împrejurarea că în art. 8 alin. 3 din Legea nr. 26/1990 se arată că personalul oficiului care execută operaţiile în nu este apărat de răspundere pentru lipsa de conformitate a acestor operaţii cu legea, reprezintă o prevedere firească, care instituie o răspundere proprie a celor în cauză, dar aceasta nu este de natură să autorizeze şi să deschidă Camerei de Comerţ şi Industrie dreptul de a ataca cu recurs o hotărâre judecătorească.
(Secţia comercială, decizia nr. 135/19.02.1992)
Judecătoria sectorului 6 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1.625/ 9.09.1991, a admis cererea pentru înfiinţarea şi funcţionarea Societăţii Comerciale „C.” S.A, cu sediul provizoriu în Bucureşti, str. Timişoara, sectorul 6, şi a dispus înregistrarea acestei societăţi la Registrul Comerţului.
Pentru a hotărî astfel, judecătoria a reţinut că societatea are ca membri fondatori pe RS, D.I.N, D.F. şi N.A, precum şi un număr de acţionari arătaţi în înscrisul anexat la cerere, că are un obiect şi un scop licit, şi un capital social de 81.968.000 lei.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Camera de Comerţ şi Industrie a României, susţinând că, potrivit art. 6, 7 şi 8 al. 3 din Legea nr. 26/1990, are calitate procesuală de a formula recurs în cauză, şi că, în mod
greşit, s-a acordat personalitate juridică sus-zisei societăţi, întrucât contractul şi statutul acesteia au fost întocmite cu încălcarea Legii nr. 31/1990. Recursul este inadmisibil.
Potrivit prevederilor art. 299 şi următorii Cod proc. civilă, calea de atac a recursului poate fi exercitată numai de părţile interesate din procesul declanşat la prima instanţă, deoarece recursul nu poate lărgi cadrul procesului.
Sunt astfel în drept să declare recurs: reclamantul, pârâtul, terţele persoane care au fost introduse în proces, precum şi succesorii universali sau cu titlu universal ai părţilor. în fine, recursul mai poate fi formulat de dobânditorii cu titlu particular, în condiţiile legii, ca şi de creditori, în numele debitorilor, în condiţiile prevăzute de art. 974 Cod civil.
în afara părţilor din proces, calitatea de a exercita recursul o are şi procurorul, potrivit art. 45 al. 3 Cod proc. civilă.
Din aceste dispoziţii legale rezultă că normele privitoare Ia subiectele recursului sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse la alte persoane.
Desigur, în situaţia în care, printr-o dispoziţie expresă a legii, se deschide şi altor persoane dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească cu recurs, aplicarea acesteia este obligatorie, dar textele legale invocate în cauză de către Camera de Comerţ şi Industrie a României nu autoriză această soluţie.
într-adevăr, potrivit dispoziţiilor Legii nr.26 din 7.11.1990, Oficiul Registrului Comerţului este autorizat să asigure înmatricularea şi celelalte menţiuni în Registrul Comerţului privind pe comercianţi, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, dar nu deschide calea pentru Cameră de a ataca cu recurs hotărârile pe care este obligată să le execute prin Oficiul Registrului Comerţului.
împrejurarea că în art. 8 al. 3 din sus-menţionata lege se arată că personalul Oficiului care execută operaţiile în Registrul Comerţului nu este apărat de răspundere pentru lipsa de conformitate a acestor operaţii cu legea, reprezintă o prevedere firească, care instituie o răspundere proprie a celor în cauză, dar aceasta nu este de natură să autorize şi să deschidă Camerei dreptul de a ataca cu recurs o hotărâre judecătorească.
Desigur, în situaţia în care hotărârea este apreciată ca fiind dată cu încălcarea legii, nimic nu împiedică Camera să sesizeze organele competente ale Procuraturii, pentru a formula recurs sau recurs extraordinar, după caz, împotriva acesteia.
în consecinţă, recursul declarat de Camera de Comerţ şi Industrie a României este inadmisibil şi urmează a fi respins ca atare.
OPINIE SEPARATĂ
Subsemnatul judecător R.L. sunt de părere, contrar celor stabilite de opinia majoritară, că recursul declarat de Camera de Comerţ şi Industrie a României împotriva sentinţei civile nr. 1.625/SC din 9.09.1991, prin care Judecătoria sectorului 6 Bucureşti a autorizat funcţionarea societăţii pe acţiuni „C.”, este admisibil, însă pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare, el este neîntemeiat, şi trebuia respins în consecinţă.
Astfel, în legătură cu admisibilitatea recursului este de reţinut că din coroborarea dispoziţiilor art. 4, 22-23 şi 34 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, cu reglementările conţinute în art. 331-339 Cod proc. civilă, rezultă că autorizarea funcţionării societăţilor comerciale de către instanţele judecătoreşti se face în cadrul unei proceduri necontencioase, fiind evident că prin cererea de autorizare nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic nici între fondatorii societăţii şi nici între aceştia şi alte persoane fizice sau juridice.
