C. proc. civ., art. 109 – art. 111, art. 137, art. 296
Interesul în promovarea unei acţiuni în instanţă este o cerinţă necesară pentru existenţa dreptului la acţiune, deoarece reclamantul trebuie să urmărească afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unui interes ocrotit de lege, precum şi un folos propriu personal.
În condiţiile în care pentru capătul de cerere principal se constată lipsa interesului, aceeaşi soluţie trebuie să aibă şi petitul accesoriu, strâns legat de cel principal şi derivând din acesta.
Rejudecarea unei cereri ca urmare a admiterii unei excepţii, fără intrarea în cercetarea fondului cauzei este mai favorabilă decât respingerea ca o consecinţă a analizării fondului.
Prin Sentinţa nr. 779/30 iunie 2010, Tribunalul Mureş a hotărât: admiterea cererii de intervenţie accesorie, în interesul pârâtului, formulată de intervenienta S.C. M. S.R.L.; admiterea excepţiei lipsei interesului, invocată de intervenienta S.C. M. S.R.L.; respingerea, ca lipsită de interes, a cererii formulate de reclamanta R.I., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Tg.-Mureş, având ca obiect anularea autorizaţiei de demolare nr. 45/29 iulie 2008 şi a certificatului de urbanism în temeiul căruia a fost emisă; respingerea ca nefondată a cererii reclamantei având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor; obligarea reclamantei să-i plătească intervenientei suma de 1.800 lei, cheltuieli de judecată.
În considerentele Sentinţei, Tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:
• analizând cu prioritate excepţia lipsei interesului reclamantei, invocată de intervenientă, Tribunalul a reţinut că reclamanta nu ar obţine niciun folos practic în urma anulării actului administrativ atacat întrucât nu a făcut dovada unui drept asupra imobilului sau asupra terenului;
• prin hotărârile privind sistarea coproprietăţii s-a constatat că terenul de 2,60 mp, pe care este amplasată cămara de alimente, constituie proprietatea exclusivă a intervenientei şi, ţinând seama de efectul declarativ al partajului, Tribunalul a reţinut că acest teren a format dintotdeauna obiectul dreptului de proprietate al intervenientei;
• în acelaşi sens, prin Decizia nr. 53/2 martie 2009 a Tribunalului Mureş şi prin Decizia nr. 52/9 februarie 2007 a Tribunalului Mureş s-a reţinut, în mod irevocabil, că reclamanta nu are un drept de proprietate asupra terenului pe care este amplasată cămara de alimente, ci numai un drept de folosinţă, pe durata existenţei construcţiei (apartamentului nr. 3), care în prezent este desfiinţată;
• autorizaţia de construire nr. 362/13 mai 2004, invocată de reclamantă, nu reprezintă un titlu de proprietate, ci conferă doar un drept de a construi, având o valabilitate limitată (12 luni); reclamanta însăşi a arătat că lucrările nu au fost executate în totalitate şi, pe de altă parte, aceasta nu a făcut dovada prelungirii autorizaţiei de construire; chiar dacă s-ar dispune anularea autorizaţiei de desfiinţare atacate, această măsură nu i-ar aduce reclamantei nici un folos deoarece ea nu are un drept asupra terenului şi construcţiei respective;
• având în vedere soluţia dată cererii principale, cererea de intervenţie accesorie, în favoarea pârâtului, a fost, la rândul ei, admisă pe fond;
• petitul privind obligarea la plata despăgubirilor materiale şi morale a fost respins ca nefondat întrucât nu s-a putut reţine existenţa unei fapte ilicite din partea pârâtului prin emiterea unui act administrativ nelegal – iar iminenţa lucrării de demolare a fost adusă la cunoştinţa reclamantei, potrivit înştiinţării şi a confirmării de primire depuse la dosar, astfel că o mare parte din paguba invocată putea fi evitată de reclamantă.
