat la alte împrumuturi, în acest sens încheind în nume personal contracte de împrumut cu martorii F.F., B.G. şi cu numitul S.D., care au confirmat prin declaraţiile lor că banii au fost împrumutaţi de la ei în scopul construirii casei de către pârât. Sumele împrumutate au fost restituite de pârât personal după desfacerea căsătoriei dintre părţi, fără contribuţia reclamantei, în perioada anilor 1995-2000.
Prin actele depuse de pârât şi martorii audiaţi, s-a dovedit faptul că terenul a fost cumpărat şi casa a fost construită de pârât în scopul de a o folosi în interes personal, într-o perioadă în care relaţia sa cu soţia era deteriorată, finalizarea construcţiei având loc după desfacerea căsătoriei. S-a dovedit de asemenea, că banii necesari cumpărării terenului şi construirii casei provin din împrumuturile contractate în nume personal de pârât.
Conform art. 32 Codul familiei, soţii răspund cu bunurile comune pentru obligaţiile ce au contractat împreună şi pentru obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsniciei. În consecinţă, obligaţia de restituire a unor bani împrumutaţi, este o obligaţie comună dacă a fost contractată împreună de ambii soţi sau dacă banii au fost împrumutaţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsniciei.
Pe de altă parte, art. 33 Codul familiei prevede că bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi. În speţă, deoarece obligaţia de restituire a banilor împrumutaţi rezultă dintr-un contract încheiat în nume personal de pârât, aceasta rămâne o obligaţie personală a pârâtului. Dacă obligaţia este personală, rezultă că şi banii împrumutaţi nu pot fi decât proprii ai pârâtului.
În legătură cu aceşti banii împrumutaţi, reclamanta nu a afirmat că actele de împrumut ar fi fost încheiate în vederea asumării unor obligaţii contractate împreună sau în interes comun de ambele părţi în calitate de soţi, ci dimpotrivă a contestat realitatea contractelor de împrumut încheiate de pârât în nume propriu, afirmând că acestea aveau alt scop decât cel pentru care au fost încheiate, respectiv cel de a justifica veniturile ilicite ale pârâtului. Fiind vorba de acuzaţii de natură penală, pârâtul este considerat nevinovat până la eventuala sa condamnare definitivă pentru comiterea vreunei fapte de natura celor sugerate de reclamantă. Reclamanta nu a dovedit însă nici existenţa nici cuantumul unor eventuale asemenea venituri, iar condamnarea anterioară a pârâtului (din anul 1974) nu poate fi pusă în legătură cu afirmaţiile reclamantei care nu s-au concretizat într-un denunţ şi nu sunt urmare a unei urmăriri penale începute împotriva pârâtului. Drept urmare, contractele de împrumut încheiate de pârât sunt dovedite prin înscrisuri şi confirmate prin declaraţiile martorilor audiaţi, astfel că au valoare probantă.
Astfel, rezultă că valoarea împrumuturilor contractate în nume personal de pârât şi restituite tot de acesta după desfacerea căsătoriei fără contribuţia reclamantei, s-au transferat în valoarea terenului cumpărat şi a casei construite pe aceasta.
În legătură cu contribuţia reclamantei la construirea casei, aceasta a afirmat că în perioada construirii a realizat venituri echivalente cu cele ale pârâtului, că a ajutat prin unele transporturi de materiale cu autoturismul şi că a gătit pentru muncitorii care au lucrat la ridicarea construcţiei.
Cu privire la veniturile părţilor, s-au depus la dosar copiile cărţilor de muncă ale acestora. Cu toate acestea, martorii pârâtului au arătat că l-au împrumutat cu bani pe pârât tocmai în vederea construirii casei. Având în vedere că ridicarea construcţiei, de o valoare ridicată (771.011 lei conform expertizei), a avut loc într-un interval de timp relativ scurt, rezultă că banii necesari au provenit de fapt din împrumuturi şi nu din veniturile salariale ale părţilor sau din economiile modeste ale acestora.
