Prevederea în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate a unui minim al pachetului compensatoriu de la care putea începe negocierea cu sindicatele, pentru situaţia concedierilor colective, obligă angajatorul la acordarea sa şi nu a altui pachet, mult inferior acestuia, doar pe motiv că aşa s-a negociat; nelegalitatea negocierii prin prisma unor motive de nulitate absolută poate fi opusă şi pe cale de excepţie, nu doar pe cale de acţiune.
Încetarea CCM la nivel de unitate anterior emiterii deciziei de concediere nu exonerează angajatorul de plata drepturilor cuvenite la disponibilizare aşa cum erau prevăzute în respectivul act, din moment ce întreaga procedură a concedierii colective se întemeiase pe chiar dispoziţiile acelui contract colectiv de muncă.
Secţia civilă, minori şi familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 7405 din 4 mai 2011
Prin sentința civilă nr. 1986/26.11.2010, pronunțată de Tribunalul Bacău în dosar nr. 7405/110/2009, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Sindicatului F. Tg. Ocna și, în consecință, s-a respins acțiunea față de acesta, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții H.V., S.E., N.L., D.C., D.E., C.E., B.N., I.D., Ș.I.A., R.G., H.E., L.M., S.D., H.R. și D.M. în contradictoriu cu pârâta SC F.SA Târgu-Ocna și a fost obligată pârâta să plătească fiecărui reclamant câte 16.650 lei reprezentând diferența dintre suma încasată cu titlu de plăți compensatorii și cea cuvenită, actualizată cu indicele de inflație de la data scadenței la data plății.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanții au chemat în judecată SC F.W.SA Târgu-Ocna și Sindicatul F. W. Târgu-Ocna, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se modifice art. 2 din deciziile de concediere și obligarea în solidar a pârâtelor de a plăti fiecăruia dintre reclamanți diferență plăți compensatorii, conform art. 43 alin. (3) din contractul colectiv de muncă.
Formulând întâmpinare, SC F.W.SA Târgu-Ocna a solicitat respingerea capătului de cerere privind anularea deciziilor de concediere ca tardiv formulat și respingerea ca nefondată a cererii privind acordarea plăților compensatorii.
Excepția tardivității a fost motivată de către pârâtă prin aceea că termenul de formulare a acțiunii este de 30 de zile de la data comunicării deciziilor de încetare a contractelor colective de muncă. Pe fondul cauzei s-a arătat că art. 43 alin. (3) din CCM F. cuprindea în mod nelegal trimiterea la O.U.G. nr. 98/1999 privind protecția socială a persoanelor din sectorul public ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective. S-a mai arătat că prevederile CCM F. au dat naștere nu la dreptul în sine la plata a 12 salarii compensatorii, ci doar la vocația de a se negocia cu privire la pachetul compensatoriu. în urma negocierilor părțile au stabilit de comun acord un pachet compensatoriu de 3 salarii.
în dovedirea susținerilor sale, societatea pârâtă a depus la dosar înscrisuri
La întâmpinarea formulată, reclamanții, prin reprezentantul lor convențional, au depus la dosar răspuns în scris la care au anexat înscrisuri.
Motivând în drept acțiunea, reclamanții au invocat dispozițiile art. 69 alin. (2) lit. f), art. 281-291 C.muncii și pe cele ale art. 43 alin. (3) din CCM, iar în dovedirea susținerilor lor au depus la dosar înscrisuri.
La solicitarea instanței, la termenul din 17.03.2010 reclamanții au clarificat obiectul cauzei ca fiind obligarea pârâtei SC F.TG Ocna la plata diferenței de plăți compensatorii, actualizate cu indicele de inflație, pentru fiecare reclamant în parte conform CCM pe anul 2009 la nivel de unitate și CCM la nivel de Grup de Unități din Industria Petrolieră. în continuare reclamanții au susținut calitatea procesuală pasivă a Sindicatului F. pentru plata drepturilor bănești.
