Intimata a avut cunoştinţă de faptul că adresa de convocare a recurentului a parvenit acestuia ulterior datei la care recurentul fusese înştiinţat să se prezinte la societate în vederea efectuării cercetării, apreciind însă în mod nejustificat că poate proceda la emiterea deciziei de concediere fără audierea recurentului, pe motiv că l-ar fi înştiinţat pe acesta înainte de convocarea scrisă, verbal, să-şi exprime punctul de vedere în legătură cu obiectul cercetării, înştiinţare ce nu corespunde însă exigenţelor cerute de art. 267 alin. (2) din Codul muncii. Neprocedându-se la efectuarea cercetării disciplinare prealabile a recurentului cu respectarea dispoziţiilor art. 267 alin. (1) din Codul muncii, decizia de concediere a acestuia apare ca fiind lovită de nulitate
În actuala reglementare, instituită prin Legea nr. 53/2003- Codul muncii, ce a intrat în vigoare la 01.03.2003, legiuitorul a înlăturat posibilitatea stabilirii răspunderii patrimoniale a salariatului pe calea emiterii unei decizii de imputare, iar în prezent, dacă nu s-a ajuns la o rezolvare pe cale amiabilă, răspunderea patrimonială poate fi stabilită numai pe cale judecătorească, prin admiterea, în tot sau în parte, a cererii de chemare în judecată formulată de angajator, la instanţa competentă să soluţioneze conflictul de drepturi.
Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, Decizia nr. 39 din 18 ianuarie 2011
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova reclamantul … a chemat în judecată pe pârâta …solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea deciziei de concediere nr.1807/04.12.2008, reintegrarea sa în funcția deținută anterior emiterii deciziei, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu valoarea salariilor indexate, majorate și actualizate, precum și a celorlalte drepturi de care trebuia să beneficieze, de la data emiterii deciziei de concediere și până la reintegrarea efectivă, precum și anularea deciziei de imputare nr. 1805/04.12.2008, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost convocat de către administratorul societății pârâte la data de 07.11.2008 în scopul de a da o declarație scrisă cu privire la o posibilă implicare a sa în activități care au prejudiciat societatea, reclamantul refuzând să dea o declarație scrisă atâta timp cât nu-i fusese comunicat motivul pentru care trebuia să dea declarația și nici faptele pentru care era acuzat, iar la data de 10.11.2008, reclamantul a fost convocat din nou de administratorul societății pentru a da o declarație din care să rezulte atribuțiile sale la locul de muncă, reclamantul comunicându-i acestuia că nu poate redacta el fișa postului, iar după această discuție, s-a emis decizia 1724/10.11.2008, prin care s-a dispus suspendarea contractului de muncă al reclamantului.
A mai arătat reclamantul că a primit la data de 24.11.2008 o convocare de a se prezenta în data de 20.11.2008 la cercetarea disciplinară, deci anterior primirii de către acesta a convocării, neprezentarea sa la convocare datorându-se tocmai acestei situații.
S-a mai susținut că la data de 04.12.2008, reclamantul s-a prezentat la societate, după ce în prealabil a fost contactat telefonic și i s-a înmânat decizia de concediere pe care o contestă, concedierea nerespectând dispozițiile art. 267 din Codul muncii întrucât nu i-a fost respectat dreptul de a formula apărările pe care le considera necesare.
Cu referire la al doilea capăt de cerere, reclamantul a arătat că emiterea deciziei de imputare s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale în materie întrucât potrivit dispozițiile art. 270 și art. 164 alin. (2) din Codul muncii, atragerea răspunderii patrimoniale a salariatului se poate face doar în baza unei hotărâri definitive și nicidecum printr-o decizie de imputare.
Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 2038 din data de 26 noiembrie 2009, Tribunalul Prahova a respins că neîntemeiată acțiunea.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul criticând-o că netemeinică și nelegală, iar prin decizia nr. 576/24. 03.2010 Curtea de Apel Ploiești a admis recursul și a casat sentința trimițând cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
S-a reținut de către instanța de control judiciar că este întemeiat motivul de recurs privind încălcarea dreptului la apărare, pentru că apărătorul recurentului a transmis prin fax o cerere prin care solicita amânarea cauzei, la care avea anexată copia certificatului medical, urmând că la termenul următor să prezinte certificatul medical și având în vedere principiul contradictorialității, precum și dreptul la apărare al reclamantului, s-a conchis că se impune casarea sentinței cu rejudecarea cauzei pentru a se da posibilitatea reclamantului să-și susțină pretențiile.
După casare, pe baza probelor administrate, cu înscrisuri și interogatorii, prin sentința civilă nr.1364 din 27.10.2010, Tribunalul Prahova a respins acțiunea că neîntemeiată, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul a fost angajatul societății-pârâte deținând la momentul concedierii funcția de agent servicii client.
Tribunalul nu a primit susținerea reclamantului potrivit căreia concedierea este nelegală întrucât nu au fost îndeplinite dispozițiile art. 267 Codul muncii, arătându-se că anterior convocării pentru cercetarea disciplinară, reclamantul nu a dat curs nici solicitării vizând explicațiile referitoare la nota de susținere nr. 5301/07.11.2008 emisă de unitate privind lipsuri în gestiune, părăsind în data de 10.11.2008 societatea fără a da relațiile solicitate, reținându-se totodată că reclamantul nu a produs niciun fel de probe în sensul că motivele pentru care nu a dat notă explicativă este determinat de agresarea sa psihică și verbală.
Tribunalul a constatat că pe fondul situației create, reclamantul nu a dorit să dea curs nici solicitării telefonice din partea societății pentru a se prezenta la cercetarea disciplinară și nici nu s-a prezentat pentru cercetarea disciplinară la sediul societății-intimate, nefiind primită nici susținerea reclamantului în sensul că i-a fost interzis accesul în incinta unității, neexistând probe care să ateste acest lucru.
S-a mai arătat că la data de 25.11.2008, când a fost la sediul societății, reclamantul nu a solicitat să fie asistat la cercetarea disciplinară de către o altă persoană, nu a cerut lămuriri privind convocarea la care fusese invitat în data de 20.11.2008, a refuzat să precizeze în scris punctul său de vedere privind învinuirile aduse.
Tribunalul a constatat astfel conduita culpabilă a reclamantului, care nu a dorit să lămurească în niciun fel învinuirile aduse privind o lipsă în gestiunea de retururi marfă și a respins susținerea reclamantului privitoare la nerespectarea condițiilor de formă ale deciziei de concediere.
Pe fondul cauzei, tribunalul a considerat că prin completarea necorespunzătoare a documentelor de gestiune, sustragerea de bunuri etc. de care este învinuit de către societate și avându-se în vedere declarațiile extrajudiciare ale unor angajați, prin care aceștia au atestat că au efectuat împreună cu reclamantul operațiuni nelegale ce au prejudiciat societatea, nu se justifică anularea deciziei de concediere, sancțiunea fiind legală și temeinică.
Cererea reclamantului, de anulare a deciziei de imputare a fost respinsă apreciindu-se de tribunal că acest act juridic nu a produs niciun fel de efect în patrimoniul reclamantului, neexistând nicio dovadă că acestuia i-au fost reținute sumele menționate în cuprinsul deciziei de imputare.
împotriva sentinței primei instanțe reclamantul a declarat recurs, criticând-o ca nelegală și netemeinică, invocând dispozițiile art. 304 pct. 6-9 și art. 304 1C.proc.civ.
S-a susținut că instanța de fond a interpretat în mod greșit dispozițiile legale și înscrisurile depuse la dosar, tribunalul confundând convocarea pentru cercetare disciplinară cu chemarea recurentului în biroul directorului general pentru a da explicații scrise referitoare la o serie de acuzații ale conducerii societății, fără că aceste acuzații să fie explicit formulate. Comunicarea unei convocări scrise, a arătat recurentul, reprezintă recunoașterea de către angajator a faptului că toate „convocările” anterioare nu îndeplineau cerințele legale minime necesare unei astfel de proceduri, fiind de altfel și abuzive.
