Reducerea salariului cu 25% pe o perioadă de 6 luni nu încalcă legislaţia comunitară. Salariaţii spitalului de Urgenţă sunt bugetari cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 118/2010.
Secţia pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 607 din 5 aprilie 2011
Prin sentința civilă nr. 2/11.01.2011 pronunțată de către Tribunalul Galați, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții D.M., F.A.D. și alții prin reprezentant legal Sindicatul T., în contradictoriu cu pârâtul Spitalul C. și chematul în garanție M.F.P. București.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele.
Prin cererea înregistrată sub numărul 9747/121/2010 pe rolul Tribunalului Galați reclamanții D.M. ș.a. – prin reprezentantul legal Sindicatul T. au chemat în judecată pe pârâtul S.J.C.U. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata, începând cu luna iulie 2010, a diferenței dintre cuantumul brut al salariului avut în luna iunie 2010 și cuantumul brut al salariilor micșorate începând cu luna iulie 2010; obligarea pârâtului la plata salariilor avute anterior punerii în aplicare a prevederilor Legii nr. 119/2010 și plata acestora potrivit contractelor individuale de muncă, respectiv actelor adiționale la contractele individuale de muncă (sau mențiunilor făcute în carnetele de muncă dacă nu au fost emise acte adiționale de modificare a contractelor individuale de muncă); obligarea pârâtului la plata sumelor sus-menționate actualizate cu rata inflației de la data scadenței fiecăreia și până la data plății efective a sumelor datorate; anularea deciziei nr. 800/02.07.2010 emisă de pârâtă prin care se dispune diminuarea cuantumului brut al salariilor tuturor angajaților unității.
în motivarea în fapt a cererii reclamanții au arătat că începând cu luna iulie 2010 reclamanții au primit salarii micșorate față de cele cuvenite potrivit contractelor individuale de muncă încheiate de aceștia cu angajatorul pârât, fără a se emite însă vreun act administrativ în baza căruia s-a făcut această reducere. Abia în data de 23.07.2010 s-a emis decizia nr. 97 prin care se dispune diminuarea cuantumului brut al salariilor tuturor angajaților unității și adusă la cunoștință conducerii sindicatului în urma solicitării acestuia.
Potrivit art. 10 C.muncii , cu modificările și completările ulterioare, „Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite salariu.
Contractul individual de muncă este deci convenția prin care se materializează voința angajatorului și viitorului salariat de a intra într-un raport juridic de muncă. în această convenție, negociată și liber consimțită, sunt prevăzute, în limitele stabilite de legislație și de contractele colective de muncă, toate elementele necesare pentru cunoașterea condițiilor de desfășurare și de încetare a raportului de muncă, drepturile, obligațiile și răspunderile ambelor părți.
Salariul reprezintă unul dintre drepturile asupra căruia cele două părți ale raportului juridic de muncă au convenit și l-au prevăzut în mod expres în conținutul contractului, în conformitate cu dispozițiile art. 17 alin. (2) coroborat cu alin. (3) din același articol.
Prin urmare, un terț față de acest contract individual de muncă nu poate interveni pentru a modifica acordul părților semnatare. Tot astfel, deci un terț raportat la contractul individual de muncă încheiat între angajator și salariații săi, membri de sindicat contestatori, nu poate modifica ceea ce părțile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecția juridică a raportului juridic de muncă stabilit contractual este același atât pentru personalul bugetar, cât și pentru cel încadrat la angajatori privați. Căci nu se poate vorbi de o protecție a legii mai mare în cazul angajaților privați.
Membrii de sindicat în numele cărora a fost introdusă acțiunea nu sunt încadrați în categoria bugetari, deoarece spitalele, în calitatea lor de angajatori nu sunt bugetare. Acestea au contract cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate și primesc bani de la aceasta prin decontarea serviciilor prestate și nu o anumită sumă de la buget pentru funcționare cum se întâmplă în cazul altor sectoare. în consecință, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 din Legea nr. 118/2010, așa cum greșit le-a aplicat pârâta.
în drept reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile Codului Muncii, Legea nr. 54/2003 și Legea nr. 95/2006.
în dovedirea acțiunii s-au folosit de proba cu înscrisuri.
Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca fiind nefondată arătând că reducerea cu 25 % a salariilor reclamanților a fost efectuată în baza dispozițiilor O.U.G. nr. 1/2010 și ale Legii nr. 118/2010.
