Codul fiscal, art. 24 alin. 1 lit. „a”, art. 24 alin. 11 raportat la art. 21 alin. 4
Investiţiile efectuate la un imobil primit în comodat de o societate reprezintă, în înţelesul legii, mijloace fixe amortizabile. Procedura de deducere, în baza unor documente justificative este cea prevăzută la art. 24 alin. 11 Cod fiscal, prin amortizarea fiscală neexplicându-se procedura deducerii prin raportare la art. 21 alin. 4 Cod fiscal.
Deducerea T.V.A. – ului aferent cheltuielilor de consultanţă trebuie analizată prin prisma exigenţelor impuse de art. 21 alin. 4 lit. „m” coroborate cu art. 48 din Normele metodologice şi art. 145 alin. 3 şi 8 Cod fiscal.
În vederea realizării cerinţelor impuse de art. 21 alin. 1 Cod fiscal, pentru deducerea cheltuielilor efectuate cu ocazia deplasărilor este necesar să se dovedească faptul că deplasarea s-a efectuat în scopul realizării de venituri impozabile, deci în folosul societăţii.
Prin Sentinţa nr. 593/28 mai 2010 a Tribunalului Mureş, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. T.C.I. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Mureş, s-a anulat în parte Decizia nr. 150/31.03.2008 emisă de pârâtă, s-a dispus exonerarea reclamantei de obligaţia de a achita suma de 52.521 lei, din suma totală de 66.345 lei, prevăzută la pct.1 din dispozitivul Deciziei nr. 150/2008 emisă de pârâtă, s-au menţinut pct.1 până la limita sumei de 13.914 lei respectiv pct. 2 al dispozitivului Deciziei nr. 150/2008 emisă de pârâtă şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5.954,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În considerentele hotărârii atacate s-a reţinut că, în ceea ce priveşte cheltuielile înregistrate de reclamantă, apreciate de către organele de control ca nelegal deduse, s-a reţinut că, în raport de concluziile expertizei contabile efectuate în cauză, în mod corect, societatea a procedat la deducerea acestora, întrucât sunt necesare desfăşurării obiectului de activitate al reclamantei.
S-a mai reţinut că, reclamanta ar datora bugetului de stat din taxa de 2%, asupra activităţilor dăunătoare sănătăţii, suma de 13.914 lei, cu accesoriile aferente, cuantum rezultat din concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul desemnat în cauză.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs în termenul legal, pârâta D.G.F.P. Mureş, criticând hotărârea atacată ca nelegală, prin prisma art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susţinând, în esenţă, insuficienta motivare a hotărârii atacate, precum şi greşita aplicare a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză.
Astfel, în ceea ce priveşte contravaloarea modernizărilor făcute la spaţiul închiriat, s-a susţinut că, în mod nelegal au fost înlăturate de la aplicare prevederile art. 24 alin. 1 şi 3 lit. „a” din Cod fiscal, întrucât acestea reprezintă investiţii efectuate la mijloace fixe care fac obiectul contractului de închiriere, fiind considerate de legiuitor drept mijloace fixe amortizabile.
Referitor la cheltuielile ocazionate de plata facturilor emise de S.C. T. F.I. S.R.L., s-a arătat că acestea au fost în mod nelegal deduse întrucât nu au fost respectate cerinţele legale prevăzute de art. 21 alin. 4 din Codul fiscal, raportat la art. 48 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal. S-a susţinut că reclamanta nu a prezentat documente din care să rezulte natura serviciilor, faptul că au fost efectiv prestate precum şi că, acestea au fost destinate obiectului de activitate al societăţii.
Referitor la deductibilitatea cheltuielilor ocazionate de deplasarea administratorului societăţii împreună cu soţia în Honolulu, s-a susţinut că acestea au fost nelegal deduse, cu încălcarea dispoziţiilor legale precitate.
