Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamant CAV şi pe pârât STATUL ROMAN PRIN CONSILIUL LOCAL, pârât STATUL ROMAN PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, având ca obiect legea 10/2001.
La apelul nominal făcut în şedinţa publică se prezintă reprezentanta reclamantei av. DM, în baza delegaţiei de la dosar, lipsa fiind părţile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, învederându-si instanţei că procedura de citare este legal îndeplinită, după care:
Instanţa pune in discuţie excepţia necompetentei materiale.
Reprezentanta reclamantei solicita respingerea excepţiei, întrucât conform art.480 si art.1 din protocolul Drepturilor Omului, prezenta cauza este o acţiune in revendicare imobiliara.
Instanţa respinge excepţia necompetentei materiale constatând ca reclamanta si-a întemeiat cererea pe disp. art.480 Cod civil si nu pe prevederile legii speciale 10/2001, care atrag competenţa materială a Tribunalului. Fiind o cauză civilă, evaluată la 330.600 lei, competenţa aparţine Judecătoriei
Instanţa pune in discuţie excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Reprezentanta reclamantei solicita respingerea excepţiei, întrucât este o acţiune imprescriptibilă.
Instanţa respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, întrucât reclamanta si-a întemeiat cererea pe disp. art.480 Cod civil, iar acţiunea în revendicare imobiliara, întemeiată pe acest text legal este imprescriptibilă.
Instanţa pune in discuţie excepţia inadmisibilităţii.
Reprezentanta reclamantei solicită respingerea excepţiei avand in vedere dispoziţiile CEDO, depune la dosar practica judiciara.
Instanţa rămâne în pronunţare asupra excepţiei inadmisibilităţii.
JUDECĂTORIA
DELIBERÂND,
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 29.03.2011, sub nr. 6045/271/2011, reclamanta CAV, în contradictoriu cu pârâţii STATUL ROMAN PRIN CONSILIUL LOCAL …, STATUL ROMAN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, a solicitat instanţei să constate nevalabilitatea titlului Statului român asupra imobilelor ce în natură reprezintă teren intravilan şi casă de locuit situate în …, înscrise în CF …, nr topo … şi …, să oblige pârâtul de rd. 2 la plata de despăgubiri băneşti pentru suprafaţa de 420 mp teren şi pentru imobilul casă de locuit, în sumă egală cu valoarea actuală de circulaţie a imobilelor, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că este moştenitoarea legală a defunctei CVV, în calitate de fiică. Defuncta a deţinut în proprietate imobilele în litigiu. În 1984, terenul a fost dobândit de Statul român prin expropriere, iar casa de locuit demolată, antecesoarea reclamantei primind un apartament din fondul de stat, pe care ulterior l-a cumpărat. Acţiunea în revendicare a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun formulată după intrarea în vigoare a legii nr 10/2001 este admisibilă în condiţiile arătate de Decizia nr 33/2008.
În drept, cererea este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. Cod civil, art 1 din Protocolul nr 1 adiţional al CEDO, art 2 alin 2 din legea nr 10/2001.
În dovedirea acţiunii s-a depus, în copie: încheierea CF nr …, act identitate, certificate de deces, coala CF ….
Pârâtul Consiliul Local … a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant în ceea ce priveşte reprezentarea Statului român şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe dreptul comun faţă de prevederile legii nr 10/2001, în condiţiile în care nu s-a formulat notificare potrivit legii speciale.
În drept, au fost invocate prevederile art 115 Cod proc civ.
Pârâtul , în reprezentarea Statului român, a formulat întâmpinare, în cadrul căreia a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei … faţă de dispoziţiile legii nr 10/2001, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât ne aflăm în prezenţa unui concurs între legea specială şi cea generală, iar reclamanta nu a urmat procedura administrativă prevăzută de legea nr 10/2001 şi excepţia prescripţiei, întrucât acţiunea nu este una reală, ci una personală. Unitatea deţinătoare a imobilului este Primăria …, nu Statul român, iar despăgubirile sunt acordate de Comisia Centrală şi nu de Ministerul Finanţelor Publice.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva excepţiei de inadmisibilitate, instanţa reţine următoarele:
Reclamanta a solicitat instanţei să constate nevalabilitatea titlului Statului român asupra imobilelor ce în natură reprezintă teren intravilan şi casă de locuit situate în …, înscrise în CF …, nr topo … şi …, să oblige pârâtul de rd. 2 la plata de despăgubiri băneşti pentru suprafaţa de 420 mp teren şi pentru imobilul casă de locuit, în sumă egală cu valoarea actuală de circulaţie a imobilelor.