Împotriva Sentinţei nr. 779/30 iunie 2010 a declarat recurs reclamanta, invocând dispoziţiile art. 299, art. 3041, art. 304 pct. 9, art. 312 Cod proc. civ., solicitând a se dispune admiterea acestuia şi a se casa hotărârea atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, Tribunalului Mureş; în subsidiar, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii excepţiei lipsei interesului şi al admiterii acţiunii. În esenţă, recurenta a susţinut că: instanţa a confundat actul administrativ cu materializarea acestuia, prin executarea parţială a construcţiilor; deşi autorizaţia de construire nr. 362/13 mai 2004 nu mai era valabilă la data emiterii autorizaţiei de desfiinţare nr. 45/29 iulie 2008, această situaţie nu putea duce la dispariţie construcţiilor executate în perioada de valabilitate a autorizaţiei de construire, după cum nu putea duce nici la transferul dreptului de proprietate asupra acestor construcţii, în favoarea vecinilor; lucrările de construcţie, inclusiv a spaţiului de 1,60 mp, au fost executate de familia reclamantei-recurente în perioada de valabilitate a autorizaţiei de construire, excepţie făcând doar un spaţiu care trebuia construit la mansardă, precum şi finisajele de la mansardă (tencuieli); din certificatul de atestare fiscală nr. 4932/27 martie 2009 rezultă că familia reclamantei-recurente este impozitată pentru suprafaţa de 51,37 mp care include şi spaţiul desfiinţat de pârâtul-intimat; faţă de existenţa construcţiilor edificate de reclamanta-recurentă, cu acordul intervenientei şi pe terenul acesteia, excepţia lipsei interesului nu putea fi admisă, cu atât mai mult cu cât reclamanta-recurentă nu a invocat niciodată un drept de proprietate asupra terenului de 1,60 mp, ci doar asupra construcţiei de pe acesta, care nu poate fi desfiinţată.
Prin Întâmpinarea depusă la 26 octombrie 2010, pârâtul – intimat Municipiul Târgu – Mureş a solicitat a se dispune respingerea recursului, susţinând, în esenţă, că: autorizaţia de demolare – a cărei anulare nu ar aduce niciun folos reclamantei – recurente, astfel cum a constatat prima instanţă, întrucât această parte nu are niciun drept asupra terenului şi construcţiei respective – a fost emisă cu respectarea tuturor avizelor/acordurilor şi studiilor prevăzute în certificatul de urbanism nr. 630/25 martie 2008, precum şi cu respectarea Deciziei nr. 52/9 februarie 2007 a Tribunalului Mureş; soluţia primei instanţe este susţinută de probele administrate în cauză şi de înscrisurile depuse de părţi la dosar.
Prin Întâmpinarea depusă la 18 ianuarie 2011, intervenienta-intimată S.C. M. S.R.L. a solicitat a se dispune respingerea recursului arătând, în esenţă, că: în Decizia nr. 53/2 martie 2009 – rămasă irevocabilă -, Tribunalul Mureş a reţinut că apelanţii din acel dosar, printre care şi recurenta din prezentul dosar, nu au niciun titlu cu privire la bunul edificat, numit cămară, şi că ei doar au folosit suprafaţa de 2,60 mp, pe care a fost amplasată cămara, suprafaţă ce constituie proprietatea exclusivă a intimatei – intervenienta din prezentul dosar; prin încetarea existenţei construcţiei (apartamentului nr. 3) a încetat şi dreptul de folosinţă temporar al reclamantei-recurente asupra cămării de alimente, având în vedere faptul că acordul intervenientei-intimate cu privire la folosinţa terenului a fost dat pe durata existenţei construcţiei apartamentului nr. 3; prin urmare, pretinsul drept de proprietate al reclamantei-recurente asupra terenului şi asupra cămării nu a existat, recurenta nejustificând un interes legitim în promovarea unei acţiuni având ca obiect anularea autorizaţiei de demolare.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea de Apel – învestită cu soluţionarea recursului potrivit regulilor statornicite de dispoziţiile art. 3041 Cod proc. civ., precum şi potrivit motivelor invocate, a reţinut următoarele aspecte:
Autorizaţia de desfiinţare (demolare) nr. 45/29 iulie 2008 – act administrativ a cărui anulare o solicită reclamanta – recurentă R.I. – a fost emisă ca urmare a cererii adresate de intervenienta S.C. M. S.R.L. şi se referă la construcţiile existente în Tg. – Mureş, str. Mărăşti, înscrise în CF nr. 3044/III Tg.-Mureş, nr. top. 2369/1/1/III.