Referitor la taxa activităţilor dăunătoare sănătăţii, s-a arătat că pentru perioada 1.01.2004 – 30.06.2006, reclamanta nu a prezentat o evidenţă distinctă a adaosului comercial practicat la vânzarea produselor din tutun, iar în ce priveşte suma de 13.914 lei, s-a apreciat că, în mod eronat, a fost stabilită această sumă de către instanţa de fond.
Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, susţinând în esenţă că hotărârea atacată este la adăpost de critici, arătând că în ceea ce priveşte cheltuielile de exploatare aferente contractului de comodat, acestea sunt deductibile fiscal, nefiind relevantă împrejurarea că societatea ar fi înregistrat într-un cont diferit această cheltuială, şi că aceste cheltuieli erau în fapt necesare şi utile realizării obiectului de activitate al societăţii.
Referitor la cheltuielile aferente contractelor de consultanţă, s-a arătat că recurenta, în mod nelegal, susţine că acestea nu ar fi deductibile întrucât concluziile raportului de expertiză sunt edificatoare în acest sens, existând material documentar justificativ referitor la consultanţa acordată.
În ceea ce priveşte cheltuielile reprezentând contravaloarea facturii fiscale emisă de S.C. C.T.A.A. S.R.L., pentru deplasarea în interes de serviciu, s-a arătat că, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 21 alin. 1 lit. „e” Cod fiscal, aceste cheltuieli fiind destinate realizării de venituri întrucât administratorul şi soţia acestuia au participat la o conferinţă având ca obiect marketingul în domeniu.
Referitor la taxa asupra activităţii dăunătoare sănătăţii, s-a arătat că, în mod nelegal, organele fiscale au stabilit un debit suplimentar de 5443 lei, societatea calculând taxa în mod corespunzător, în raport de valoarea adaosului comercial aferent produselor de tutun vândute.
Examinând hotărârea atacată, prin prisma acestor considerente, precum şi din oficiu, potrivit art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a constat următoarele:
În ceea ce priveşte cheltuielile ocazionate de investiţiile efectuate la imobilul primit în comodat de către societate, este de observat că dispoziţiile aplicabile în cauză sunt cele ale art. 24 alin. 1 şi 3 lit. „a” Cod fiscal, în raport de care este cert că aceste cheltuieli, cu investiţiile efectuate la imobilul închiriat (prin contract de comodat, cu titlu gratuit), reprezintă în înţelesul legii mijloace fixe amortizabile. Este cert că, după cum a susţinut şi reclamanta prin întâmpinare, înregistrarea unei cheltuieli într-un cont sau altul, este nerelevantă, dar această ipoteză este aplicabilă în condiţiile în care aceste cheltuieli sunt înregistrate în baza unor documente justificative; însă, procedura de deducere a acestor cheltuieli este cea prevăzută de art. 24 alin.11 Cod fiscal, respectiv prin amortizarea fiscală, care urma a fi calculată pentru aceste investiţii, pe perioada contractului de comodat încheiat de societate, nefiind aplicabilă procedura deducerii acestor cheltuieli prin raportare la art. 21 alin. 4 Cod fiscal.
În ceea ce priveşte facturile emise de către S.C. T. F.I. S.R.L., Curtea a a constat că, în raport de prevederile art. 21 alin. 4 lit. „m” din Codul fiscal şi ale art. 48 din Normele metodologice, reclamanta nu este în măsură să justifice necesitatea şi realitatea prestării serviciilor de natura celor indicate de textul legal precitat, şi pe cale de consecinţă, raportat la art. 145 alin. 3 şi 8 Codul fiscal, nu poate nici să beneficieze de dreptul de deducere al TVA-ului aferent acestora.
