Prin sentinţa civilă nr. 435 din 28.04.2011 pronunţată de Tribunalul Cluj s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanţii V.R.L. şi V.T.M., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că reclamanţii V.R.L. şi V.T.M. sunt moştenitorii defunctei V.M., astfel cum atestă certificatul de moştenitor nr.98/23.07.2007.
Antecesoarea lor, V.M. a adresat Primăriei Municipiului Cluj-Napoca cererea înregistrată sub nr. 6362/302/27.03.1991 şi apoi sub nr. 3982/304/1998, solicitând în temeiul Legii nr. 169/1997, restituirea terenului în suprafaţă de 278 stj. înscris în CF nr. 10411, nr. top. 4376, situat din punct de vedere administrativ în Cluj-Napoca, str. C. nr. 14.
Comisia locală de aplicare a Legii nr. 18/1991 nu a dat curs acestei solicitări, motiv pentru care petenta, iar ulterior decesului acesteia, reclamanţii, au continuat demersurile, reiterând în cursul anilor 2004, 2005, 2007, 2008 cererea de retrocedare şi depunând actele solicitate de autorităţi.
În final, reclamanţii au fost înştiinţaţi, prin adresa nr. 3982/304/24.06.2010 că cererea antecesoarei lor a fost respinsă, pe considerentul că imobilul solicitat nu face obiectul legilor fondului funciar, situaţia lui juridică fiind reglementată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Această soluţie a fost contestată de către reclamanţi, iar prin Hotărârea nr. 574/12.08.2010 a Comisiei Judeţene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Cluj a fost admisă în parte contestaţia, fiind obligată Comisia Locală pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Cluj-Napoca la transmiterea întregii documentaţii spre competentă soluţionare Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.
Prin Dispoziţia nr. 223/27.01.2001 emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca a fost respinsă cererea înregistrată sub nr. 3982/304/1998, formulată de V.M., antecesoarea reclamanţilor, pe motiv că în privinţa imobilului revendicat nu s-a formulat notificarea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa a reţinut că imobilul revendicat iniţial de V.M., ulterior de moştenitorii acesteia, reclamanţii V.R.L. şi V.T.M. înscris în CF nr.10411, nr. top.4376 „loc de casă în str. C. nr. 14 cu casă din cărămidă pe fundaţie din beton, acoperită cu ţiglă, compusă din 2 camere, bucătărie, cămară de alimente, antreu şi verandă„ a fost proprietatea defuncţilor V.M. şi V.M., potrivit extrasului CF depus la dosar.
Acest imobil a făcut obiectul exproprierii prin Decretul de din data de 18.08.1986, în vederea construirii unor apartamente în zona de locuinţe „Piaţa Mărăşti sud” din Cluj-Napoca.
Conform art. 22 al. 1 din Legea nr. 10/2001 rep., persoana îndreptăţită are obligaţia să notifice persoana juridică deţinătoare în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii. Este de menţionat că acest termen a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi prin OUG nr. 145/2001, termenul limită de depunere a notificărilor fiind data de 14.02.2002.
Raportat la prevederile art. 22 al. 5 din lege, conform cărora nerespectarea termenului atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau echivalent, acesta este un termen de decădere, sancţiunea neformulării, pană la data de 14.02.2001 a notificării, fiind pierderea posibilităţii persoanei îndreptăţite de a-şi valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acţiunii în justiţie.
Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei aduce o serie de modificări şi completări Legii nr. 10/2001, însă acestea nu se referă la art. 22 din Legea nr. 10/2001 rep., care prevede obligativitatea formulării notificării în termenul legal, prelungit pană la 12 luni, adică pană la data de 14.02.2002. Acest termen de decădere nu a fost prelungit prin Legea nr. 247/2005, iar în speţă se constată că nici reclamanţii şi nici antecesoarea lor nu au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001. După apariţia acestui act normativ, primul demers al antecesoarei reclamanţilor cu privire la imobilul în litigiu a fost în anul 2004, moment faţă de care termenul prevăzut de art. 22 din lege era depăşit.
Este real că V.M. a depus cerere în temeiul Legii nr. 18/1991 în anii 1991 şi 1998, nesoluţionate, dar a depus o cerere şi în anul 2004 şi alta în anul 2005, tot la aceeaşi Comisie de fond funciar, pe care aceasta din urmă a declinat-o Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001, or, nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii.
Pe de altă parte s-a constatat că prin cererea iniţială că prin cererea iniţială din anul 1998, V.M. a avut în vedere doar terenul expropriat, nu şi imobilul construcţie, cu privire la care reclamanţii au solicitat pentru prima dată restituirea doar în anul 2007.
