Codul familiei, art. 41 alin. 2-5, art. 86 alin. 1
Potrivit art. 86 alin. 1 din Codul familiei, obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, iar în conformitate cu prevederile art. 41 alin. 2–5 din Codul familiei, această obligaţie continuă să subziste şi după desfacerea căsătoriei, dacă unul dintre soţi se află în nevoie datorită incapacităţii sale de muncă.
În condiţiile în care actele medicale de care se prevalează pârâta dovedesc faptul că aceasta suferă de o afecţiune medicală, însă niciunul dintre aceste acte nu stabilesc că pârâta s-ar afla în incapacitate de muncă, nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de lege pentru a se stabili în sarcina reclamantului o obligaţie de întreţinere în favoarea pârâtei.
Prin Sentinţa civilă nr. 679 din 29.06.2010 pronunţată de Judecătoria Topliţa, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul P.N.V., precum şi cererea reconvenţională formulată de pârâta P.M. şi, în consecinţă, s-a dispus: desfacerea căsătoriei încheiată între părţi; încredinţarea minorei P.V.M. spre creştere şi educare reclamantului P.N.V.; obligarea reclamantului la plata în favoarea pârâtei a unei obligaţii lunare de întreţinere de 370 lei până când pârâta nu se va mai afla în stare de nevoie; reluarea numelui de B. de către pârâtă; stabilirea unui program de vizitare a minorei de către pârâtă şi compensarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 5.05.2001, însă, din vina ambilor soţi relaţiile de familie s-au deteriorat. Astfel, pe de o parte reclamantul consuma băuturi alcoolice în exces şi provoca scandaluri iar pe de altă parte, pârâta, neurmând tratamentul medical prescris a pus în pericol creşterea şi educarea copilului şi bunele relaţii de familie.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut că din relaţia celor doi soţi, s-a născut la data de 25.09.2001 minora P.V.M., care în conformitate cu prevederile art. 42 din Codul familiei, urmează să fie încredinţată tatălui spre creştere şi educare. Ca urmare a acestei măsuri, în temeiul prevederilor art. 43 alin. 3 Codul familiei şi în virtutea dreptului părintelui de a avea legături personale cu copilul, instanţa de fond a stabilit un program de vizitare a minorei de către pârâtă, în prima şi a treia săptămână din lună, de sâmbătă până duminică la ora 1600, câte o săptămână în vacanţa de iarnă şi primăvară şi o lună în vacanţa de vară.
Găsind întemeiată cererea reconvenţională a pârâtei în conformitate cu art. 41 alin. 2 Codul familiei, Judecătoria Topliţa a stabilit în sarcina reclamantului o obligaţie de întreţinere în favoarea pârâtei, în cuantum de 370 lei lunar, la stabilirea acestui cuantum avându-se în vedere veniturile lunare de 1.500 lei obţinute de reclamant. S-a reţinut că pârâta se află în nevoie datorită unei incapacităţi de muncă.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti, a declarat apel, reclamantul, solicitând schimbarea hotărârii instanţei de fond, în sensul admiterii acţiunii principale şi respingerii acţiunii reconvenţionale, implicit a capătului de cerere prin care se solicita stabilirea unei obligaţii de întreţinere în favoarea pârâtei.
În motivarea apelului s-a arătat că martorii ascultaţi în cauză au relevat faptul că pârâta are un comportament ciudat, având tendinţa de a purta discuţii contradictorii, provocând certuri pe motive inventate sau inexistente. Aceiaşi martori au dovedit că starea de boală a pârâtei se datorează neglijenţei sale, pe fondul neacceptării şi neutilizării tratamentului medical prescris. Această stare de boală pune în pericol dezvoltarea fizică şi psihică a minorei.
De asemenea, apelantul a susţinut că acordarea unei contribuţii de întreţinere în favoarea pârâtei este nelegală, în condiţiile în care aceasta este aptă de muncă, singura probă care ar putea să dovedească incapacitatea de muncă este o expertiză de specialitate, probă care nu a fost administrată în cauză.
Tribunalul Harghita a respins apelul reclamantului, prin decizia civilă nr. 119 din 16.11.2010.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a constatat că probele administrate de instanţa de fond respectiv declaraţiile martorilor, au arătat că ambele părţi au contribuit la destrămarea relaţiilor de căsătorie, şi de aceea, în mod legal, în temeiul art. 38 alin. 3 Codul familiei, s-a dispus desfacerea căsătoriei, fără a pronunţa divorţul din vina uneia dintre părţi.