Cu privire la contribuţia prin aportul fizic a reclamantei, martorul K.I. propus de reclamantă a declarat că aceasta efectua transportul muncitorilor care lucrau la construcţie. De asemenea, martorul V.C., finul părţilor, a declarat instanţei că a participat, împreună cu reclamanta, o singură dată la însoţirea unui transport de cărămizi cu camionul şi la descărcarea acestora la locul construcţiei.
Cu privire la contribuţia reclamantei constând în gătirea mâncării pentru muncitorii care au lucrat la construcţie, martorul T.M., unchiul pârâtului, a declarat că a lucrat şi el la construcţie şi că împreună cu ceilalţi muncitori lua masa la domiciliul comun al părţilor din comuna Sânsimion. De asemenea, martora S.A., verişoară de gradul III cu pârâtul, a declarat că reclamanta a gătit pentru muncitori. La fel a declarat şi martorul K.I.
Pe lângă faptul că servirea mesei de către unii din muncitori cu titlu de plată a serviciilor, poate avea caracter echivoc în cazul unor persoane care aveau şi calitatea de rude (cum este unchiul pârâtului), valoarea acestor contribuţii personale ale reclamantei, inclusiv transportul muncitorilor, este mică faţă de valoarea totală a construcţiei, iar cuantumul acestora nu a fost nici apreciat de reclamantă nici dovedit prin vreo probă. În nici un caz însă aceste contribuţii personale ale reclamantei nu pot duce la atribuirea unei cote certe din valoarea construcţiei în favoarea reclamantei.
Din cele ce preced rezultă că, prin probele administrate, pârâtul a infirmat prezumţia de bun comun în devălmăşie cu reclamanta a imobilului în litigiu, dovedind că acesta este bunul său propriu realizat din sume de bani provenite din împrumuturi pentru care s-a obligat în nume propriu faţă de creditorii săi personali şi pe care le-a restituit fără contribuţia reclamantei după desfacerea căsătoriei. Reclamanta ar putea invoca cel mult un drept de creanţă constând în sprijinul (şi nu contribuţia efectivă) pe care l-a dat pârâtului la ridicarea construcţiei bun propriu al acestuia.
În consecinţă, acţiunea reclamantei a fost respinsă şi s-a admis acţiunea reconvenţională a pârâtului, constatându-se că imobilul situat în oraşul Băile Tuşnad, str. Apor, judeţul Harghita, înscris în CF nr. 1703 a localităţii Tuşnad, nr. top 12533/2/1/2/1/92/a, constând din teren intravilan în suprafaţă de 1151 mp şi casă de locuit, este bun propriu al pârâtului-reclamant reconvenţional.
În temeiul art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă, fiind căzută în pretenţii, reclamanta-pârâtă reconvenţională a fost obligată să plătească pârâtului-reclamant reconvenţional suma de 6.687 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în partea plătită de pârât pentru onorariul de expertiză, onorariu de avocat şi taxa judiciară de timbru.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta-pârâtă reconvenţională K.M., solicitând admiterea acestuia şi schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul de a se constata că imobilul situat în oraşul Băile Tuşnad, str. Apor, judeţul Harghita, înscris în CF. nr. 1703 a comunei Tuşnad, cu nr. top. 12533/2/1/2/1/92/a, constând din teren intravilan în suprafaţă de 1151 mp şi casă de locuit, compusă din 5 camere şi 2 băi, în valoare totală de 789.115 lei, este bun comun al reclamantei împreună cu pârâtul în cote de 1/2 parte, dobândit în timpul căsătoriei, şi în consecinţă să se dispună atribuirea provizorie în natură a imobilului pe seama pârâtului-intimat, precum şi stabilirea unui termen de 3 luni pentru când pârâtul-intimat să-i achite sulta în valoare de 394.557,5 lei, iar în caz de refuz din partea intimatului, să se dispună vânzarea imobilului prin judecătoresc. De asemenea, solicită