Având în vedere considerentele expuse, precum şi dispoziţiile art. 22, art. 25, art. 26 din Legea nr. 10/2001, instanţa a respins acţiunea civilă promovată de reclamanţii V.R.L. şi V.T.M..
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii V.R.L. şi V.T.M. solicitând admiterea recursului modificarea în totalitate a sentinţei recurate în conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 şi 2 c.pr.civ., art. 304 pct. 9 c.pr.civ. coroborat cu art. 3041 c.pr.civ, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului au arătat că deoarece, prin Dispoziţiei nr. 223 din data de 27 ianuarie 2011 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca şi comunicată recurenţilor, li s-a respins cererea de revendicare înregistrată la Primăria Cluj de defuncta lor bunică sub nr. 3982/304/1998, au formulat contestaţie la Tribunalul Cluj.
Motivul respingerii acţiunii civile formulate a fost acelaşi ca şi în cazul respingerii cererii de revendicare prin Dispoziţia mai sus amintită, respectiv că antecesoare recurenţilor nu a formulat notificare în baza Legii 10/2001, iar neformularea unei astfel de notificări până la data de 14.02.2001 atrage pierderea posibilităţii persoanei îndreptăţite de a-şi valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acţiunii în justiţie.
Totodată instanţa fondului aminteşte faptul că prin Legea 247/2005 termenul a fost prelungit până la 14.02.2002, iar antecesoarea recurenţilor nu a mai formulat nici o altă cerere până în anul 2004.
Totodată instanţa fondului susţine faptul că nu s-a depus cerere de revendicare doar pentru teren, cu toate că prin cererea depusă a fost revendicat întregul imobil ce cuprindea şi construcţii, or aceste construcţii sunt incluse şi în decretul de expropriere şi chiar dacă ar fi fost aşa cum se susţine prin Sentinţă, instanţa putea să admită în parte cererea formulată doar pentru terenul solicitat.
Consideră nelegală hotărârea sentinţei fondului, care a ignorat complet care este scopul pentru care legiuitorul a emis aceste legi speciale de revendicare.
Astfel, finalitatea acestora, şi respectiv a Legii nr. 10/2001 este una reparatorie, care presupune interpretarea acesteia în favoarea celor îndreptăţiţi şi potrivit principiului constituţional al protejării şi garantării dreptului de proprietate.
Aşa cum a mai susţinut, prin adresa Primăriei mun. Cluj-Napoca nr. 10650 primită la data de 19.03.2004 li se aducea la cunoştinţă faptul că dosarul va fi înaintat pentru acordare de despăgubiri Comisiei Judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, dar cu toate acestea, dosarul a fost pierdut şi nu s-a mai trimis autorităţii competente.
Contrar celor susţinute de instanţa fondului şi de către intimată, prin această adresă precum şi prin toate cele viitoare trimise antecesoarei recurenţilor li s-a asigurat soluţionarea în mod favorabil a dosarului fără a li se aduce vreodată în discuţie dacă a depus sau nu notificare în baza Legii 10/2001, fiind convinşi că se va soluţiona cererea formulată, fără a fi nevoie de o nouă cerere.
Chiar dacă cererea a fost depusă anterior apariţiei Legii nr. 10/2001, nici reclamanţii şi nici defuncta bunică nu au primit nici o Dispoziţie de admitere sau de respingere a cererii formulate, motiv pentru care cererea este perfect valabilă, chiar dacă soluţionarea ei depinde de o lege intrată în vigoare ulterior depunerii cererii de revendicare.
Manifestarea de voinţă trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice. Aspectele de ordin formal – respectiv notificarea prin judecătoresc – este lipsită de relevanţă în acordarea măsurilor reparatorii, cererea reclamanţilor fiind înregistrată în cadrul termenului legal, chiar şi greşit îndreptată sau depusă anterior apariţiei Legii care reglementa soluţionarea uneia astfel de cereri, şi trebuie raportate la momentul manifestării de voinţă, căci aceasta din urmă conferă conţinut formei exterioare.
Faţă de cele menţionate mai sus referitore la starea de fapt prezentată consideră că îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru a solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestui imobil teren, ce a aparţinut antecesorilor lor, încadrându-se în aceste dispoziţii legale. Or, raportat la prevederile Legii nr. 247/2005 reclamanţii sunt repuşi în termen pentru a formula cerere chiar şi în situaţia în care a formulat cereri în baza altor Legi privind reconstituirea dreptului de proprietate.
