Prin acţiunea civilă înregistrată la 27 iulie 2009 la Tribunalul Cluj, reclamantul S.C. l-a chemat în judecată pe pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa, să constate caracterul politic al condamnării penale dispuse prin sentinţa penală nr.177 din 15.11.1984 a Tribunalului Militar Cluj şi obligarea pârâtului la plata sumei de 45.000 euro, echivalentul ei în lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea la executarea pedepsei în loc de deţinere.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art.5 alin. (1) lit.a) din Legea nr.221/2009.
Prin sentinţa civilă nr.653 din 23 octombrie 2009 a Tribunalului Cluj, s-a respins acţiunea civilă intentată de reclamantul S.C. în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, având ca obiect pretenţii în baza Legii nr.221/2009.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa penală nr.177 din 15.11.1984 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat la 3 ani închisoare corecţională, pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare, având în vedere că inculpatul a refuzat să fie încorporat pe motiv că aparţine organizaţiei „Martorii lui Iehova”, ale cărei precepte îi interzic să satisfacă serviciul militar.
Fapta săvârşită de reclamant, pentru care a fost condamnat penal, nu se încadrează în prevederile art.1 alin. (3) din Legea nr.221/2009 şi ale art.2 alin. (1) şi (2) din OUG nr.214/2009.
României din anul 1965, a garantat în cuprinsul art.30, libertatea conştiinţei şi libertatea cultului religios, iar în art.40 a instituit obligaţia pentru toţi cetăţenii, de a îndeplini serviciul militar.
Infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat, există şi în prezent în Codul penal, nefiind abrogată expres. Chiar actuala Constituţie prevede printre puţinele obligaţii ale cetăţenilor români, şi pe aceea de apărare a ţării.
Forma prin care se realizează această obligaţie, cuprinde şi necesitatea de a desăvârşi pregătirea militară, iar în cazul unui conflict armat, de participare la forţele armate ale statului, ceea ce presupune inclusiv obligaţia de a primi o armă şi de a o folosi. A interpreta în alt mod această obligaţie, s-ar ajunge la golirea de conţinut a acestei obligaţii, respectiv la o negare a sa.
Nu se poate aprecia că refuzul de a primi arma din cauza convingerilor religioase, ar echivala cu o oponenţă fără echivoc împotriva principiilor statului comunist, câtă vreme aceste infracţiuni mai sus sunt încă incriminate de Codul penal, iar condamnări pentru săvârşirea lor au fost dispuse şi după 22 decembrie 1989, când nu se mai poate susţine că regimul politic din România are caracter totalitar.
Aspectele legate de modalitatea de a pedepsei invocate de reclamant, chiar dacă ar fi reale, nu schimbă caracterul de drept comun al condamnării.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea ei şi rejudecând cauza, admiterea ei în sensul constatării caracterului politic al condamnării şi în consecinţă obligarea Statului Român la plata daunelor morale în cuantum de 45.000 euro, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului, reclamantul a susţinut că sentinţa apelată este nelegală, deoarece a fost dată cu încălcarea dreptului fundamental la apărare, garantat de art.24 alin. (1) din Constituţie.
La primul termen de judecată, pe baza înscrisurilor depuse la dosar, prima instanţă s-a considerat lămurită şi a respins cererea de încuviinţare a probei cu înscrisuri şi a probei testimoniale, cu toate că îi revenea rolul de a constata caracterul politic al condamnării, în condiţiile art.4 din Legea nr.221/2009.
De asemenea, instanţa nu a făcut demersuri în vederea reconstituirii dosarului de condamnare şi nici nu s-a cerut punctul de vedere scris al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.
Judecătorul fondului şi-a fundamentat întreaga motivare pe susţinerile pârâtei din întâmpinare, care a calificat condamnarea suferită de reclamant ca fiind una de drept comun, precum şi pe decizia nr.7724/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În realitate, reclamantul a refuzat să se prezinte la încorporare, din cauza convingerilor sale religioase, întrucât era membru al cultului „Martorii lui Iehova”, care nu-i permiteau satisfacerea serviciului militar.
Deşi formal a existat libertatea convingerilor religioase, statul comunist a sancţionat neîndeplinirea serviciului militar obligatoriu, fără a le da posibilitatea adepţilor acestui cult, la o alternativă faţă de prestarea serviciului militar, dându-se astfel expresie politică regimului comunist, de a nu se accepta decât doctrina partidului comunist, de natură ateistă. Refuzul de a primi arma, din cauza convingerilor religioase, a echivalat cu o oponenţă neechivocă împotriva principiilor statului comunist totalitar. În acele împrejurări, condamnările suportate de credincioşii diverselor culte religioase care şi-au exprimat în mod făţiş convingerile lor şi au suportat rigorile legii penale, au avut un evident caracter politic.