obligarea pârâtului-intimat la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 23/17 martie 2010, Tribunalul Harghita a admis apelul formulat de apelanta K.M., împotriva sentinţei civile nr. 829 din 24 aprilie 2009, pronunţată de Judecătoria Miercurea Ciuc, în dosarul nr. 2745/258/2007, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta K.M. împotriva pârâtului A.I. şi, în consecinţă a constatat că imobilul situat în oraşul Băile Tuşnad, str. Apor, judeţul Harghita, înscris în C.F. nr. 1703 Tuşnad, nr. top. 12533/2/1/2/1/92/a, compus din teren în suprafaţă de 1151 mp şi casă de locuit, în valoare totală de 789.115 lei, este bunul comun al părţilor, reclamanta având o cotă de 1/10 din dreptul de proprietate, iar pârâtul o cotă de 9/10, a dispus ieşirea din indiviziune, a respins cererea reclamantei, de atribuire provizorie a bunului, şi a atribuit bunul, în natură, pârâtului în mod definitiv, a obligat pârâtul să-î plătească reclamantei suma de 78.911 lei, cu titlu de sultă, a respins acţiunea reconvenţională formulată de reclamantul reconvenţional A.I. împotriva pârâtei reconvenţional K.M., a compensat în parte cheltuielile de judecată şi a obligat reclamanta-pârâtă reconvenţional să-î plătească pârâtului-reclamant reconvenţional suma de 3.400 lei, cu acest titlu, a compensat cheltuielile de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul a reţinut, în esenţă, că din probele administrate în faţa instanţei de fond rezultă că la data de 10.11.1991, casa în litigiu nu era finalizată în sensul că nu era dotată cu instalaţii, dar avea acoperiş. Părţile nu s-au despărţit mai devreme de 1992.
A concluzionat instanţa de apel că imobilul în litigiu a fost dobândit de părţi în timpul căsătoriei, părţile convieţuind până la ridicarea construcţiei, în faza nefinisată. Drept urmare sunt incidente dispoziţiile art. 30 alin. 1 Codul familiei.
În ceea ce priveşte contribuţia soţilor, la edificarea casei, s-a apreciat că, dacă salariile părţilor şi pe care au prestat-o pot fi apreciate ca sensibil egale, ponderea cea mai mare la dobândirea imobilului au avut-o sumele considerabile pe care le-a împrumutat pârâtul. Drept urmare, Tribunalul a apreciat că pârâtului i se cuvine o cotă de 9/10 din dreptul de proprietate, iar reclamantei apelante 1/10.
Faţă de prevederile art. 6739 Cod procedură civilă, instanţa de apel a atribuit imobilul pârâtului cu obligaţia acestuia la plata către reclamantă a sumei de 78.911 lei reprezentând sultă.
S-a respins cererea reclamantei privind atribuirea provizorie nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 67310 alin.1 Cod procedură civilă.
În temeiul prevederilor art. 274 şi 276 Cod procedură civilă, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 3.400 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat, în termen legal, recurs ambele părţi.
În motivarea recursului declarat, pârâtul a arătat în esenţă, următoarele:
Tribunalul a reţinut o stare de fapt eronată ce a determinat, în final, aplicarea greşită a legii.
Astfel, din probele administrate, rezultă că, convieţuirea foştilor soţi s-a întrerupt încă din vara anului 1990. După obţinerea autorizaţiei necesare, în primăvara anului 1991 a început construirea casei, lucrarea fiind executată în întregime de muncitorii S.C. L. SRL din Tuşnad şi nu de lucrători din Sînsimion, cărora reclamanta le-ar fi gătit.
Din contractele de împrumut a căror plauzabilitate este conformată de către instanţa de apel rezultă că totalul sumelor împrumutate în nume personal de către pârât şi restituite tot de către acesta, după desfacerea căsătoriei, fără contribuţia reclamantei, depăşesc chiar suma investită de către acesta necesară dobândirii întregului imobil.