Emiterea Dispoziţiei cu nr. 223 din data de 27 ianuarie 2011, contravine dispoziţiilor art. 15 alin. (2) si ale art. 44 alin. (1) din Constituţie, fiind nelegală emiterea Dispoziţiei de respingere pe motivarea invocată un astfel de răspuns reprezentând o exercitare abuzivă a competenţelor atribuite de legiuitor.
Comisia de fond funciar, contrar celor prevăzute de lege, nu şi-a executat obligaţia de soluţionare a cererii antecesoarei recurenţilor, în sensul că nu a dispus nici respingerea şi nici admiterea cererii de restituire a imobilului în termenul legal, deşi notificarea a fost depusă cu mult înainte de intrarea în vigoare a noii prevederi legale.
Atâta timp cât o cerere formulată nu este soluţionată de organele competente, favorabil sau nefavorabil pentru petent, această cerere nu îşi pierde valabilitatea, efectele juridice ale notificării depuse nu au încetat a se produce, organul competent fiind obligat, ca la data soluţionării cererii să o încadreze în prevederile legislative valabile şi incidente la momentul soluţionării. Totodată nu s-a emis dispoziţie definitivă sub imperiul legii sub care a fost depusă cererea de revendicare.
Cu toate acestea însă intimata invocă propria culpă în nesoluţionarea cererii formulate în termenul prevăzut de lege de 60 de zile de la momentul depunerii cererii, contrar principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, adagiu latin potrivit căruia nimeni nu poate să obţină foloase invocând propria sa vină şi nici să se apere valorificând un asemenea temei. Iar acuma după 13 ani de la depunerea cererii de revendicare a imobilului de care antecesoarea reclamanţilor a fost deposedată în mod forţat şi abuziv, li se comunică faptul că nu au formulat cerere în baza Legii 10/200l.
Modul în care au procedat, atât Comisia Municipală pentru stabilirea dreptului de proprietate unde a fost înregistrată cererea iniţială, cât şi Comisia de Legea 10/2001 şi în final, intimatul au avut drept rezultat nesoluţionarea cererii formulate pe o perioadă mai mare de 13 ani, iar în prezenta procedură, acestea se prevalează de propria lor culpă pentru a împiedica analizarea fondului cererii subsemnaţilor referitor la dreptul de proprietate, drept garantat de prevederile art. 44 din României şi protejat de art. 1 din protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Dreptul la soluţionarea în termen rezonabil reprezintă o garanţie pentru soluţionarea echitabilă atât în procedura prealabilă cât şi în faţa instanţelor de judecată, fiind statuat ca atare în art. 6 din convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Analizând prevederile legilor fondului funciar nr. 18/1991, cu completările şi modificările ulterioare, prevederile Legii 169/1997, prevederile Legii 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei şi cele ale Legii 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv, se constată că toate aceste acte normative au un scop, în esenţă reparator, încercând să înlăture, pe cât posibil efectele abuzurilor din perioada comunistă în care proprietarii au fost deposedaţi în mod forţat de bunurile lor, fapt ce a fost ignorat de instanţa fondului.
Aşa cum au susţinut şi mai sus, finalitatea legilor fondului funciar, a legilor speciale este cea reparatorie, care presupune interpretarea acestora în favoarea celor îndreptăţi, şi care încearcă să înlăture, pe cât posibil consecinţele abuzurilor celor care au suferit de pe urma deposedărilor forţate a bunurilor lor de pe vremea regimului comunist.
Interpretarea dată de intimată şi de către instanţa fondului reglementărilor legale, prin invocarea neretroactivităţii legii, este lipsită de orice urmă de echitate, acestea încercând să înlăture dreptul recurenţilor de a beneficia de drepturile legale stabilite de Legea 10/2001, pentru simplul motiv că bunica lor a depus cererea de revendicare înainte de apariţia legii speciale, cerere care însă nu şi-a pierdut efectele juridice, nefiind niciodată soluţionată.
Intimatul PRIMARUL MUNICIPIULUI CLUJ-NAPOCA prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, curtea constată că acesta nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Antecesoarea reclamanţilor nu are calitatea de persoană îndreptăţită deoarece coroborând dispoziţiile Legii nr. 10/2001 rezultă că pentru a avea această calitate în temeiul acestei legi speciale este necesar ca o persoană să fi formulat notificare în temeiul acestei legi şi să poată face dovada formulării acestei notificări.