Pârâtul a formulat și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
Examinând actele și lucrările dosarului Tribunalul a constatat că prezenta acțiune este nefondată.
Reducerea salariilor reclamanților cu 25% și emiterea deciziei nr. 800/02.07.2010 de către pârât au fost realizate în conformitate cu prevederile Legii nr. 118/2010. Art. 1 din legea citată dispune în sensul că: „Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%”.
Chiar dacă statul reprezintă un terț față de contractul individual de muncă încheiat între reclamanți și pârât este evident că prin prerogativa legiferării exercitată prin organele sale reprezentative, respectiv Parlamentul statul poate să intervină asupra drepturilor salariale stabilite prin respectivele contracte de muncă și care au ca părți personal plătit din fonduri publice.
Constituționalitatea Legii nr. 118/2010 a fost verificată de Curtea Constituțională care, prin Decizia nr. 874/23.06.2010 a constatat că dispozițiile art. 1-8 din legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituționale.
Curtea a constatat că amenințarea la adresa stabilității economice continuă să se mențină astfel că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică pentru menținerea democrației și salvgardarea ființei statului.
Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea, Curtea a constatat că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul legitim urmărit și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
De asemenea, a constatat că măsura legislativă criticată este aplicabilă în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și în același mod.
Curtea Constituțională a mai reținut că legea criticată nu aduce atingere substanței dreptului, din moment ce condițiile prevăzute de art. 53 din Constituție sunt respectate, că măsura are caracter temporar, tocmai pentru a ne se afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Reclamanții mai susțin că reducerea salarială realizată în conformitate cu prevederile Legii nr. 118/2010 nu ar fi trebuit să li se aplice întrucât în conformitate cu prevederile art. 188 din Legea nr. 95/2006 spitalele publice sunt instituții publice finanțate integral din venituri proprii. Tribunalul apreciază însă că dispozițiile legale mai sus citat trebuie interpretate prin coroborare cu celelalte prevederi ale Legii nr. 95/2006.
Astfel în înțelegerea modului de finanțare a spitalelor publice sunt relevante următoarele dispozițiile din Legea nr. 95/2006:
ART. 54 prevede că finanțarea programelor naționale de sănătate se realizează de la bugetul de stat, din veniturile proprii ale Ministerului Sănătății Publice, bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, din transferuri de la bugetul de stat și din veniturile proprii, prin bugetul Ministerului Sănătății Publice, către bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, precum și din alte surse, inclusiv din donații și sponsorizări, în condițiile legii.
ART. 57 dispune în sensul că Ministerul Sănătății Publice, respectiv Casa Națională de Asigurări de Sănătate, asigură fondurile pentru finanțarea programelor naționale de sănătate, respectiv a subprogramelor, pe baza cererilor fundamentate ale ordonatorilor de credite secundari și terțiari, care vor solicita finanțarea în funcție de realizarea indicatorilor.
Potrivit art. 188 alin. (1) din lege spitalele publice sunt instituții publice finanțate integral din venituri proprii și funcționează pe principiul autonomiei financiare. Veniturile proprii ale spitalelor publice provin din sumele încasate pentru serviciile medicale, alte prestații efectuate pe bază de contract, precum și din alte surse, conform legii.
în conformitate cu prevederile art. 189 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 contractul de furnizare de servicii medicale al spitalului public cu casa de asigurări de sănătate se negociază de către manager cu conducerea casei de asigurări de sănătate, în condițiile stabilite în contractul-cadru privind condițiile acordării asistenței medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate.
în reglementarea prevăzută de art. 190 alin. (1) spitalele publice din rețeaua Ministerului Sănătății și ale ministerelor și instituțiilor cu rețea sanitară proprie, cu excepția spitalelor din rețeaua autorităților administrației publice locale, primesc, în completare, sume de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, care vor fi utilizate numai pentru destinațiile pentru care au fost alocate.
Potrivit art. 209 alin. (1) fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, denumit în continuare fondul, este un fond special care se constituie și se utilizează potrivit prezentei legi. Alin. (2) al aceluiași articol arată că constituirea fondului se face din contribuția pentru asigurări sociale de sănătate, denumită în continuare contribuție, suportată de asigurați, de persoanele fizice și juridice care angajează personal salariat, din subvenții de la bugetul de stat, precum și din alte surse – donații, sponsorizări, dobânzi, exploatarea patrimoniului Casei Naționale de Asigurări de Sănătate și al caselor de asigurări de sănătate potrivit legii.
