Modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate privind beneficiul compensaţiei în situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului


Caracterizarea naturii beneficiului compensaţiei în situaţia concedierii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, prevăzute prin dispoziţiile art. 88 din Contractul colectiv de muncă la nivelul unităţii nu în drept, ci în vocaţie în favoarea salariatului este consecinţa reglementării cu caracter dispozitiv, iar nu imperativ, ce rezultă din modul de formulare, dar şi de interpretare literală impusă de terminologia folosită.
Reglementarea acestui beneficiu este condiţionată de respectarea dispoziţiilor legale aplicabile materiei, dar şi de conformitatea cu contractul colectiv de muncă aplicabil.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 118/2010, în vigoare la data încetării raporturilor juridice de muncă dintre părţi, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi nu se mai acordă ajutoare sau, după caz, indemnizaţii la ieşirea la pensie.

Secţia civilă, minori şi familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale, Decizia nr. 1294 din 28 septembrie 2011

Prin sentința civilă nr. 361/28.02.2010 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 9014/110/2010 a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanții A.E., B.N. și alții în contradictoriu cu pârâții Poliția Primăriei Municipiului Bacău, Consiliul Local al Municipiului Bacău și Municipiul Bacău, acțiunea având ca obiect obligarea pârâților la plata către fiecare dintre reclamanți a sumei de 5538 lei, reprezentând echivalentul a trei salarii medii pe economie, reactualizată cu indicele de inflație la data plății, cu titlu de plăți compensatorii.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:

Reclamanții au fost salariați în cadrul Poliției Primăriei Municipiului Bacău.

Prin deciziile nr. 530, 531, 532, 533, 534, 535, 536/27.09.2010, au încetat contractele individuale de muncă prin concediere colectivă în conform art. 65, art. 66 si art. 68 din Legea nr. 53/2003.

Conform art. 7 alin. (2) din Legea nr. 130/1996 „Contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților, clauzele putând fi stabilite, numai în limita condițiilor prevăzute de lege”. Art. 12 din același act normativ prevede: ,,contractele colective de se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin lege”.

In speță, dispozițiile art. 8 din Contractul colectiv de muncă invocat de reclamant stabilește doar vocația acestuia la plata plăților compensatorii, și nu un drept, sindicatele și ministerul nu au stabilit sursele din care se vor face aceste plăți nefiind emise hotărâri de guvern întrucât aceste sume trebuiau acordate din bugetul de stat.

Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) Contractul colectiv unic la nivel național „părțile contractante vor purta negocieri în vederea includerii drepturilor respective în actele normative care reglementează acordarea acestora cu încadrarea în prevederile bugetare aprobate sau cu identificarea altor resurse pentru acoperirea cheltuielilor suplimentare”.

Față de situația reținută, instanța având în vedere si dispozițiile art. 5 C.civ. potrivit cărora „Nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare la legile care interesează ordinea publică și bunurile moravuri” a respins acțiunea ca nefondată.

împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termen legal, reclamanții, scutit de plata taxei judiciare de timbru conform dispozițiilor art. 15 lit. a) din Legea nr. 146/1997.

în motivarea recursului recurentei a fost criticată hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate, susținându-se că motivarea instanței nu reflectă probele administrate în cauză, ci doar apărările formulate de pârâți prin întâmpinare cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 88 din Contractul colectiv de muncă care stabilesc doar vocația reclamanților, nu și dreptul acestora la plata plăților compensatorii. Dispozițiile menționate reglementează plățile compensatorii ca măsuri de protecție socială prevăzute în favoarea salariaților, persoane ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor pe motive ce nu țin de persoana angajaților. Având în vedere că încă de la momentul încheierii contractului colectiv de muncă cuantumul compensației a fost negociat, pârâta Poliția Locală a Municipiului Bacău avea obligația de a prinde în buget și de a solicita alocarea de fonduri ordonatorilor principali de credite, iar împrejurarea că în bugetul local nu au fost prevăzute aceste sume echivalează cu invocarea de către pârâtă a propriei culpe.