Reclamanta – recurentă nu a putut, însă, proba, în speţă, interesul în promovarea acţiunii – privit ca o cerinţă necesară pentru existenţa dreptului la acţiune, reclamantul trebuind să urmărească, prin declanşarea procedurii judiciare, afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unui interes ocrotit de lege, precum şi un folos practic personal.
Într-adevăr, recurenta şi soţul ei au construit cămara de alimente în temeiul Autorizaţiei de construire nr. 362/13 mai 2004, dată pentru amenajare şi mansardare apartament II, situat în str. Mărăşti, înscris în CF nr. 3044 Tg.-Mureş, nr. top. 2369/1/1. Anterior emiterii Autorizaţiei s-a cerut acordul vecinilor, intervenienta S.C. M. S.R.L. dându-şi acest acord prin declaraţia autentificată prin Încheierea nr. 2059/3 mai 2004 a B.N. A. În declaraţie intervenienta a arătat expres că le permite soţilor R.P. şi I. să folosească terenul aferent unei cămări de alimente, de la apartamentul nr. 3, pe toată durata existenţei construcţiei. Aşadar, reprezentantul intervenientei S.C. M. S.R.L. a fost de acord să cedeze dreptul de folosinţă asupra terenului pe care se va edifica acea cămară de alimente aparţinând apartamentului nr. 2, proprietatea recurentei şi a soţului ei, pe durata existenţei apartamentului nr. 3. Concluzia se impune, odată în plus, şi prin acordul dat de către intervenientă, în cuprinsul aceleiaşi declaraţii autentificate, cu privire la mansardarea apartamentului nr. 2 conform proiectului nr. 1/2002. Or, potrivit proiectului, cămara de alimente urma să fie construită în interiorul apartamentului nr. 3, aparţinând intervenientei, astfel că apare clară menţinerea acordului cu privire la existenţa acestei construcţii pe durata existenţei construcţiei ce constituie apartamentul nr. 3.
Prin procesului verbal de inspecţie nr. 73/17 noiembrie 2008 s-a constatat că s-au efectuat integral lucrările de demolare a imobilului, respectiv apartamentul nr. 3, cu excepţia peretelui tip „calcan” care delimitează lateral apartamentul nr. 2 de apartamentul nr. 3 (în prezent nr. 3 este demolat)… În acest perete (care a făcut parte din structura de rezistenţă a construcţiei demolate) s-a efectuat o uşă de acces din apartamentul nr. 2 înspre apartamentul nr. 3, unde era situată o cămară de alimente (folosită de R.P. şi R.I., cu acordul proprietarului de la nr. 3, pe durata existenţei construcţiei), în prezent aceasta fiind desfiinţată (odată cu toată construcţia din care făcea parte), conform autorizaţiei de demolare nr. 45/29 iulie 2008. Cu alte cuvinte, personalul tehnic de specialitate a constatat, la faţa locului, că acea cămară de alimente a fost edificată de recurentă şi de soţul acesteia în interiorul apartamentului nr. 3, aparţinând intervenientei, făcând, deci, parte, în fapt, din acest apartament şi fiind, în consecinţă, desfiinţată odată cu acesta. Această realitate este confirmată şi de planul de situaţie, avizat şi certificat, cuprinzând atât construcţiile existente, cât şi construcţia care a fost demolată.
Prin Decizia nr. 53/2 martie 2009, pronunţată în dos. nr. 8185/320/2007, Tribunalul Mureş a admis apelul pârâţilor R.P. şi R.I. şi a schimbat în parte Sentinţa nr. 3800/9 iulie 2008, pronunţată de Judecătoria Tg.-Mureş în dos. nr. 10753/2005, având ca obiect sistarea stării de coproprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.013 mp, situat în Tg.-Mureş, str. Mărăşti, în sensul că le-a atribuit pârâţilor în proprietate exclusivă suprafaţa de 117,40 mp (cu schimbarea unora dintre punctele de delimitare a suprafeţei, faţă de cele fixate de prima instanţă), menţinând restul dispoziţiei Sentinţei.