În lumina principiilor ce rezultă din art. 30 Codul familiei, pârâtul a arătat că apreciază că reclamanta nu a reuşit să dovedească cu probe certe că ar fi contribuit la dobândirea şi conservarea imobilului în cauză iar valoarea neînsemnată constând în sprijinul pe care i l-a dat, în raport cu valoarea construcţiei, nu pot duce la atribuirea unei cote certe din valoarea intravilanului. Reclamanta ar putea invoca cel mult un drept de creanţă după ce cuantumul acestuia va fi precizat şi dovedit.
Aprecierea instanţei de fond cu privire la îndreptăţirea reclamantei de a beneficia de o cotă de 1/10 din dreptul de proprietate, contravine nu numai probatoriului administrat cât şi motivării instanţei de apel.
Pe de altă parte, instanţa de apel motivează că părţile au convieţuit până la ridicarea construcţiei nefinisate, astfel că raportat la această valoare ar fi trebuit apreciată contribuţia reclamantei.
În motivarea recursului declarat de reclamantă şi întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, aceasta a arătat că imobilul construcţie a fost ridicat din banii economisiţi în timpul căsătoriei.
S-a arătat că din adresa Direcţiei Judeţene de Statistică Harghita rezultă că rata inflaţiei în perioada la care se referă contractele de împrumut era 7372,40%. Astfel, era imposibilă împrumutarea cu acele sume imense şi restituirea lor în 1996, fără dobândă, chiar dacă existau relaţii de prietenie. De asemenea, din declaraţia fiului unuia din împrumutatori –V.C., rezultă că tatăl acestuia nu avea posibilitatea că acorde vreun împrumut.
Instanţele nu au luat în considerare nici faptul că pârâtul avea un salariu modest şi a fost şi pensionat de boală, astfel că nu putea să restituie sume atât de mari şi nici faptul că împrumutatorii sunt buni prieteni ai pârâtului, încheind acele contracte pro causa.
S-a mai arătat că în mod greşit instanţa de apel a constatat că valoarea imobilului este de 789.115 RON. Valoarea reală este de 676.318 RON la care se adaugă valoarea terenului de 130.328 RON.
Şi în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, atâta timp cât apelul reclamantei a fost admis, cheltuielile trebuiau să fie suportate integral de către pârâtul – intimat.
Prin întâmpinările formulate s-a solicitat, de către fiecare din parte, respingerea recursului părţii adverse.
În recurs s-a administrat proba cu înscrisuri, pârâtul depunând la dosar: certificat de înmatriculare şi statutul societăţii comerciale înfiinţate pe numele soţiei actuale G.I. S.R.L., autorizaţia nr. 17/4.11.1999 emisă de D.G.F.P. Harghita, adeverinţa nr. 4/2.11.2010 emisă de S.C. K. S.R.L.
Examinând decizia atacată raportat la motivele de recurs invocate, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Într-o decizie de speţă a fostului Tribunal Suprem nr. 392/1963 – se precizează că „pentru împărţirea bunurilor comune este necesar în prealabil să se determine cota-parte a fiecăruia dintre soţi în comunitate, care se stabileşte în funcţie de aportul adus de fiecare dintre ei în timpul căsătoriei şi în raport de aceasta urmează să se procedeze la împărţirea lor efectivă”.
Aportul personal adus de fiecare dintre soţi la dobândirea bunurilor ce alcătuiesc obiectul dreptului lor de proprietate comună constituie, prin urmare, elementul obiectiv de care trebuie să se ţină seama în stabilirea întinderii dreptului de proprietate a fiecărui soţ asupra bunurilor comune. Aşadar, plecând de la prevederile art. 30 Codul familiei, deşi bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune, întinderea drepturilor concrete ale soţilor se stabileşte în raport cu contribuţia fiecăruia la dobândirea acestora.
În cauză, în mod corect Tribunalul a reţinut calitatea de bun comun a imobilului în litigiu, acesta fiind dobândit în timpul căsătoriei părţilor, Astfel, terenul înscris în C.F. nr.1703 Tuşnad, nr. top. 12530/2/1/2/192/a, a fost cumpărat în 1990 iar construcţia a fost edificată în 1991 (autorizaţie de construcţie inscripţia existentă). Sentinţa de a părţilor a fost pronunţată în 21.04.1993.