Instanța a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive a Sindicatului SC F. în ceea ce privește cererea de plată a salariilor compensatorii.
Examinând actele și lucrările dosarului, instanța a constatat că:
Excepția invocată este întemeiată întrucât dreptul la salariile compensatorii se naște în temeiul CCM, plata acestora fiind în sarcina angajatorului cu care reclamanții au raporturi de muncă, și nu a Sindicatului care este doar un reprezentant al salariaților. Pe cale de consecință, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Sindicatului F. și a respins acțiunea pentru acest considerent fată de acesta.
Pe fond s-a constatat că reclamanții au fost salariații SC F.W.SA Târgu-Ocna, fiind concediați colectiv prin deciziile din 17.07.2009 și, respectiv, din 15.09.2009, decizii prin care societatea angajatoare a stabilit că salariaților li se cuvine, cu titlu de protecție socială, suma de 5.550 lei, echivalentă a trei salarii medii nete pe societate.
Potrivit art. 43 alin. (3) din CCM al SC F.SA Târgu-Ocna, înregistrat la DMSSF Bacău sub nr.…/23.08.2007, în cazul concedierii colective, Comisia Paritară va negocia un pachet compensatoriu pornind de la prevederile minimale ale O.U.G. nr. 98/1999.Valabilitatea acestui contract a fost prelungită prin actul adițional nr. 3/2008 pe durata unui an începând cu data înregistrării actului adițional la DMPS Bacău, respectiv 29.08.2008.
Forța obligatorie a contractului colectiv de muncă nu poate fi, însă, limitată în timp la data de 29.08.2009, având în vedere că prin dispozițiile art. 218 părțile au convenit că încetarea contractului colectiv de muncă nu poate fi decât expresă, în lipsa unei convenții în acest sens, părțile recunoscând prelungirea tacită a contractului. Prin urmare, dispozițiile CCM nr.…/23.08.2007 au fost aplicabile până la încheierea noului contract colectiv de muncă, nefiind afectate nici de procesele-verbale încheiate la 11.06.2009, 15.06.2009 și 10.08.2009.Prin aceste procese-verbale în care s-a consemnat rezultatul negocierilor dintre patronat și sindicat s-a modificat practic CCM atât timp cât nu s-au respectat prevederile acestuia în ceea ce privește cuantumul minim al plăților compensatorii. Această modificare a CCM prin procese-verbale de negociere nu a fost înregistrată așa cum o cer dispozițiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 pentru a-și produce efectele. Pe cale de consecință, prevederile CCM F. se aplică și reclamanților concediați la 15.09.2010 (I.D. și S.D.).
Potrivit O.U.G. nr. 98/1998 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, suma totală de bani acordată cu titlu de plată compensatorie se stabilește diferențiat, pentru fiecare persoană căreia i s-a desfăcut contractul individual de muncă, și este egală cu:
a) 6 salarii medii nete pe unitate pentru salariații cu o vechime în muncă mai mică de 5 ani;
b) 9 salarii medii nete pe unitate pentru salariații cu o vechime în muncă între 5 și 15 ani;
c) 12 salarii medii nete pe unitate pentru salariații cu o vechime în muncă mai mare de 15 ani [art. 32 alin. (1)].
Este adevărat că potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 98/1999, măsurile de protecție socială prevăzute de acest act normativ se aplică salariaților încadrați cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată și care sunt disponibilizați prin concedieri colective, efectuate în procesele de restructurare, reorganizare, închidere operațională parțială sau totală a activității, privatizare sau lichidare, de către societăți comerciale, companii naționale, societăți naționale, precum și regii autonome, societăți comerciale ori alte unități aflate sub autoritatea administrației publice centrale sau locale, unități și instituții finanțate din fonduri bugetare și extrabugetare, denumite în continuare angajatori.