În Decizia nr. 53/2009 se arată, în mod clar, referitor la suprafaţa de 2,60 mp, pe care este amplasată cămara de alimente, că pârâţii R.P. şi I. nu au niciun titlu cu privire la terenul pe care a fost edificată această cămară, teren care constituie proprietatea exclusivă a S.C. M. S.R.L., iar această societate, prin declaraţia notarială nr. 2059/3 mai 2004, şi-a dat acordul ca fam. R. să folosească terenul aferent cămării pe toată durata existenţei construcţiei – apartamentul nr. 3. Întrucât apartamentul nr. 3 a fost desfiinţat, în baza autorizaţiei nr. 45/29 iulie 2008, a încetat şi dreptul temporar de folosinţă al apelanţilor R.P. şi I. cu privire la respectiva cămară. În completarea Raportului de expertiză efectuat în cauză se arată că suprafeţele ce se cuvin, odată cu sistarea coproprietăţii, proprietarilor apartamentelor nr. 2 şi nr. 3 se modifică, prin includerea suprafeţei de 2,60 mp (cămara de alimente) în suprafaţa apartamentului nr. 3 – astfel încât S.C. M. S.R.L. va primi 442,60, iar soţii R., ai apartamentului nr. 2, vor primi 117,40 mp. Concluziile acestei completări la Raportul de expertiză au fost însuşite de instanţă prin Sentinţa nr. 3800/9 iulie 2008, confirmată prin Decizia nr. 53/2 martie 2009 (care a schimbat doar câteva dintre punctele de delimitare ale suprafeţei apartamentului nr. 2).
În consecinţă, recurenta nu a făcut proba existenţei unui drept de proprietate asupra terenului de 2,60 mp, pe care a amplasat cămara de alimente – nici anterior emiterii Autorizaţiei de desfiinţare (demolare) nr. 45/29 iulie 2008 şi nici ulterior acestui moment. De vreme ce, astfel cum se constata prin procesul verbal de inspecţie nr. 73/17 noiembrie 2008, la acea dată apartamentul nr. 3 şi cămara inclusă în această construcţie erau deja demolate, în temeiul Autorizaţiei, prin anularea acestui act administrativ reclamanta-recurentă nu ar putea să îşi valorifice un drept subiectiv (acela de proprietate) şi nici să obţină un folos practic. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, nefiind proprietara terenului în suprafaţă de 2,60 mp şi nemaiavând un acord pentru edificarea, din nou, a cămării de alimente pe terenul aparţinând S.C. M. S.R.L. – care, la rândul ei, a demarat procedura şi a obţinut avizele pentru construirea, pe terenul care-i aparţine, a unor spaţii comerciale şi a unui spaţiu de locuit, cu o suprafaţă totală de 600 mp -, recurenta nu poate obţine un folos practic personal prin dispunerea măsurii anulării Autorizaţiei de desfiinţare nr. 45/20 iulie 2008 şi a Certificatului de urbanism care a precedat-o.
În ce priveşte capătul de cerere referitor la despăgubirile materiale şi morale solicitate reclamantă ca urmare a demolării cămării de alimente, Curtea a reţinut că acest petit este unul accesoriu, fiind strâns legat de cel principal şi derivând din acesta. În consecinţă, urmează ca şi acest capăt de cerere să fie respins ca lipsit de interes, sens în care a fost admis recursul reclamantei – soluţia modificării în parte a hotărârii, prin respingerea integrală a cererii de chemare în judecată ca lipsită de interes fiind în favoarea reclamantei, având în vedere că respingerea unei cereri ca urmare a admiterii unei excepţii, fără intrarea în cercetarea fondului acelei cereri este mai favorabilă decât respingerea respectivei cereri ca o consecinţă a analizării fondului ei.
Având în vedere argumentele anterior expuse, Curtea a admis recursul şi a modificat în parte hotărârea atacată, respingând cererea reclamantei ca fiind lipsită de interes – art. 312 alin. 1 teza I, alin. 2 teza I Cod proc. civ. Faţă de soluţia admiterii recursului, reclamanta – recurentă nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, necăzând în pretenţii, în calea de atac, astfel că art. 274 alin.1 Cod proc. civ. nu este incident în speţă.