Pentru aceste considerente, au fost admise toate cererile formulate în temeiul Ordonanţei Guvernului nr.214/1999 de persoane aflate în situaţii identice, aşa cum rezultă şi din răspunsul nr.121951/2009 al Comisiei pentru Constatarea Calităţii de Luptător în Rezistenţa Anticomunistă, prin care s-a apreciat caracterul politic al condamnărilor penale pentru neprezentare la încorporare.
Instanţa supremă prin decizia din 14 mai 2009, verificând legalitatea unui certificat pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, s-a pronunţat în sensul în care se dă expresie politică condamnărilor suferite din motive religioase de către membrii cultului religios „Martorii lui Iehova”.
Intimatul Statul Român prin întâmpinare a solicitat respingerea apelului, cu motivarea că reclamantul a fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni de drept comun, fără să urmărească împotrivirea lor faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945.
Examinând apelul prin prisma motivelor invocate, curtea reţine următoarele:
Prin sentinţa penală nr.177 din 15 noiembrie 1984 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul S.C. a fost condamnat la pedeapsa de trei ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare.
Constituţia României din anul 1965, a garantat în art.30 libertatea conştiinţei şi libertatea cultului religios, dar totodată în art.40 a instituit obligaţia tuturor cetăţenilor ţării, de a îndeplini serviciul militar.
În acel context, condamnările în temeiul art.334 şi art.335 din Codul penal, pentru săvârşirea infracţiunilor de insubordonare sau de neprezentare la încorporare, nu pot fi înţelese ca încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, ori ca negări şi nerespectări ale drepturilor civile şi politice.
Asemenea condamnări, nu au fost dispuse pe criteriul apartenenţei la un anumit cult religios, în speţă „Martorii lui Iehova”, ci pentru săvârşirea unor fapte strict determinate de norme penale, iar problema libertăţii de conştiinţă şi de în legătură cu obligaţia de satisfacere a stagiului militar, nu poate fi considerată ca fiind indisolubil legată de regimul politic existent în acea perioadă, deoarece nu are la bază raţionamente ce ţineau de valorile comuniste, ci de organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
Rezultă că restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, în fostul regim comunist, nu ţinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada post-decembristă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Din perspectiva CEDO, prin Hotărârea Comisiei din 14 octombrie 1985 în cauza Johansen contra Norvegiei, s-a decis că dispoziţiile art.4 parag.3 lit.b), nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar, pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conştiinţă, obligaţia îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigenţele textului Convenţiei.
De asemenea, prin Hotărârea din 9 mai 1984 în cauza A contra Elveţiei, prin Hotărârea din 12 decembrie 1966 în cauza Grandrath contra Germaniei şi prin Hotărârea din 11 octombrie 1984 în cauza N contra Suediei, s-a stabilit că nu constituie o încălcare a art.9 din Convenţie, care garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi de religie, pronunţarea unei pedepse pentru refuzul executării serviciului militar.
Practica judiciară prezentată de apelant, nu constituie izvor de drept, astfel că nu este obligatorie pentru instanţă.
Nici decizia nr. XXXII din 13 noiembrie 2009 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a decis că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art.1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr.118/1990, republicată, persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art.334 şi 354 din Codul penal, săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate pentru persoanele persecutate din motive politice, nu este obligatorie pentru instanţe decât de la publicarea ei în „Monitorul Oficial”, potrivit art.329 alin.(3) C.pr.civ., dar instanţele nu pot face totuşi abstracţie totală de existenţa ei, nici între data pronunţării şi data publicării ei, mai ales atunci când este convingătoare prin forţa argumentelor pe care se sprijină şi care sunt însuşite din convingere de către instanţe.
Prin urmare, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1 alin. (4) şi de art.4 alin. (1) din Legea nr.221/2009, pentru a se putea constata caracterul politic al infracţiunii de drept comun, contra capacităţii de apărare a ţării, astfel încât să i se poată acorda reclamantului-apelant daunele morale solicitate, în sumă de 45.00 euro.
Nu corespunde realităţii că reclamantului i s-ar fi încălcat dreptul la apărare, câtă vreme acesta a fost asistat de avocat; în privinţa probelor solicitate de reprezentantul reclamantului, prima instanţă le-a respins ca nefiind concludente în raport cu obiectul cererii şi a dispoziţiilor legale invocate, instanţa fiind suverană să aprecieze în ce măsură sunt utile sau nu soluţionării cauzei, ceea ce nu înseamnă încălcarea dreptului la apărare, aşa cum susţine în mod neîntemeiat apelantul.
Atât înscrisurile depuse la prima instanţă, cât şi cele depuse în apel, nu sunt în măsură să formeze convingerea instanţei că infracţiunea de drept comun săvârşită de reclamant ca urmare a neprezentării lui la încorporare pe motiv că este membru al cultului religios intitulat „Martorii lui Iehova” şi respectiv condamnarea acestuia, ar avea caracter politic, raportat la dispoziţiile Legii nr.221/2009.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.296 C.pr.civ., se va respinge apelul, ca nefondat.