însă trimiterea la prevederile minimale ale O.U.G. nr. 98/1999, convenită de părțile CCM la nivelul SC F.SA Târgu-Ocna, nu echivalează, așa cum în mod eronat susține societatea pârâtă, cu o extindere a aplicabilității acestui act normativ în întregul său, ci reprezintă voința părților privind punctul de plecare în negocierea pachetelor compensatorii, acest punct fiind constituit de prevederile O.U.G. nr. 98/1999, iar potrivit art. 7 alin. (1) și (2) și art. 30 alin. (1) din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, la negocierea clauzelor și la încheierea contractelor colective de muncă, părțile sunt egale și libere, contractele încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituind legea părților, executarea acestor contracte fiind, deci, obligatorie pentru părți.
Susținerile pârâtei referitoare la faptul că în temeiul CCM la nivel de unitate a luat naștere doar vocația la negociere, și nu dreptul în sine, nu este corectă.
Prin CCM la nivel de unitate se stabilește fără echivoc în art. 43 alin. (2) că salariații concediați pentru motive care nu țin de persoana lor vor beneficia de un pachet compensatoriu conținând și o indemnizație de concediere, iar alin. (3) al aceluiași articol arată care este punctul de plecare sub aspectul cuantumului minim al drepturilor în negocierea pachetului compensatoriu.
Constatând, așadar, că prevederile art. 43 alin. (3) din CCM la nivel de unitate nu încalcă nici o dispoziție legală, instanța a constatat, de asemenea, deplina sa aplicabilitate, impunându-se respectarea sa de către societatea pârâtă care va fi obligată să plătească fiecărui reclamant, în temeiul art. 43 alin. (3) din CCM la nivel de unitate și al art. 40 alin. (2) lit. c) C.muncii, suma de 16.650 lei, actualizată cu indicele de inflație la data plății, reprezentând diferență plăți compensatorii.
împotriva acestei soluții s-a formulat recurs, în termen, motivat și legal, scutit de plata taxei judiciare de timbru, de către pârâta SC F.W.SA, cauza înregistrându-se pe rolul Curții de Apel Bacău sub nr. 7405/110/2009.
Criticile formulate au vizat, în esență, următoarele:
– reținerea eronată a faptului că reclamanții au dreptul la un anumit cuantum al plăților compensatorii, în condițiile în care art. 43 alin. (3) CCM la nivel de unitate le conferă doar o vocație la negociere; or, în absența negocierii, instanța nu se poate substitui părților prin stabilirea unui anumit cuantum al pachetului compensatoriu, iar în prezența unei astfel de convenții, instanța trebuie să o respecte;
– imposibilitatea acordării altui pachet compensatoriu decât cel negociat, în condițiile în care convenția respectivă nu a fost contestată și este în vigoare;
– neaplicabilitatea pachetului compensatoriu prevăzut de O.U.G. nr. 98/1999 reclamanților, față de neregăsirea angajatorului în respectivul act normativ;
– neobservarea faptului că la 29.08.2009 a încetat aplicabilitatea CCM la nivel de unitate, așa cum se convenise prin actul adițional nr. 3/2008;
– interpretarea greșită a caracterului de acte modificatoare ale CCM nivel unitate al proceselor-verbale din 11.06.2009 și 15.06.2009, fiind doar acte de negociere conform art. 43 alin. (3) CCM nivel unitate;
– neobservarea faptului că la data concedierii reclamanților CCM nivel grup unități și CCM nivel ramură nu mai erau în vigoare, fiind aplicabil, până în august, CCM nivel unitate și, după această dată, CCM nivel național; iar acesta din urmă, la art. 80 alin. (3) prevedea că la concedierea colectivă compensațiile se vor negocia cu respectarea dispozițiilor legale și/sau ale contractelor colective aplicabile;
– contradictorialitatea considerentelor privitoare la înțelesul art. 43 alin. (3) din CCM nivel unitate cu dispozitivul, față de faptul că părțile au convenit cu putere de lege să li se aplice toate dispozițiile O.U.G. nr. 98/1999, nu doar cele ale art. 32, care, oricum, la data indisponibilizării reclamanților nu se referea decât la anumite unități expres prevăzute, cumulativ cu faptul că sintagma „pornind de la prevederile minimale ale O.U.G. nr. 98/1999” nu semnifica instituirea unui minim al pachetului compensatoriu de acordat, ci un punct de plecare al negocierilor pentru determinarea pachetului suportabil funcție de situația sa financiară și de posibilitățile concrete de plată.