Aceasta întrucât, nu se poate susţine cu suficient temei că înscrisurile prezentate de reclamantă ar putea avea natura unui studiu de fezabilitate sau de piaţă, iar listele cu posibili viitori clienţi, ar reprezenta un real studiu de piaţă, şi implicit o respectare de către consultant a obligaţiilor asumate prin contractele încheiate cu reclamanta. De altfel, în cuprinsul contractelor nu rezultă în mod concret care anume servicii de specialitate urmează a fi prestate către reclamantă, şi tarifele aplicate pentru aceste servicii de consultanţă, contractele având formulări generice în definirea clauzelor.
În ceea ce priveşte cheltuielile ocazionate de deplasarea administratorului societăţii împreună cu soţia acestuia în Honolulu, în vederea unei întâlniri profesionale pe tema distribuţiei ţigărilor, Curtea a constat că reclamanta nu a prezentat în justificarea cheltuielilor ocazionate cu această deplasare, necesitatea şi utilitatea sa, pentru activitatea societăţii. Astfel, pentru a proba necesitatea deplasării în folosul societăţii, reclamanta avea obligaţia să prezinte eventualele procese verbale încheiate cu potenţiali parteneri comerciali, scrisori de intenţie adresate acestora sau, în ultimul rând, material documentar sau sinteze ale discuţiilor purtate cu prilejul acelei conferinţe. Simpla prezentare a ordinului de deplasare ştampilat de către o societate comercială din Honolulu nu este de natură a justifica de către reclamantă împrejurarea că, cheltuielile ocazionate cu această deplasare au fost efectuate în scopul realizării de venituri impozabile şi deci, nici realizarea cerinţelor prevăzute de art. 21 alin. 1 din Codul fiscal.
Referitor la cheltuielile înregistrare de către societate de active corporale reprezentând contravaloare cadă hidromasaj „I.”, Curtea urmează a se pronunţa asupra acestui aspect, în virtutea rolului devolutiv a prezentei căi de atac, prevăzut de art. 3041 Cod procedură civilă, având în vedere că pârâta a solicitat prin cererea de recurs, ca urmare a admiterii acesteia, menţinerea în întregime a actului atacat (Decizia nr.150/2008), şi deci implicit şi a dispoziţiei privind nelegalitatea deducerii acestei cheltuieli.
În acest sens, Curtea a apreciat că într-adevăr, fără a contesta necesitatea unei asemenea achiziţii, respectiv a unei căzi de duş, în vederea dotării unui sediu, nu se poate omite faptul că această cadă depăşeşte limitele unei dotări necesare şi utile reprezentând în acest sens o cheltuială voluptorie şi implicit cheltuială care nu se încadrează în ipoteza legală prevăzută de art. 21 alin. 1 Cod fiscal.
Şi nu în ultimul rând, referitor la taxa asupra activităţilor dăunătoare sănătăţii, aferentă perioadei 1.01.2004 – 30.06.2006, societatea nu a ţinut o evidenţă distinctă a adaosului comercial practicat la vânzarea produselor din tutun, astfel încât organele de control fiscal au aplicat metoda estimării, prevăzută de art. 67 din O.G. nr.92/2003, situaţie în care suma stabilită este legal datorată de societate.
În aceste sens este de observat că răspunsul expertului la acest obiectiv a fost fundamentat pe studiile de piaţă ale consultantului şi nicidecum de documentele evidenţiate de către societatea reclamantă, în acest sens fiind încălcate aşadar dispoziţiilr precitate ale art. 67 din Codul de procedură fiscală, întrucât în acest caz, baza de impunere neputând fi stabilită în baza documentelor înscrise în se impunea ca aceasta să fie estimată prin raportare la întregul adaos comercial al societăţii reclamante.
În consecinţă, pentru motivele expuse anterior, recursul promovat în cauză va fi admis ca întemeiat, potrivit art. 312 alin. 1 teza I Cod procedură civilă, iar hotărârea atacată se impune a fi modificată în sensul celor de mai sus, respectiv acţiunea formulată de reclamanta S.C. T.C.I. S.R.L., urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.