Din examinarea art. 22 şi 23 din Legea nr. 31/1990, rezultă că în legătură cu problema care interesează opinia separată există numai o singură dispoziţie cu caracter procedural şi anume aceea că, cererea de autorizare se soluţionează de instanţă printr-o sentinţă şi împotriva acesteia se poate face recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare.
Prin urmare, în temeiul art. 338 alin. ultim Cod proc. civilă, această dispoziţie procedurală se completează de drept cu dispoziţiile cuprinse în art. 331 -339 Cod proc. civilă, privitor la procedurile necontencioase, deci şi cu acelea din art. 336 şi art. III din Decretul nr. 132/1952, potrivit cărora, împotriva hotărârii pronunţată de instanţa judecătorească în cadrul procedurii necontencioase poate face recurs orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată Ia dezlegarea cererii.
în consecinţă, dreptul Camerei de Comerţ şi Industrie a României de a declara recurs în cauza de faţă se întemeiază pe prevederile art. 336 alin. 4 Cod proc. civilă, în măsura în care poate dovedi că are un interes în cauză, interes care, desigur, nu poate fi decât acela rezultat din lege, şi nu pe prevederile art. 299 şi urm. Cod proc. civilă, ori pe prevederile Legii nr. 26/ 1990, avute în vedere la analiza făcută de opinia majoritară.
în legătură cu interesul Camerei de Comerţ şi Industrie a României de a declara recurs, este de reţinut că, în conformitate cu art. 5, 9 şi 11 din Decretul-lege nr. 139/1990 al C.RU.N, aceasta este o persoană juridică de utilitate publică, neguvernamentală, având drept scop promovarea comerţului şi industriei şi sprijinirea intereselor comercianţilor români în raporturile cu autorităţile din ţară şi organismele specializate din străinătate.
Totodată, Camera de Comerţ şi Industrie a României sprijină dezvoltarea activităţilor comerciale şi industriale ale membrilor săi comercianţi, persoane fizice şi juridice, desfăşoară activităţi de informare şi documentare comercială, certifică existenţa şi obiectul de activitate al comercianţilor români, organizează funcţionarea Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, etc.
în raport de obiectivele pe care le urmăreşte, potrivit legii, este evident interesul Camerei de Comerţ şi Industrie a României ca autorizarea de funcţionare să se dea numai acelor care îndeplinesc condiţiile de înfiinţare şi funcţionare prevăzute în lege şi de la care ele nu pot deroga.
De altfel, interesul Camerei de Comerţ şi Industrie a României în soluţionarea legală a cererilor de autorizare rezultă şi din prevederile art. 23 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora Camerei de Comerţ şi Industrie i se cere de către instanţa judecătorească un aviz consultativ în privinţa utilităţii societăţii, mărimii capitalului faţă de scopul urmărit şi a onorabilităţii fondatorilor sau asociaţilor şi, cel puţin privinţa acestor elemente ale societăţilor comerciale, trebuie să se accepte ideea că există interesul care justifică dreptul Camerei de Comerţ şi Industrie a României de a declara recurs.
în legătură cu momentul de când începe să curgă termenul în care se poate declara recurs, prevederile art. 336 alin. 3 Cod. proc. civilă sunt în sensul că pentru cei care au fost de faţă la pronunţarea sentinţei termenul curge din ziua pronunţării, iar pentru cei care au lipsit, termenul curge de la comunicarea sentinţei, astfel că, din coroborarea acestor prevederi cu cele din art. 33 alin. ultim din Legea nr. 31/1990, rezultă că termenul de recurs de 15 zile curge de la pronunţarea sentinţei numai pentru cei care au fost prezenţi, nu şi pentru cei care nu au fost citaţi la dezlegarea cererii, dar, totuşi, dovedind un interes legitim, declară recurs. în raport de aceste considerente, recursul declarat de Camera de Comerţ şi Industrie a României este în termenul legal, dat fiind că aceasta nu a fost citată la dezlegarea pricinii.
Cele două motive de recurs formulate de Camera de Comerţ şi Industrie a României sunt neîntemeiate.
Astfel, în primul motiv de recurs se susţine că actele constitutive ale societăţii sunt nule de drept şi instanţa de fond trebuia să respingă cererea de autorizare, deoarece C. nu a făcut dovada depunerii părţii de capital cu care s-a obligat să vină în societate, cele patru persoane fizice care semnează contractul şi statutul nu au de la ceilalţi 145 asociaţi şi subscrierea de acţiuni nu îndeplineşte condiţiile prevăzute în art. 10 şi urm. din Legea nr. 31/1990 privitoare Ia subscripţia publică.
în cel de al doilea motiv de recurs se susţine că în contractul de societate şi în statut au fost incluse clauze care încalcă legile comerciale, cum sunt cele din art. 11 a contractului şi art. 9 alin. 2 din statut, prin aceea că ele conferă asociatului Centrocoop calitatea de organ de dispoziţie, cu regim preferenţial.