în drept s-au invocat dispozițiile art. 299-316 C.proc.civ.
în susținerea recursului s-a depus practică judiciară, extrase doctrină, act adițional nr. 162/2008, extras CCM unitate/ 2008, relații privind încetarea aplicabilității CCM grup unități și CCM nivel ramură energie electrică.
Legal citați, intimații-reclamanți, prin apărător, nu au formulat întâmpinare și nici alte cereri, ci doar concluzii orale în sensul respingerii recursului ca nefondat.
Verificând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs, a actelor și lucrărilor dosarului, precum și în raport de dispozițiile art. 304,art. 3041,art. 312 C.proc.civ., Curtea a constatat că nu sunt motive de reformare a acesteia întrucât:
Pretențiile deduse judecății de către reclamanți – astfel cum rezultă din acțiune și din precizarea depusă la 17.03.2010 – s-au întemeiat pe susținerea că nu s-au respectat, cu ocazia negocierii și a disponibilizării, cele convenite la 20.05.2009 și plafonul minimal prevăzut de dispozițiile art. 43 alin. (3) din CCM nivel unitate („în cazul concedierii colective, Comisia paritară va negocia un pachet compensatoriu pornind de la prevederile minimale ale O.U.G. nr. 98/1999”), nesocotindu-se astfel și interdicția instituită – cu caracter de principiu obligatoriu în legislația muncii – de art. 238 alin. (2) C.muncii („Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă”).
Prin urmare, în mod implicit se solicita și verificarea legalității negocierii realizate la 11.06.2009, chiar dacă nu a fost formulat expres un capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității negocierii pentru respectivul drept. De altfel, nulitatea putea fi susținută și ca excepție în apărare (art. 2 din Decretul nr. 167/1958) – ceea ce a și survenit în cauză în contextul expus – efectul urmărit fiind lipsirea de efecte a respectivului act, opus de pârâtă.
în concluzie, cauza putea fi soluționată fără a fi necesară învestirea și cu un capăt de cerere având ca obiect constatarea/ declararea nulității negocierii.
S-a considerat adevărată susținerea recurentei că o convenție este legea părților ce au încheiat-o, însă s-a atras atenția că se pierde din vedere un aspect esențial prevăzut cu valoare de principiu de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, republicată (în vigoare la data analizată) și reluat de art. 236 alin. (4) C.muncii , respectiv că finalitatea enunțată se atinge numai dacă la încheierea convenției s-au respectat dispozițiile imperative ale legii (contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților).
Or, în ceea ce privește clauza privitoare la cuantumul pachetului compensatoriu, negociată la 11.06.2009, s-a constatat că aceasta este nulă de drept pentru fraudă la lege în condițiile art. 38 C.muncii („Salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate”), neputând fi opusă cu sorți de izbândă nici reclamanților, nici instanței, întrucât, așa cum s-a reținut și de către prima instanță, nu s-au respectat dispozițiile art. 43 alin. (3) CCM nivel unitate de a se negocia pachetul compensatoriu pornind de la prevederile minimale ale O.U.G. nr. 98/1999.