în ceea ce privește motivarea instanței de fond în sensul că recurentul avea posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere în data de 25.11.2008, s-a solicitat a se constata faptul că și această susținere este neîntemeiată întrucât prezența recurentului la sediul intimatei la data respectivă nu s-a datorat unei convocări a intimatei, ci inițiativei recurentului în scopul depunerii de către acesta a adresei nr. 590/25.11.2008, prin care solicita să-i fie adusă la cunoștința poziția societății referitoare la contractul său de muncă, moment în care niciuna dintre persoanele din conducere nu i-a solicitat prezența, nu i-a fost adresată vreo solicitare.
Pe fond, s-a arătat că instanța de fond a constatat săvârșirea de către recurent a unei infracțiuni având în vedere declarații extrajudiciare depuse în copie de către intimată, admițând astfel susținerile intimatei fără a încerca măcar o simpla verificare a argumentelor acesteia, iar declarațiile recurentului, având aceeași forța probantă cu declarațiile invocate de către intimată, prin care a învederat faptul că nu a săvârșit niciun act prejudiciant pentru societate, nu au fost avute în vedere de către prima instanță.
în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere al contestației, s-a arătat că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, solicitarea adresată instanței fiind aceea de a se dispune anularea deciziei de imputare, tribunalul condiționând constatarea nulității unui astfel de act juridic de punerea sau nu în executare, respectiv dacă au fost sau nu create efecte de natură patrimonială în sarcina recurentului.
Prin decizia nr. 39 din data de 18 ianuarie 2011, Curtea de Apel Ploiești a admis recursul și a modificat în tot sentința în sensul că a admis acțiunea, anulând decizia de concediere nr. 1807/4.12.2008 emisă de pârâtă și dispunând reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior concedierii.
De asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și a celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamantul de la data concedierii până la reintegrarea efectivă a acestuia.
Totodată, s-a anulat decizia de imputare nr. 1805/4.12.2008 emisă de pârâtă, iar pârâta a fost obligată la 9000 lei cheltuieli de judecată către reclamant, după reducerea acestora conform art. 274 alin. 3 C.proc.civ
Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 267 alin.1 din Codul muncii, sub sancțiunea nulității absolute, nicio măsură, cu excepția celei prevăzute la art. 264 alin. (1) lit. a) din Codul muncii-ce se referă la sancțiunea avertismentului-nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare prealabile.
Alin. (4) al art. 267 din Codul muncii statuează că în cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze și să susțină toate apărările în favoarea sa și să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele și motivațiile pe care le consideră necesare, precum și dreptul de a fi asistat, la cererea sa, de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.
Cercetarea prealabilă a faptei ce constituie abatere, ascultarea celui în cauză și verificarea susținerilor făcute de el în apărare înainte de aplicarea sancțiunii disciplinare sunt obligatorii, iar în cazul în care această condiție legală nu a fost îndeplinită, sancțiunea care intervine este nulitatea deciziei de desfacere disciplinară a contractului de muncă.
De asemenea, potrivit art. 267 alin. (2) din Codul muncii, în vederea desfășurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se obiectul, data, ora și locul întrevederii.
Rațiunea pentru care legiuitorul, în art. 267 alin. (2) din Codul muncii, a inserat cerința convocării scrise, prin precizarea obiectului, datei, orei și locului întrevederii a fost aceea de a da posibilitatea salariatului de a-și pregăti apărările și probele în cunoștință de cauză față de fapta care îi este imputată și care trebuie să îi fie comunicată.
S-a arătat că faptul că recurentul a fost invitat verbal în datele de 07.11.2008 și 10.11.2008 de către reprezentanții intimatei pentru a da lămuriri în ceea ce privește nota de constatare nr. 5301/07.11.2008, iar acesta a refuzat să dea pe loc o notă explicativă nu poate avea relevanță și nu poate conduce la concluzia că intimata ar fi respectat cerințele prevăzute de art. 267 alin. (2) din Codul muncii, care prevăd în mod expres modalitatea în care se impune a fi făcută convocarea salariatului în vederea efectuării cercetării disciplinare prealabile, de către cine anume și cu privire la ce elemente trebuie a fi informat salariatul convocat.
