Libertatea contractuală, principiu fundamental al obligaţiilor comerciale, are drept corolar libertatea probei în litigiile comerciale.
Libertatea contractuală, principiu fundamental al obligaţiilor comerciale, are drept corolar libertatea probei în litigiile comerciale.
Deşi, în concepţia Codului comercial, obligaţiile comerciale pot fi dovedite atât cu mijloace de probă admise de dreptul civil, cât şi cu anumite mijloace de probă specifice activităţii comerciale (facturi acceptate la plată, corespondenţă, telegrame, registrele părţilor ş. a.), acţiunea se va respinge, dacă reclamanta, prin probele administrate, nu a fost în măsură să formeze convingerea instanţei de temeinicia şi legalitatea pretenţiilor sale.
(Secţia comercială, decizia nr. 153/26.02.1996).
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 1.825 din 2.02.1994, reclamanta S.C. “C.” – S.C.C.A. a chemat în judecată pârâta S.C. “R.” – S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.098.769 lei, rest din contravaloarea lucrării executate, 654.683 lei, daune, şi cheltuieli de judecată.
Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1.528 din 16.02.1995, a respins acţiunea, apreciind că reclamanta nu a făcut dovada susţinerilor sale.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, criticile vizând modul deficitar în care instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt.
Astfel, apelanta susţine că prin actele depuse, situaţiile de lucrări semnate de beneficiara intimată şi facturile anexate, a făcut dovada debitului ce reprezintă un rest din contravaloarea lucrărilor executate, solicitând, pe lângă debit, 2.581.517 lei, daune cauzate prin neachitarea debitului, şi cheltuieli de judecată.
Intimata pârâtă a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea apelului, precizând că nu datorează nici o sumă, apelanta neavând nici o bază legală pentru pretenţiile formulate.
Analizând ansamblul probator al cauzei, tribunalul constată netemeinicia apelului.
în speţă, în susţinerea pretenţiilor, reclamanta apelantă a depus situaţiile de lucrări semnate de beneficiară, care poartă însemnări privind modificări de preţuri, precum şi facturile emise în vederea încasării contravalorii acestora.
Deşi apreciază că suma datorată reprezintă rest din contravaloarea lucrărilor executate, apelanta reclamantă nu a fost în măsură să probeze debitul solicitat, respectiv de unde provine această sumă, cât s-a achitat şi că, în adevăr, faţă de situaţiile de lucrări semnate şi facturile emise, se mai datorează suma în litigiu.
Deşi, în concepţia Codului comercial, obligaţiile comerciale pot fi dovedite atât cu mijloace de probă admise de dreptul civil, cât şi cu anumite mijloace de probă specifice activităţii comerciale (facturi acceptate la plată, corespondenţă, telegrame, registrele părţilor ş. a.), apelanta-reclamantă, prin probele administrate, nu a fost în măsură să formeze convingerea instanţei de temeinicia şi legalitatea prestaţiilor sale, situaţie în care, justificat, s-a procedat la respingerea acţiunii.