Interpretarea dată de recurentă respectivului text – pentru prima oară în recurs – a fost considerată ca deficitară prin prisma regulilor gramaticale și logice, neputând fi însușită de instanță. A porni o negociere de la un anumit cuantum – acceptat ca minimal – semnifică, fără echivoc, doar că rezultatul acestui demers nu poate fi decât mai mare sau cel puțin egal cu cel minimal de la care s-a pornit [în speță cel prevăzut de art. 32 alin. (1) din O.U.G. nr. 98/1999], care, în cazul reclamanților – ce aveau o vechime mai mare de 15 ani – era de 12 salarii medii nete pe unitate.
Cum nu s-a respectat limita minimă garantată de art. 43 alin. (3) din CCM nivel unitate, clauza negociată era nulă și, prin aplicarea regulii instituite de art. 57 alin. (4) C.muncii („în situația în care o clauză este afectată de nulitate, întrucât stabilește drepturi sau obligații pentru salariați, care contravin unor norme legale imperative sau contractelor colective de muncă aplicabile, aceasta este înlocuită de drept cu dispozițiile legale sau convenționale aplicabile, salariatul având dreptul la despăgubiri”), se cuvenea acordarea diferenței cuvenite până la atingerea respectivului plafon.
S-a observat în acest moment al analizei și că dreptul solicitat de reclamanți a le fi recunoscut nu avea caracterul unui drept eventual, sub condiție – așa cum s-a susținut de către recurentă -, ci unul născut (la data concedierii) și cert ca întindere de minim 12 salarii medii nete pe unitate (conform CCM nivel unitate); ce rămânea de negociat era eventuala acordare a unui cuantum mai mare decât cel reglementat de O.U.G. nr. 98/1999.
Că este așa, rezultă și din grila de propuneri plăți compensatorii întocmită de sindicat la 10.06.2010 și susținută la întâlnirea din 11.06.2010, coroborat cu recunoașterea implicită din apărarea de la fond a pârâtei.
Tot adevărată s-a apreciat a fi și susținerea recurentei că O.U.G. nr. 98/1999 privește, începând cu 22.07.2000, doar disponibilizările din unitățile menționate în anexa la ordonanță, însă s-a constatat că această apărare nu prezintă relevanță în cauză întrucât reclamanții nu au solicitat a le fi recunoscute drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 98/1999 pentru salariații disponibilizați din unitățile expres prevăzute de anexa la acest act, ci pe cele garantate de CCM nivel unitate; or, trimiterea din art. 43 alin. (3) CCM nivel unitate nu privește toate dispozițiile O.U.G. nr. 98/1999, ci doar plafonul minimal al pachetului compensatoriu prevăzut de acest act normativ, iar respectiva prevedere a fost inclusă în CCM nivel unitate nr. 362/23.08.2007 cu mult după modificarea la 13.10.2003 a O.U.G. nr. 98/1999 în sensul citat, fără a i se mai aduce modificări acestuia în condițiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, republicată: „Modificările aduse contractului colectiv de muncă se comunică, în scris, organului la care se păstrează și devin aplicabile de la data înregistrării sau la o dată ulterioară, potrivit convenției părților”.
Sub aspectul aplicabilității CCM nivel unitate – astfel cum fusese prelungit prin Actul adițional 3/2008 – s-a constatat că instanța de fond a făcut o legală interpretare a voinței părților în raport și de prevederile Legii nr. 130/1996, republicată; astfel, deși actul adițional nr. 3/2008 prevede la art. 4 prelungirea CCM nivel unitate pe durata unui an de la înregistrarea la DMPS Bacău (ce a survenit la 29.08.2008), la 29.08.2009 nu s-a dat curs obligației instituite de art. 33 pct. 4 din Legea nr. 130/1996, republicată: „(4) încetarea sau suspendarea contractului colectiv de muncă va fi notificată, în termen de 5 zile, organului le care acesta a fost depus pentru înregistrare”, fapt pentru care, în condițiile art. 25 alin. (3), art. 31 alin. (2) din Legea nr. 130/1996, nu se putea opune cu succes încetarea acestuia la 29.08.2009.