Conform poz. B 8 din CF …, imobilele au fost expropriate de Statul român în anul 1984.
În drept, sunt aplicabile următoarele dispoziţii legale:
Art 1 alin (1) din legea nr. 10/2001: Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizatiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum si cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizitiilor si nerestituite se restituie în natura sau în echivalent, când restituirea în natura nu mai este posibila, în conditiile prezentei legi.
Prin urmare, legea nr. 10/2001 constituie legea specială în materia restituirii în natură sau în echivalent a imobilelor preluate de stat, astfel cum este cazul în speţă.
Legea specială instituie atât o procedură administrativă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu dreptul de proprietate asupra imobilelor.
Termenul de depunere a cererilor, prevăzut iniţial de art 22 din legea nr. 10/2001, a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 si prin OUG nr. 145/2001, tocmai pentru a da posibilitatea persoanelor interesate de a formula notificări pentru restituirea în natură sau în echivalent a imobilelor.
Concursul dintre legea specială şi legea generală- Codul civil- se rezolvă, astfel cum a stabilit şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 33/2008, în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acest principiu nu este prevăzut expres în legea specială.
În acest mod nu este încălcat art 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici art 21 din României, pentru următoarele considerente:
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit, că “dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut”, precum si că “există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept”.
Aşadar, cu condiţia ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiţie si chiar să îl supună unor limitări sau restricţii.
O modalitate prin care un stat-parte la Conventie poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este si obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.
In acest sens, în Cauza Le Compte, Van Leuven si De Meyere contra Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că “raţiuni de flexibilitate şi eficienţă, care sunt pe deplin compatibile cu protecţia drepturilor omului, pot justifica intervenţia anterioară a unor organe administrative sau profesionale [….] ce nu satisfac sub fiecare aspect în parte exigenţele menţionatelor prevederi; un asemenea sistem poate fi reclamat de tradiţia juridică a mai multor state membre ale Consiliului Europei”.
Aceasta posibilitate reprezintă marja de apreciere pe care Curtea o recunoaşte statelor membre în privinţa drepturilor fundamentale care nu sunt privite ca drepturi absolute, cum este şi dreptul la un proces echitabil.
Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesata sa aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. In lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa.
In măsura în care aceste exigente sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.
Se poate constata că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar si modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.
Astfel, potrivit art 26 alin 3: Decizia sau, dupa caz, dispozitia motivata de respingere a notificarii sau a cererii de restituire în natura poate fi atacata de persoana care se pretinde îndreptatita la sectia civila a tribunalului în a carui circumscriptie se afla sediul unitatii detinatoare sau, dupa caz, al entitatii învestite cu solutionarea notificarii, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotarârea tribunalului este supusa recursului, care este de competenta curtii de apel.
Decizia nr. 20/1997 pronunţată de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii, subliniază plenitudinea de competenţă a instanţelor judecătoreşti în materie, stabilind că: În aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, s-a decis că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
In consecinţă, persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, iar în cadrul acestui control, partea interesată poate deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Pe de alta parte, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii promovată de reclamantă nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeana a drepturilor omului, care garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Aşa cum reiese din jurisprudenţa sa în materie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă (Cauza Poenaru contra României).
Prin urmare, imobilele care se încadrează în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu mai pot fi restituite decât în condiţiile prevăzute de acest act normativ.
In caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conţinut, astfel încât să nu-şi producă efectele juridice, or nu aceasta este raţiunea pentru care a fost adoptată o atare lege specială.
Reclamanta nu a indicat nici un motiv care să justifice faptul că nu a formulat cerere în baza legii nr. 10/2001 sau intervenţia vreunei cauze mai presus de voinţa sa care să o fi pus în imposibilitatea obiectivă de a respecta dispoziţiile acestei legi speciale.
Faţă de toate considerentele mai sus menţionate, instanţa va admite excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, formulată de către pârât şi va respinge ca inadmisibilă această cerere.
Instanţa va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE
Admite excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.
Respinge ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta CAV, cu domiciliul în …, str. … nr …, jud … în contradictoriu cu pârâţii STATUL ROMÂN PRIN CONSILIUL LOCAL, cu sediul în…, str…. nr…, jud …, STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, cu sediul în …, str. … nr ….
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Cu drept de apel în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, ….
