Indemnizaţia de hrană prevăzută într-un Acord colectiv de muncă nu mai poate fi plătită dacă nu se regăseşte reglementată în noua legislaţie din materia salarizării personalului bugetar, de la data la care aceasta din urmă a intrat în vigoare, fără ca această legislaţie să aibă însă efecte retroactive.
Secţia de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 2634 din 24 noiembrie 2011
Prin sentința civilă nr. 623/08.03.2011 pronunțată de Tribunalul Covasna a fost admisă acțiunea reclamanților I.B., O.S., S.A., D.I.C., S.O. în contradictoriu cu pârâții Primarul Comunei M, Consiliul Local M și Comuna M, având ca obiect obligarea de alocare și de plată către reclamanți a indemnizației de hrană începând cu data de 1.01.2010 și în continuare.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanții sunt funcționari publici în cadrul primăriei M.
Potrivit art. 31 alin. (9) din Acordul colectiv de muncă încheiat între Primarul comunei M și funcționarii publici, reclamanții trebuiau să beneficieze de o indemnizație de hrană în sumă de 12 lei net pentru fiecare zi lucrătoare, indexată trimestrial cu indicele de inflație. Acordul colectiv de muncă a fost înregistrat la data de 9.12.2008, fiind încheiat pe o durată de 3 ani.
Reclamanții au solicitat, pe calea unei proceduri prealabile administrative, acordarea drepturilor cuvenite conform acordului încheiat.
Prin răspunsul dat, pârâtul Primarul comunei M a comunicat reclamanților că nu poate da curs cererilor formulate întrucât indemnizația de hrană nu este prevăzută în Legea nr. 330/2009 și O.U.G. nr. 1/2010.
în speță, dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 1/2010 sunt inaplicabile. Potrivit acestui text legal, „prin contractele sau acordurile colective și individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care exced prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009”.
Aceste dispoziții legale au efect însă numai pentru viitor și pot fi luate în considerare doar în cazul unor acorduri sau contracte colective de muncă ce sunt încheiate sub imperiul acestei reglementări, ceea ce nu este cazul în speță.
De altfel, și Constituția României prevede la art. 15 alin. (2) că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.
Pe de altă parte, în Legea nr. 330/2009 s-au prevăzut la art. 3 principiile pe care sistemul de salarizare trebuie să le aibă la bază. Astfel, la lit. c) a articolului menționat se prevăd următoarele: „luarea în considerare a sporurilor, a adaosurilor salariale, a majorărilor, a indemnizațiilor cu caracter general sau special, precum și a altor drepturi de natură salarială, recunoscute sau stabilite, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin hotărâri judecătorești, prin acte de negociere colectivă, precum și prin alte modalități, acestea regăsindu-se la un nivel acceptat, potrivit principiilor prezentei legi, în salariul brut sau, după caz, în salariul de bază, în solda funcției de bază sau în indemnizația lunară de încadrare”.
în cauză nu s-a făcut dovada că indemnizația stabilită prin acordul colectiv de muncă a fost inclusă la stabilirea salariului de bază al reclamanților.
în fine, potrivit art. 35 din Legea nr. 330/2009, „sumele necesare pentru plata salariilor de bază, a sporurilor, a premiilor, a sumelor pentru promovarea personalului în funcții, grade și trepte profesionale, pentru avansarea în gradații, precum și pentru acordarea celorlalte drepturi salariale trebuie să se încadreze în cheltuielile de personal aprobate în bugetele de venituri și cheltuieli”.
în speță s-a făcut dovada includerii sumelor pretinse de reclamanți în bugetul de venituri și cheltuieli al comunei M, fapt de altfel necontestat de pârâți.
Potrivit art. 30 din Legea nr.130/1996, „executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți”.
Față de considerentele expuse, instanța de fond a apreciat că acțiunea reclamanților este întemeiată, motiv pentru care a admis-o.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Primarul Comunei M, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței civile atacate și respingerea acțiunii reclamanților pe fond, ca fiind nefondată. în motivarea recursului, recurentul pârât a arătat următoarele: instanța de fond a aplicat și interpretat greșit prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 1/2010 și a înlăturat în mod eronat incidența acestor dispoziții legale, care prevăd expres faptul că prin contractele sau acordurile colective și individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care excedează prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009. Indemnizația de hrană nu se mai regăsește în Legea nr. 330/2009, chiar dacă se regăsește în acordul colectiv de muncă de la nivelul Primăriei M, astfel că nu se mai poate acorda acest drept salarial începând cu data de 1.01.2010. în același sens sunt prevederile din Ordinul comun al MMFPS și MFP nr. 32/42/11.01.2010, potrivit cărora pentru anul 2010 nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contracte colective de muncă sau alte acte, decât legi sau hotărâri ale Guvernului. Punerea în a sentinței instanței de fond nu este posibilă, pentru că Ordinul comun al MAI și MFP nr. 7/57/2011 a plafonat cheltuielile de personal ale Comunei M la suma de 715.000 lei pentru anul 2011, aceasta fiind insuficientă pentru a acoperi și sumele aferente indemnizației de hrană.