Criticile sunt nefondate.
Din examinarea prevederilor contractului de societate şi a statutului, rezultă că societatea pe acţiuni „C.” se constituie cu un capital social de 81.968.000 lei, împărţit în acţiuni nominative, în valoare de 1.000 lei fiecare, subscrise de membrii fondatori, astfel:
a) ;81.692.000 lei (81.692 acţiuni) de către „C.”, prin aducerea în societate de mijloace fixe în valoare de 48.533.000 lei şi de mijloace circulante, în valoare de 33.155.000 lei, toate aparţinând întreprinderii C. Bucureşti, care se desfiinţează;
b) ;276.00 lei (276 acţiuni nominative) subscrise de 149 persoane fizice, salariaţi la întreprinderea C., din care 4 persoane (P.S., D.I.N., D.F. şi N.A.) au semnat contractul de societate şi statutul, atât în nume personal, cât şi ca împuterniciţi ai celorlalte 145 persoane fizice, prin procura autentificată la Notariatul de Stat al sectorului 6 Bucureşti, la nr. 1.776 din 27.01.1992.
La dosar se află decizia nr. 65 din 7.03.1991 a Biroului Executiv al C, potrivit căreia, începând de la 1.04.1991, l.P.A.C.B. îşi încetează activitatea, urmând a fi reorganizată ca societate comercială.
Prin urmare, din cele arătate mai sus rezultă că societatea comercială pe acţiuni C. se înfiinţează de către C. şi 149 persoane fizice, ca membri fondatori, şi că o parte din capitalul social îl constituie mijloacele fixe şi circulante ale întreprinderii C, care îşi încetează activitatea, iar altă parte se constituie din sumele de bani subscrise de persoanele fizice.
în aceste condiţii, contractul de societate şi statutul sunt în concordanţă cu prevederile Legii nr. 31/1990 şi, în mod corect, instanţa de fond a autorizat funcţionarea societăţii.
Susţinerile recurentei, în sensul că întreprinderea RA.C. trebuia de drept să fie semnatara actelor constitutive ale noii societăţi comerciale şi că nu au fost îndeplinite condiţiile legale privitoare la subscripţia publică, nu pot fi primite de instanţă, deoarece o întreprindere care şi-a încetat activitatea nu poate fi membru fondator sau asociat într-o societate comercială nou înfiinţată, iar în cauză nu este vorba de constituirea capitalului social prin subscripţie publică, ci o parte din acesta este subscris de un număr de membri fondatori, prin dobândirea de acţiuni nominative.
în ce priveşte semnarea contractului societate şi a statutului, la 27.08.1991, este adevărat că cele patru persoane fizice nu aveau, în momentul semnării, procură de la celelate 145 de persoane fizice, însă această cauză de nulitate relativă a fost acoperită prin procura autentificată la nr. 1.776/27.01.1992 de Notariatul sectorului 6 Bucureşti, dată de cele 145 persoane.
în sfârşit, în art. 11 din contractul de societate s-a prevăzut că emiterea de acţiuni se va putea face numai în condiţiile asigurării protecţiei capitalului social al cooperaţiei de consum şi că, în mod obligatoriu, dacă se va majora capitalul social, va trebui ca Centrocoop să deţină cel puţin 51% din acesta, iar în art. 9 alin. 2 din statut s-a prevăzut că înstrăinarea, concesionarea şi închirierea bunurilor aparţinând societăţii comerciale pe acţiuni C. se va face numai cu aprobarea Centrocoop.
Analizând conţinutul acestor prevederi, în raport de dispoziţiile imperative ale legii, şi având în vedere şi principiile libertăţii de asociere şi independenţei patrimoniale a membrilor fondatori, se constată că nu există nici o interdicţie legală ca membrii fondatori să prevadă în contractul de societate acordul lor ca orice majorare de capital să se efectueze în aşa fel încât să se asigure pentru unul dintre membrii fondatori (Centrocoop) 51% din capital. Prevederea statutară privind acordul Centrocoop la înstrăinarea, concesionarea sau închirierea bunurilor societăţii nu este contrară legii şi putea fi convenită de membrii fondatori. De altfel, o asemenea dispoziţie nici nu era necesară, pentru că Centrocoop are majoritatea capitalului social şi această majoritate îi conferă şi dreptul de a hotărî, în cadrul mecanismelor prevăzute în lege, în privinţa a tot ce interesează activitatea societăţii.
Notă: Pentru argumentele înfăţişate în opinia separată, socotim că recursul era neîntemeiat.
Cu privire la Legea nr. 26/1990, a se vedea nota de la speţa nr. 17.
Referitor Ia Legea nr. 31/1990, a se vedea nota de la speţa nr. 23.
Decretul-lege nr. 139/1990 privind camerele de comerţ şi industrie din România, a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 65 din 12 mai 1990.
