Decizia bazată pe art. 55 lit. b) C.muncii nu este un act unilateral al angajatorului, chiar dacă provine de la acesta, deoarece decizia nu poate fi disociată de convenţia părţilor privind desfacerea contractului de muncă, ci, dimpotrivă, se întemeiază pe acest acord, care îi conferă caracter bilateral.
În atare situaţie, cererea privind anularea deciziei emise în baza art. 55 lit. b) C.muncii nu cade sub incidenţa ipotezelor prevăzute de art. 268 alin.(1) lit. a) şi b) C.muncii (30 de zile de la comunicare), ci a ipotezei prevăzute de art. 268 alin. (2) C.muncii potrivit căreia în toate situaţiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la naşterea dreptului.
Termenul pentru anularea deciziei care ar atesta greşit acordul de voinţă, chiar şi în situaţia în care se invocă lipsa consimţământului, nu este de 30 de zile de la comunicare, ci de 3 ani de la data naşterii dreptului.
Secţia I civilă, Decizia nr. 462 din 18 februarie 2013
Prin sentința civilă nr. 5029 din 08.10.2012 pronunțată de Tribunalul Sălaj a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune, excepție invocată de pârâta A.N.I.F. București și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta M.V. în contradictoriu cu pârâtele A.N.I.F. București, și A.N.I.F. București – Filiala Județeană Sălaj privind anularea deciziei nr. 20/21.12.2011, constatarea încetării contractelor individuale de muncă ale reclamantei în temeiul art. 65-68 C.muncii începând cu data de 29.12.2011, obligarea pârâtelor la plata a 3 salarii compensatorii în temeiul contractului colectiv de muncă, actualizate cu indicele de inflație, de la data de 21.12.2011 și până la data plății efective, și plata cheltuielilor de judecată, ca fiind prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a fost angajată cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată în cadrul A.N.I.F. R.A. – Sucursala Teritorială Tisa-Someș.
La data de 21.12.2011 a fost emisă decizia nr. 20 prin care se constata încetarea contractului individual de muncă al reclamantei, în temeiul art. 55 lit. b) C.muncii, începând cu data de 22.12.2011.
Această decizie este considerată nelegală de reclamantă, aceasta contestând darea acordului său la încetarea raportului de muncă.
Pârâta nu a făcut dovada existenței acestui acord.
Actul juridic prin care părțile pun capăt raportului de muncă trebuie să îndeplinească condițiile de fond stabilite de lege pentru validitatea oricărui act juridic și mai cu seamă este necesar ca ele să-și materializeze acordul de voință printr-un consimțământ care să întrunească cerințele dreptului comun. într-o atare situație, pentru a proceda la încetarea contractului în baza art. 55 lit. b) C.muncii, angajatul trebuie să aibă în vedere o eventuală cerere ori altă manifestare neîndoielnică din care să rezulte intenția clară a salariatului de a părăsi unitatea.
în lipsa unei astfel de manifestări de voință din partea reclamantei, decizia contestată reflectă manifestarea unilaterală de voință a angajatorului de încetare a raporturilor de muncă, concretizată prin emiterea deciziei contestate.
Potrivit prevederilor art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011, măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă, inclusiv angajamentele de plată a unor sume de bani, pot fi contestate în termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunoștință de măsura dispusă.
Conform semnăturii de primire de pe decizia contestată rezultă că aceasta i-a fost comunicată la data de 21.12.2011, iar prezenta acțiune a fost introdusă la data de 4.07.2012, deci cu depășirea termenului prevăzut expres de lege.
Prin urmare, instanța a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, excepție invocată de pârâtă și a respins contestația reclamantei împotriva deciziei nr. 20/21.12.2011 ca prescrisă.
Celelalte capete de cerere, fiind accesorii contestării deciziei de încetare a raporturilor de muncă, au fost respinse în consecință.
împotriva acestei hotărâri reclamanta M.V. a declarat recurs prin care a solicitat casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.
în motivarea recursului s-a susținut că deciziile contestate nu au caracter unilateral, fiind emise în baza art. 55 lit. b) C.muncii, care reglementează încetarea contractului de muncă prin acordul părților, astfel încât nu sunt aplicabile dispozițiile art. 268 alin. (1) C.muncii, ci ale art. 268 alin. (2) C.muncii care instituie un termen de prescripție de 3 ani.
Pârâta A.N.I.F. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, curtea de apel a admis recursul pentru următoarele motive:
Decizia nr. 20/21.12.2011, emisă de pârâtă în temeiul art. 55 lit. b) C.muncii, se bucură de prezumția de legalitate și valabilitate până la proba contrarie.
Cum această decizie atestă încetarea contractului de muncă prin acordul părților, trebuie examinată în raport de prevederile art. 55 lit. b) C.muncii, fiind o împrejurare de fapt exprimarea acordului salariatului sau lipsa consimțământului său.
Curtea apreciază că, potrivit art. 77 C.muncii, numai decizia de concediere ca act unilateral de voință al angajatorului trebuie comunicată salariatului, pentru ca de la momentul comunicării să curgă termenul de contestare a sa, producând efecte juridice.
Această concluzie rezultă clar din interpretarea dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. a) și b) C.muncii. Astfel, aceste dispoziții legale se referă la contestarea în termen de 30 de zile de la comunicare a deciziilor unilaterale ale angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă sau a deciziei de sancționare disciplinară.
Decizia bazată pe art. 55 lit. b) C.muncii nu este un act unilateral al angajatorului, chiar dacă provine de la acesta, deoarece decizia nu poate fi disociată de convenția părților privind desfacerea contractului de muncă, ci dimpotrivă se întemeiază pe acest acord, care îi conferă, prin urmare, caracter bilateral.
în atare situație, cererea privind anularea deciziei emise în baza art. 55 lit. b) C.muncii nu cade sub incidența ipotezelor prevăzute de art. 268 alin. (1) lit. a) și b) C.muncii (30 de zile de la comunicare), ci a ipotezei prevăzute de art. 268 alin. (2) C.muncii potrivit căreia în toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la nașterea dreptului.
Așadar, termenul pentru anularea deciziei care ar atesta greșit acordul de voință, chiar și în situația în care se invocă lipsa consimțământului, nu este de 30 de zile de la comunicare, ci de 3 ani de la data nașterii dreptului.
Având în vedere, prin urmare, că termenul de prescripție incident în cauză este cel de 3 ani și nu cel de 30 de zile/ 45 de zile [conform art. 211 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011], curtea de apel a admis recursul în temeiul art. 312 alin. (5) C.proc.civ., a casat hotărârea și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, care va examina pe fond cauza dedusă judecății.
Notă: în același sens, Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă, decizia civilă nr. 463/R din 18 februarie 2013.
(Judecător Traian Dârjan)