Examinând actele și lucrările dosarului, sentința civilă atacată, recursul declarat de pârât, prin prisma art. 3041C.proc.civ., Curtea de Apel ca instanță de recurs constată că recursul pârâtului este fondat și urmează a fi admis, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanții I.B., O.S., S.A., D.I.C., S.O. în contradictoriu cu pârâții Primarul Comunei M, Consiliul Local M și Comuna M, având ca obiect obligarea de alocare și de plată către reclamanți a indemnizației de hrană începând cu data de 1.01.2010 și în continuare.
Instanța constată că în cauză, deși a declarat recurs numai pârâtul Primarul Comunei M, potrivit art. 48 C.proc.civ. efectele favorabile ale recursului declarat de unul dintre pârâți care au avut această calitate la judecata în fond a cauzei profită și celorlalți pârâți, astfel că admiterea recursului declarat de pârâtul Primarul Comunei M urmată de respingerea acțiunii reclamanților va avea consecința respingerii acțiunii formulate de reclamanți în contradictoriu cu toți pârâții, pentru următoarele considerente:
Noua legislație din materia salarizării personalului bugetar – O.U.G. nr. 1/2010, respectiv Legea nr. 330/2009 – prevede în mod expres faptul că prin contractele sau acordurile colective și individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care excedează prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009, iar indemnizația de hrană prevăzută în art. 31 alin. (9) din Acordul colectiv de muncă negociat și încheiat la nivelul Primăriei Comunei M nu se mai regăsește reglementată ca drept salarial/ de natură salarială în prevederile legale cadru, recente, menționate mai sus. împrejurarea că aceste drepturi de natură salarială au fost reglementate prin acord colectiv de muncă adoptat anterior intrării în vigoare a legii/ ordonanței de urgență a Guvernului (nr. 330/2009, respectiv nr. 1/2010) nu implică o salvgardare, o conservare a acestui drept de natură salarială și după intrarea în vigoare a noii legislații din domeniul salarizării unitare a bugetarilor, deoarece la confluența (aparentă în prezenta cauză, însă ipotetică în raționamentul juridic pe care s-ar baza acordarea și pentru viitor a acestor drepturi salariale) dintre principiul neretroactivității legii și cel al ierarhiei/ forței juridice a normelor juridice, are prioritate în aplicare principiul forței juridice superioare a normelor juridice.
Astfel, în ierarhia normelor juridice, legea, respectiv ordonanța de guvern, fie ea simplă ori de urgență, sunt superioare ca forță juridică față de un acord colectiv de muncă, care are în definitiv natura juridică de contract. Așadar, acordul colectiv de muncă este actul normativ (chiar legea părților fiind, cum este denumit în doctrină) care trebuie să se conformeze legii (ca act juridic al Parlamentului, adoptată potrivit procedurilor constituționale și publicată, după promulgare, în Monitorul Oficial al României, Partea I), să fie adaptat la imperativele legii/ ordonanței de guvern, chiar dacă legea intră în vigoare ulterior acordului colectiv de muncă. în această din urmă situație nu se pune în discuție o aplicare retroactivă a legii, ci numai conformitatea actelor normative inferioare față de legea nouă cu aceasta din urmă, conformitate care produce efecte juridice numai pentru viitor, potrivit principiului activității legii (tempus regit actum) consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.
Ca atare, conformitatea acordului colectiv de muncă cu noile prevederi cu putere de lege din domeniul salarizării unitare a bugetarilor privește momentul de la care legea a intrat în vigoare, nicidecum perioada anterioară, astfel că o interpretare în sensul retroactivității legii la speță ar fi eronată. De altfel, însăși acțiunea introductivă a reclamanților se sincronizează cu momentul de la care legea nouă privind salarizarea unitară a bugetarilor își produce efectele, anume 1.01.2010, cererea reclamanților fiind centrată pe acordarea și pentru viitor, ulterior datei de 1.01.2010, a indemnizației de hrană.
Pentru considerentele de mai sus, în temeiul art. 312 C.proc.civ., văzând și art. 3041C.proc.civ., instanța de control judiciar a admis recursul declarat în cauză și a modificat sentința civilă atacată, în sensul respingerii acțiunii introductive a reclamanților I.B., O.S., S.A., D.I.C., S.O. în contradictoriu cu pârâții Primarul Comunei M, Consiliul Local M și Comuna M, având ca obiect obligarea de alocare și de plată către reclamanți a indemnizației de hrană începând cu data de 1.01.2010 și în continuare.