De asemenea, negocierea din 10.08.2009 vizând noul CCM nivel unitate, nu a fost apreciată ca o modificare a vechiului CCM [în sensul renunțării, din art. 43 alin. (3), la sintagma „pornind de la prevederile minimale ale O.U.G. nr. 98/1999”) – așa cum a susținut chiar pârâta – întrucât nu a fost notificată spre înregistrare conform art. 31 alin. (2) Legea nr. 130/1996, republicată.
S-a înlăturat și apărarea privind neaplicarea CCM nivel unitate reclamanților cărora li s-a emis decizia de încetare a CIM după 29.08.2009 (I.D. și S.D.), întrucât respectivul act nu făcea decât să finalizeze o procedură declanșată și efectuată sub imperiul respectivului CCM; a susține contrariul ar însemna acceptarea de către chiar recurentă a nelegalității concedierii (implicit și a negocierii din iunie 2009 pe care și-a întemeiat apărările) și fondarea apărării sale pe propria culpă – ceea ce este inadmisibil (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).Mai mult, emiterea deciziilor în tranșe, unele în timpul așa-zisei „aplicabilități” a CCM nivel unitate, iar altele „după pretinsa încetare” a aplicabilității CCM unitate, nu poate fi imputabilă reclamanților – care, indisponibilizați în baza aceluiași program de restructurare, trebuiau să beneficieze de același tratament (dezideratul inclus în procesul-verbal nr. 3335/21.05.2009, procesul-verbal nr. 3673/11.06.2009) -, ci doar fostului angajator (în speță, recurenta pârâtă).
Discuțiile privind încetarea aplicabilității CCM grup unități și CCM ramură nu se impun a mai fi examinate ca legalitate și temeinicie, din moment ce nu au constituit argumente în susținerea soluției pronunțate la fond.
S-a reținut și că nu a existat nici o eroare a primei instanțe în calificarea proceselor-verbale din iunie 2009 ca acte modificatoare ale CCM unitate, din moment ce acest caracter nu s-a reținut decât în raport de cuantumul pachetului compensatoriu prevăzut de art. 43 alin. (3) CCM unitate, recunoscându-se pentru restul clauzelor caracterul de acte de negociere. Or, instanța este îndreptățită a interpreta clauzele actelor ce au generat raportul juridic litigios, stabilind că scopul real urmărit și chiar atins prin drepturile achitate la disponibilizare a fost modificarea dreptului garantat într-o anumită limită inferioară de CCM nivel unitate. Iar în ceea ce privește procesul-verbal nr. 4924/10.08.2009, chiar pârâta i-a susținut caracterul de act modificator al CCM prin întâmpinare, instanța fiind ținută a răspunde acestei apărări.
Nici situația economică nu poate justifica încălcarea clauzei contractuale, aceasta putând eventual constitui un motiv pentru plata eșalonată a compensațiilor.
Instanța a înlăturat și apărarea privind faptul că hotărârea Comisiei Paritare privind stabilirea ca plăți compensatorii a sumei de 5.550 lei (echivalent a 3 salarii medii nete pe societate) este obligatorie, întrucât acest organism este competent doar să interpreteze prevederile contractului colectiv de muncă. Iar interpretarea presupune, ab initio, o clauză neclară, interpretabilă, ceea ce în cauză nu există, clauza din art. 43 alin. (3) fiind neechivocă: voința părților a fost aceea de a acorda salariaților concediați colectiv un pachet compensatoriu în baza unei negocieri, dar care nu dădea posibilitatea de a coborî sub un nivel minim (cel prevăzut de O.U.G. nr. 98/1999).
Față de cele expuse, constând și că nu sunt incidente alte motive care să fie analizate din oficiu, recursul a fost respins ca nefondat.
(Judecător Petrina-Manuela Aștefănesei)