De asemenea, s-a reținut că necesitatea realizării unei convocări scrise a recurentului, astfel cum impun prevederile legale sus-menționate, a fost recunoscută practic și de către intimată, care a procedat în final la convocarea recurentului prin adresa nr. 1737/14.11.2008, trimisă acestuia prin poștă, cu confirmare de primire, adresa de convocare fiind primită însă de către recurent abia la data de 24.11.2008, ulterior datei de 20.11.2008 la care fusese acesta convocat prin respectiva adresă, în vederea efectuării cercetării disciplinare.
Totodată, s-a arătat că fiind cea care avea obligația legală de a proceda la convocarea recurentului conform art. 267 alin. (2) din Codul muncii și procedând la comunicarea convocării scrise către acesta prin poștă, cu confirmare de primire, intimata era aceea care trebuia să fixeze o dată pentru prezentarea recurentului la cercetarea disciplinară astfel încât să se asigure că aceasta va fi ulterioară comunicării către recurent a convocării.
în acest context s-a reținut că este evident că nu se poate imputa recurentului faptul că a luat cunoștință de convocarea acestuia la cercetarea disciplinară la o dată ulterioară celei la care acesta fusese invitat prin convocare să se prezinte la societate în vederea efectuării cercetării disciplinare, iar intimata a avut cunoștință de faptul că adresa de convocare a recurentului a parvenit acestuia ulterior datei la care recurentul fusese înștiințat să se prezinte la societate în vederea efectuării cercetării, apreciind însă în mod nejustificat că poate proceda la emiterea deciziei de concediere fără audierea recurentului, pe motiv că l-ar fi înștiințat pe acesta înainte de convocarea scrisă, verbal, să-și exprime punctul de vedere în legătură cu obiectul cercetării, înștiințare ce nu corespunde însă exigențelor cerute de art. 267 alin. (2) din Codul muncii.
Mai mult, s-a reținut în decizia de concediere că deși recurentul a fost convocat prin dresa nr.1737/14.11.2008 pentru a participa la cercetarea disciplinară prealabilă, acesta nu a dat curs invitației și nu s-a prezentat la data și ora indicată în convocator, cu toate că, în realitate, după cum s-a arătat mai sus, adresa de convocare fusese primită de recurent la o dată ulterioară datei la care acesta fusese înștiințat să se prezinte la unitate, împrejurare cunoscută cu certitudine de societate anterior emiterii deciziei de concediere.
A mai arătat Curtea că recurentul s-a prezentat într-adevăr la societate, din proprie inițiativă, în ziua de 25.11.2008, motivul prezentării sale fiind cel care rezultă din adresa înregistrată sub nr. 590/25.11.2008 la registratura societății, cerând relații cu privire la contractul său de muncă, în condițiile în care anterior fusese emisă decizia nr.1724/10.11.2008, de suspendare a contractului de muncă al acestuia, iar prin răspunsul nr.1771/25.11.2008 comunicat de societate recurentului (aceasta îl înștiințează că suspendarea contractului individual de muncă s-a dispus în temeiul dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, pe durata cercetării disciplinare, iar la finalizarea cercetării disciplinare prealabile îl vor invita la sediul societății comunicându-i rezultatul acesteia, cu toate că la momentul emiterii adresei de răspuns, din 25.11.2008, audierea recurentului încă nu fusese realizată.
Nu există nicio dovadă la dosar din care să rezulte că în ziua de 25.11.2008, când recurentul s-a prezentat la societate cerând relații în sensul celor sus-arătate, i s-ar fi solicitat de către cel împuternicit să realizeze cercetarea disciplinară prealabilă să dea vreo notă explicativă ca urmare a convocării scrise a acestuia pe care o primise în data de 24.11.2008 pentru o dată anterioară însă și că recurentul ar fi refuzat acest lucru, iar inițiativa de a proceda la audiere trebuia să aparțină în mod evident angajatorului, care cunoștea oricum că adresa de convocare a recurentului pentru cercetarea disciplinară fusese primită de acesta la o dată ulterioară convocării.