De asemenea, tribunalul a mai reţinut că starea de boală şi incapacitatea de muncă a pârâtei, reies din actele medicale depuse la dosar, respectiv biletele de ieşire din spital, expertiza medicală, dar şi ancheta socială efectuată de Primăria Topliţa, ceea ce face ca în speţă să fie incidente prevederile art. 49 alin. 2 Codul familiei. Cuantumul obligaţiei de întreţinere a fost stabilit în mod corect cu respectarea dispoziţiilor art. 41 alin. 3 Codul familiei, respectiv cu luarea în considerare a împrejurării că intimata nu a fost obligată la o de întreţinere pe seama minorei.
Reclamantul P.N.V., a declarat recurs împotriva deciziei pronunţată de Tribunalul Harghita, solicitând modificarea hotărârii şi respingerea acţiunii reconvenţionale formulată de pârâtă, în principal, în sensul de a respinge capătul de cerere privind obligarea la plata unei întreţineri în favoarea pârâtei. Reclamantul s-a arătat nemulţumit şi în ceea ce priveşte cuantumul obligaţiei de întreţinere deoarece s-a avut în vedere venitul obţinut înainte de diminuarea salariilor.
În subsidiar, s-a solicitat casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond pentru a administra proba cu expertiza tehnică pentru stabilirea existenţei sau inexistenţei a capacităţii de muncă a pârâtei.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea recursului, reclamantul a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 86 alin. 2 Codul familiei, obligaţia de întreţinere este datorată doar celui care se află în starea de nevoie datorită incapacităţii de muncă. În opinia reclamantului, dacă prima condiţie a fost dovedită cu acte medicale, cea de-a doua – incapacitatea de a munci – nu a fost probată. Pârâtei i-au fost respinse cererile de pensionare pe motive medicale, tocmai pentru că s-a apreciat că nu-i lipseşte capacitatea de muncă.
De asemenea, reclamantul a arătat că starea de boală a pârâtei este datorată şi neglijenţei acesteia.
În concluzie, reclamantul a arătat că nu a fost dovedită incapacitatea de muncă a pârâtei şi prin urmare, instanţa de fond i-a acordat un drept ce nu i se cuvine.
La declaraţia de recurs a fost depusă o adeverinţă privind veniturile reclamantului, pe perioada iulie – decembrie 2010.
Verificând hotărârea atacată, Curtea constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Invocând motivul de recurs prevăzut art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a criticat hotărârea instanţei de apel, susţinând că nu poate fi obligat la plata unei obligaţii de întreţinere în favoarea pârâtei, deoarece nu este îndeplinită una din condiţiile prevăzute de art. 41 şi 86 din Codul familiei.
Potrivit art. 86 alin. 1 din Codul familiei, obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, iar în conformitate cu prevederile art. 41 alin. 2 – 5 Codul familiei, această obligaţie continuă să subziste şi după desfacerea căsătoriei, dacă unul dintre soţ se află în nevoie datorită incapacităţii sale de muncă.
Reclamantul a recunoscut faptul că se află într-o stare de nevoie, însă a susţinut că aceasta nu se află în incapacitate de muncă.
Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au avut în vedere, atunci când a constatat îndeplinită şi cea de-a doua condiţie, actele medicale depuse de pârâtă la dosar.
Aceste acte medicale sunt: documentar de expertiză medicală şi recuperarea capacităţii de muncă, biletul de ieşire din spital din 27.07.2009, biletul de ieşire din spital din 17.04.2007, precum şi biletul de ieşire din spital din 13.05.2009. Toate aceste acte medicale dovedesc faptul că pârâta suferă de afecţiune medicală, însă niciuna dintre acestea nu stabilesc că pârâta s-ar afla în incapacitate de muncă. Mai mult, în documentarul pentru expertiză medicală şi recuperarea capacităţii de muncă, nu s-a stabilit, deşi a fost întocmit în acest sens, un grad de invaliditate a pârâtei.
În concluzie, Curtea a reţinut faptul că instanţa de fond şi instanţa de apel a aplicat în mod eronat prevederile art. 41 Codul familiei şi a stabilit în sarcina reclamantului o obligaţie de întreţinere în favoarea pârâtei, deşi nu erau întrunite condiţiile cumulative prevăzute de acest act normativ.
Faţă de cele reţinute, în temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Curtea a admis recursul declarat de reclamantul – pârât reconvenţional P.N.V., va modifica hotărârea atacată, în sensul că a admis apelul reclamantului – pârât reconvenţional, a schimbat în parte Sentinţa civilă nr. 679 din 29.06.2010 pronunţată de Judecătoria Topliţa, în sensul că a respins cererea de obligare a reclamantului – pârât reconvenţional la plata unei întreţineri lunare în favoarea pârâtei – reclamante reconvenţionale P.M., menţinând restul dispoziţiilor hotărârii instanţei de fond.