în continuare se prevede că gestionarea fondului se face, în condițiile legii, prin Casa Națională de Asigurări de Sănătate, denumită în continuare C.N.A.S.
Din interpretarea dispozițiilor egale mai sus arătate rezultă că în realitate nu se poate vorbi despre o veritabilă autofinanțare a spitalelor publice și că finanțarea acestora se realizează în cea mai mare parte din sumele colectate la fondul național unic de asigurări sociale de sănătate prin intermediul caselor naționale de asigurări de sănătate cu care spitalele sunt obligate să încheie contracte pentru furnizarea de servicii medicale.
Prin urmare în mod corect reducerea salarială instituită de Legea nr. 118/2010 a fost aplicată reclamanților în calitate de personal plătit din fonduri bugetare.
Față de cele mai sus arătate urmează a fost respinsă acțiunea ca nefondată.
Dată fiind soluția pronunțată asupra cererii principale instanța nu s-a mai pronunțat asupra cererii reconvenționale.
împotriva acestei sentințe civile au declarat recurs reclamanții prin reprezentant Sindicatul TESA, considerând-o nelegală și netemeinică pentru următoarele motive.
A considerat că statul, un terț față de raporturile individuale de muncă, nu poate modifica ceea ce părțile au stabilit.
Au mai învederat că reclamanții nu sunt încadrați în categoria bugetari deoarece spitalele nu sunt instituții bugetare deci nu le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 118/2010.
De asemenea, art. 54 și 57 din Legea nr. 95/2006 pe care le-a reținut prima instanță nu sunt incidente în cauză.
Au mai arătat că reducerea unilaterală a salariului încalcă prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și pe cele ale art. 1 alin. (1) din Primul protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, salariul fiind un bun .
în consecință, a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.
în drept a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat întrucât prima instanță a pronunțat o hotărârea legală și temeinică.
A arătat că reclamanților le sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 115/2004, Legii nr. 330/2009, Legii nr. 285/2010 deci și dispozițiile Legii nr. 118/2010. Legea nr. 118/2010 a fost verificată de către Curtea Constituțională și a constatat că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică pentru menținerea democrației și salvgardarea ființei Statului și nu se aduce atingere substanței dreptului.
Recurenții au depus la dosar jurisprudență.
Analizând sentința civilă recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de către recurenți sub toate aspectele de fapt și de drept, în baza dispozițiilor art. 3041C.proc.civ., Curtea apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Susținerea recurenților în sensul că statul este terț față de contractele lor individuale de muncă nu este întemeiată.
Potrivit Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, spitalul este unitatea sanitară cu paturi, de utilitate publică, cu personalitate juridică, ce furnizează servicii medicale.
Spitalele pot fi publice sau private. în cazul de față, este vorba de spital public și, potrivit art. 188 alin. (1) din aceeași lege, spitalele publice sunt instituții publice finanțate integral din venituri proprii și funcționează pe principiul autonomiei financiare. Veniturile proprii ale spitalelor publice provin din sumele încasate pentru serviciile medicale, alte prestații efectuate pe bază de contract, precum și din alte surse, conform legii iar, potrivit art. 190 alin. (1), spitalele publice din rețeaua Ministerului Sănătății și ale ministerelor și instituțiilor cu rețea sanitară proprie, cu excepția spitalelor din rețeaua autorităților administrației publice locale, primesc, în completare, sume de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.
Salarizarea personalului din unitățile sanitare publice din sectorul sanitar se face potrivit O.U.G. nr. 115 din 24 noiembrie 2004 iar, conform art. 1, dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se aplică personalului din unitățile sanitare finanțate după cum urmează:
a) integral de la bugetul de stat;
b) integral din venituri proprii prin sistemul de asigurări sociale de sănătate;
c) din venituri proprii și subvenții de la bugetul de stat.
Deci, cât timp drepturile salariale ale reclamanților sunt stabilite prin lege și nu sunt supuse negocierii, sumele de bani necesare plății drepturilor salariale provin de la bugetul de stat și nu din patrimoniul privat al pârâtului spital public astfel că interpretarea reclamanților este eronată. în aceste condiții, intervenția statului în stabilirea sau modificarea unor elemente ale salariului personalului bugetar, indiferent din ce sector de activitate, este permisă tocmai pentru că statul este adevăratul angajator în cazul instituțiilor publice și nicidecum un terț.