Potrivit art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 „Persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.“
Rezultă că notificarea trebuie formulată în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, iar nu anterior pentru că dacă o lege s-ar aplica unei cereri formulate anterior intrării sale în vigoare atunci aceasta ar retroactiva, ceea ce nu este posibil, dat fiind că ar încălca dispoziţiile art. 15 alin. 2 din Constituţia României, care prevede că „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.“
Apoi, art. 22 alin. 4 din Legea nr. 10/2001 dispune că „Notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul.“
Interpretând per a contrario rezultă că dovada formulării cererii în temeiul Legii nr. 10/2001 nu se poate face în alt mod decât cu această notificare formulată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Sancţiunea neformulării acestei notificări este prevăzută la art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 care prevede că „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.“
Prin urmare reclamanţii, care nu au reuşit să facă dovada formulării în termenul legal a notificării, au pierdut dreptul de a mai solicita instanţei orice fel de măsuri reparatorii în temeiul acestui act normativ.
Cererea de revendicare înregistrată la Primăria Cluj de defuncta bunică a reclamanţilor sub nr. 3982/304/1998, rămâne a fi soluţionată potrivit legilor în vigoare la data formulării ei, dar în nici un caz nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, indiferent că este vorba de teren sau de construcţii, iar o altă cerere formulată în anul 2004, 2005 sau 2007 este evident că nu respectă la rândul ei termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Faptul că prin adresa Primăriei mun. Cluj-Napoca nr. 10650 primită la data de 19.03.2004 li se aducea la cunoştinţă faptul că dosarul va fi înaintat pentru acordare de despăgubiri Comisiei Judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, dar că dosarul a fost pierdut şi nu s-a mai trimis autorităţii competente, nu înseamnă că deschide reclamanţilor dreptul la o procedură în temeiul Legii nr. 10/2001 ci doar că au dreptul să uzeze de această procedură pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, şi doar în temeiul actelor normative ce le reglementează, anume Legea nr. 18/1991, nr. 169/1997 şi nr. 1/2000, ca şi Legea nr. 247/2005, dar numai partea care se referă la legile nr. 18/1991, nr. 169/1997 şi nr. 1/2000.
Susţin recurenţii că manifestarea de voinţă trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice şi că aspectele de ordin formal – respectiv notificarea prin executorul judecătoresc – este lipsită de relevanţă în acordarea măsurilor reparatorii, cererea reclamanţilor fiind înregistrată în cadrul termenului legal, chiar şi greşit îndreptată sau depusă anterior apariţiei Legii care reglementa soluţionarea uneia astfel de cereri, şi trebuie raportate la momentul manifestării de voinţă, căci aceasta din urmă conferă conţinut formei exterioare.
Curtea reţine că acest motiv de recurs nu poate fi primit dat fiind că nu este vorba de un termen formal sau de o formalitate ori de interpretarea manifestării de voinţă ci de faptul că nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent iar prevederile Legii nr. 247/2005 nu dispun vreo repunere în termen.
Prin urmare emiterea Dispoziţiei cu nr. 223 din data de 27 ianuarie 2011 s-a făcut în mod legal şi corect.
Chestiunile pe care recurenţii le au de criticat referitor la Comisia de fond funciar, trebuie evident discutate în faţa acestei comisii sau într-o procedură judiciară dar evident nu într-o procedură reglementată de Legea nr. 10/2001, cum este prezenta procedură.
Chiar şi recurenţii acceptă că alta este legea aplicabilă, nu Legea nr. 10/2001, atunci când arată că nu s-a emis dispoziţie definitivă sub imperiul legii sub care a fost depusă cererea de revendicare.
Recurenţii au dreptul la soluţionarea în termen rezonabil a cererii lor, dar pentru aceasta trebuie să uzeze de dispoziţiile legii sub care au formulat cererea iar nu de orice alte dispoziţii care cred că le-ar fi mai favorabile, atât timp cât nu au formulat cerere în temeiul vreunei astfel de legi.
Este adevărat că atât legile fondului funciar nr. 18/1991, nr. 169/1997, cât nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei ca şi Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv, au un scop în esenţă reparator, încercând să înlăture, pe cât posibil, efectele abuzurilor din perioada comunistă în care proprietarii au fost deposedaţi în mod forţat de bunurile lor, dar aceasta nu înseamnă că procedura prevăzută imperativ de fiecare dintre aceste legi nu trebuie respectată.
În temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 şi art. 299 şi urm. Cod procedură civilă, curtea urmează să respingă ca nefondat recursul, nefiind incidente nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute art. 304 Cod procedură civilă.