Contrar susţinerilor pârâtului recurent, imobilul mai sus arătat nu este nicidecum un bun propriu al acestuia. Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art.30 şi 31 din Codul familiei rezultă, dată fiind enumerarea făcută de art. 31 Codul familiei, că în dreptul nostru, bunurile comune ale soţilor constituie regula, iar bunurile proprii reprezintă excepţia, art. 31 Codul familiei enumerându-le în mod limitativ.
Astfel, pârâtul recurent confundă prin recursul declarat, calitatea de bun propriu sau comun cu contribuţia la dobândirea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei. Unul dintre soţi poate să aibă o contribuţie exclusivă la dobândirea unui bun comun fără ca această contribuţie să transforme bunul într-unul propriu.
Într-adevăr, din probele administrate în cauză a rezult că ponderea determinantă la dobândirea imobilului în cauză a avut-o pârâtul, contribuţie dovedită prin împrumuturile contractate şi dovedite prin înscrisurile depuse la dosarul de fond şi martorii audiaţi. Împrumuturile au fost restituite de pârât, după desfacerea căsătoriei.
Cu toate acestea, nu pot fi ignorate probele administrate în cauză la propunerea reclamantei, din care a rezult că şi aceasta a avut propria sa contribuţie la edificarea construcţiei prin pregătirea mesei pentru muncitori precum şi prin ajutorul dat la lucrările de construcţie (filele 62, 63, 83).
Nu lipsit de importanţă este şi faptul că, împrumuturile au fost contractate de pârât încă înainte de desfacerea căsătoriei. Ori, prin chiar faptul că despărţirea în fapt şi ulterior divorţul au intervenit ulterior, rezultă că pârâtul s-a folosit inclusiv de veniturile soţiei, implicit împrumuturile putând fi achitate ulterior datorită tocmai faptului că, cel puţin pentru o perioadă de timp ulterioară, părţile s-au gospodărit împreună.
În consecinţă, în mod corect, instanţa de apel a reţinut şi contribuţia reclamantei la dobândirea imobilului şi corelativ dreptul acesteia asupra imobilului bun comun.
În ceea ce priveşte contribuţia efectivă, nu a putut fi reţinută cota de 1/2 pentru fiecare din părţi, aşa cum a susţinut reclamanta recurentă.
Înscrisurile depuse de pârât au facut dovada contribuţiei acestuia şi atâta timp cât nu a fost dovedită lipsa veridicităţii acestora, instanţele erau obligate să ţină seama de aceste mijloace legale de probă. Asupra condiţiilor de acordare a acestor împrumuturi instanţele nu sunt chemate să facă aprecieri, ele bucurându-se de prevederile art. 969 Cod civil.
În ceea ce priveşte valoarea la care în mod corect au fost apreciate cotele de contribuţie ale părţilor, vom reţine că, la data despărţirii în fapt a soţilor, construcţia era într-o fază nefinisată şi fără utilităţi astfel că, potrivit, rapoartelor de expertiză întocmite în faţa instanţei de fond, valoarea totală a imobilului (casă şi teren), era de 567.870 lei. Ulterior despărţirii în fapt şi apoi a divorţului, pârâtul a introdus utilităţile aşa încât această valoare a imobilului astfel dobândită nu poate fi reţinută şi luată în considerare la efectuarea partajului.
În consecinţă, raportat la considerentele reţinute urmează ca, apreciind că instanţa de apel a reţinut în mod greşit din probele administrate numai valoarea construcţiei în cauză, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 3 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul declarat de pârâtul A.I. împotriva Deciziei civile nr. 23 din 17.03.2010 a Tribunalului Harghita, a modifica în parte decizia atacată, în sensul că a obligat pe pârât să plătească reclamantei K.M. suma de 56.787 lei cu titlu de sultă.
În temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta K.M. împotriva aceleiaşi decizii, cu aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.