Mai mult, la acel moment cercetarea disciplinară era în curs de desfășurare, astfel cum rezultă chiar din adresa nr. 1771/25.11.2008 comunicată recurentului și exista timp suficient pentru a se proceda la o convocare a recurentului cu respectarea prevederilor legale, intimata emițând decizia de concediere a recurentului abia la data de 04.12.2008, fără a proceda în final la convocarea legală a acestuia în vederea efectuării cercetării disciplinare prealabile.
A arătat instanța de recurs că numai dacă s-ar fi făcut dovada unei asemenea convocări legale, ceea ce în speță nu s-a întâmplat, iar recurentul nu s-ar fi prezentat la convocare fără un motiv obiectiv, societatea putea dispune sancționarea recurentului fără efectuarea cercetării disciplinare, astfel cum statuează dispozițiile art. 267 alin. (3) din Codul muncii, text de lege neaplicabil însă în cauză.
Neprocedându-se la efectuarea cercetării disciplinare prealabile a recurentului cu respectarea dispozițiile art. 267 alin. (1) din Codul muncii, s-a concluzionat că decizia de concediere a acestuia apare ca fiind lovită de nulitate, iar raportat la acest motiv care justifică anularea deciziei de concediere, nu s-au mai impus a fi analizate celelalte critici aduse sentinței privind greșita soluționare a contestației împotriva deciziei de desfacere a contractului individual de muncă al recurentului.
în ceea ce privește decizia de imputare emisă de intimată, prin care recurentului i s-a imputat suma de 137945,14 lei, în temeiul art. 270 alin. (1), art. 271 alin. (2) din Codul muncii și art. 9 pct. 5 din Regulamentul Intern al societății, s-a arătat că singurul argument reținut de prima instanță pentru a respinge cererea recurentului de anulare a acestei decizii a fost acela că decizia respectivă nu a produs niciun efect. Or, a arătat Curtea, această soluție este greșită câtă vreme în cuprinsul deciziei s-a făcut mențiunea că aceasta constituie titlu executoriu din momentul comunicării către recurentul-reclamant, iar însăși intimata, prin întrebările adresate la interogatoriul luat recurentului la prima instanță, l-a întrebat pe acesta dacă este de acord să plătească suma ce i se impută prin decizia de imputare nr. 1805/04.12.2008, instanța confirmând practic, prin soluția pronunțată, decizia de imputare pe argumente care nu au legătură cu motivele de drept invocate de recurentul-reclamant ca temei pentru anularea respectivei decizii, pe care nici nu le-a analizat.
în conformitate cu dispozițiile art. 270 alin. (1) din Codul muncii, salariații răspund patrimonial, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătură cu lor, iar potrivit celor reținute de Curte, în actuala reglementare, instituită prin Legea nr. 53/2003- Codul muncii, ce a intrat în vigoare la 01.03.2003, legiuitorul a înlăturat posibilitatea stabilirii răspunderii patrimoniale a salariatului pe calea emiterii unei decizii de imputare, iar în prezent, dacă nu s-a ajuns la o rezolvare pe cale amiabilă, răspunderea patrimonială poate fi stabilită numai pe cale judecătorească, prin admiterea, în tot sau în parte, a cererii de chemare în judecată formulată de angajator, la instanța competentă să soluționeze conflictul de drepturi.
Raportat la considerentele mai sus arătate, decizia de imputare emisă de intimată cu nesocotirea prevederilor legale în vigoare la momentul emiterii acesteia apare ca fiind lovită de nulitate.
Față de cele ce preced, Curtea a privit recursul ca fondat, astfel încât în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ. l-a admis, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.proc.civ, iar conform art. 312 alin. (2) și (3) C.proc.civ. a modificat în tot sentința în sensul că a admis acțiunea în sensul celor sus-arătate.
(Judecător Vera Popescu)