Față de aceste considerente, este greșită și susținerea reclamanților recurenți în sensul că reclamanții nu sunt bugetari. Dacă nu ar fi bugetari înseamnă că nu ar beneficia de nici un drept salarial prevăzut de O.U.G. nr. 115/2004 ceea ce este o situație nereală. Tocmai aceasta este diferența dintre cele două sisteme, sistemul privat care este guvernat de principiul negocierii drepturilor salariale ceea ce nu este și cazul reclamanților și sistemul public ce este guvernat de principiul stabilirii salariului prin act normativ ceea ce este exact situația recurenților deci li se aplică inclusiv prevederile Legii nr. 118/2010.
Mai susțin recurenții că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 încalcă prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului.
Este de remarcat faptul că această susținere nu a fost arătată la judecarea cauzei în fond, este un motiv nou deci nu poate constitui o critică împotriva sentinței recurate.
Curtea apreciază că nu sunt încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, jurisprudența CEDO indicată de recurenți neavând legătură cu speța de față.
Cauza Mureșanu c. România din 15 iunie 2010 nu reprezintă un precedent în situația de față, dat fiind cadrul juridic fundamental diferit, reclamantul obținuse o hotărâre judecătorească prin care autoritățile erau obligate la plata unui anumit salariu deci „bunul” în sensul Convenției era creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. Jurisprudența împotriva României (Aurelia Popa c. România din 26 ianuarie 2010) privește numai ipoteza neexecutării unor hotărâri judecătorești și nu vizează situația diminuării prin lege, a cuantumul salariului.
în această privință, CEDO face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care a fost prestată (cauza Lelas c. Croația).
De aceea, în cele mai cunoscute cauze ale CEDO privind salariile, sunt stabilite unele principii: Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlanda din 19 aprilie 2007 prin care s-a statuat că „Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum(…) O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în dreptul intern”; Hotărârea Kechko c. Ucraina din 8 noiembrie 2005 prin care s-a statuat că „(…) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare.”
O astfel de ingerință din parte statului nu este de tipul „privării de proprietate” (de exemplu, hotărârea Aizupura Ortiz c. Spania din 2 februarie 2010 unde pierderea unei pensii complementare este analizată din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor iar Curtea nu analizează situația reducerii salariilor ca și cum ingerința ar fi o „privare de proprietate”). Deci, lipsa unei despăgubiri pentru ingerință nu conduce imediat la o concluzie că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 .
Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei (Cauza Wioczorek c. Polonia din 8 decembrie 2009).
Atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar, marja de apreciere este și mai mare.
Concret, se putea ajunge la o concluzie a încălcării Convenției doar în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte, atunci când fiecare reclamant demonstra că a suportat o sarcină disproporționată și excesivă față de împrejurări concrete (de exemplu situația financiară a familiei, alte mijloace subzistență etc.). Doar a afirma că reducerea salariului cu 25% a încălcat Protocolul nr. 1 din Convenție fără nici o dovadă în acest sens privind circumstanțele personale ale fiecărui reclamant în parte nu poate fi acceptat de către instanță.
De asemenea, în analiza de proporționalitate trebuie ținut cont și de caracterul temporar al măsurii iar decizia se ia de la caz la caz, având în vedere marja mare de manevră recunoscută statului de către CEDO deci numai în cazuri cu adevărat excepționale s-ar putea ajunge la încălcarea Convenției. în acest context, recurenții pierd din vedere faptul că există o despăgubire pentru reducerea salariului prin creșterea salariilor de bază cu 15% față de nivelul salariului din octombrie 2010 potrivit art. 1 din Legea nr. 285/2010: „începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.
(2) începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții.”
Deci, reducerea salariilor cu 25% a avut un caracter temporar, efectele acestei măsuri diminuându-se de fapt, la o reducere cu 10% începând cu luna ianuarie 2011 deci nu se pune problem,a unei absențe totale a despăgubirilor așa cum greșit susțin recurenții.
în concluzie, nu există jurisprudență CEDO care să garanteze dreptul de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum, jurisprudența indicată fiind cu caracter general.
Hotărârile pronunțate de alte instanțe naționale depuse la dosar de recurenți nu pot obliga Curtea să le respecte întrucât nu sunt izvor de drept iar judecătorii se supun doar legii, sunt pronunțate de către Tribunale, deci instanțe inferioare iar CEDO a statuat în cauza Beian c. România că divergențele de jurisprudență sunt inerente oricărui sistem de drept.
în consecință, față de considerentele arătate, se va respinge recursul ca nefondat în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ.
(Judecător Alina Savin)