Pentru susținerea recursului a fost depusă copia deciziei nr. 707/2010 pronunțată de curtea de Apel Bacău în dosarul nr. 1795/110/2009 și decizia nr. 14/2008 pronunțată de î.C.C.J. în soluționarea recursului în interesul legii.

Intimata-pârâtă Poliția Locală a Municipiului Bacău, legal citată, a formulat întâmpinare în cauză solicitând respingerea recursului ca nefondat, având în vedere că dispozițiile art. 88 din Contractul colectiv de muncă stabilesc doar o vocație a reclamanților de plata plăților compensatorii, și nu un drept.

Examinând recursul promovat pentru motivele arătate, în condițiile art. 304, 3041 C.proc.civ. instanța îl apreciază ca fiind fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Reglementarea beneficiului compensației în situația concedierii pentru motive care nu țin de persoana salariatului prin dispozițiile art. 88 din Contractul colectiv de muncă la nivelul aparatului de specialitate al primarului și al instituțiilor subordonate Consiliului Local al Municipiului Bacău impune prin sintagma „pot beneficia” doar vocația la compensațiile prevăzute, vocație condiționată de dispozițiile legale și ale contractului colectiv de muncă aplicabil.

Caracterizarea naturii beneficiului nu în drept, ci în vocație în favoarea salariatului este consecința reglementării cu caracter dispozitiv, iar nu imperativ, ce rezultă din modul de formulare, dar și de interpretare literală impusă de terminologia folosită.

Pe de altă parte, reglementarea acestui beneficiu este condiționată de respectarea dispozițiilor legale aplicabile materiei, dar și de conformitatea cu contractul colectiv de muncă aplicabil.

Din această perspectivă, instanța constată că prin dispozițiile art. 12 din Legea nr. 130/1996 republicată, în forma în vigoare la data concedierii recurenților-reclamanți, a fost recunoscută posibilitatea încheierii contractelor colective de muncă și pentru salariații instituțiilor bugetare, stabilindu-se cu caracter imperativ că prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin lege. Cât privește Contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010 înregistrat la M.M.S.S.F. sub nr. 2895/2006 prin art. 9 este stabilită modalitatea de acordare a drepturilor prevăzute în contract, în sensul obligației existenței de negocieri cu guvernul pentru stabilirea fondurilor aferente categoriei de personal vizate și pentru constituirea surselor de finanțare.

în același scop părțile contractante vor purta negocieri în vederea includerii drepturilor respective în actele normative ce reglementează astfel de drepturi, cu încadrarea în prevederile bugetare aprobate, respectiv cu identificarea altor resurse pentru acoperirea cheltuielilor suplimentare.

Din această perspectivă instanța constată că în cauză recurenții-reclamanți nu au dovedit existența unor asemenea negocieri cu guvernul, și nici finalitatea acestora, în sensul modificării actelor normative incidente și al identificării resurselor financiare necesare finanțării executării obligațiilor corespunzătoare drepturilor recunoscute.

Drept urmare, în cauză nu se poate considera că dispozițiile art. 88 din Contractul colectiv de muncă la nivelul unității, invocate ca temei al acțiunii reclamanților, au fost respectate din punctul de vedere al condițiilor impuse prin textul menționat.

în consecință, împrejurarea neîndeplinirii condițiilor enunțate atrage lipsirea de efectele juridice invocate de către reclamanți prin acțiunea, dar și recursul promovate.

De altfel, inexistența negocierilor finalizate în concretizarea resurselor necesare finanțării cheltuielilor suplimentare s-a materializat în imposibilitatea executării de către debitorul obligației, fundamentată pe lipsa creditelor bugetare având această destinație.

Invocarea obligației angajatorului în identificarea resurselor financiare, dar și a culpei în ipoteza eșecului stabilirii acestora, este neîntemeiată în acest context, culpa revenind deopotrivă și salariaților care nu au inițiat negocieri finalizate în sensul urmărit și prevăzut explicit de dispozițiile art. 9 din Contractul colectiv de muncă la nivel național nr. 2895/2006.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 118/2010, în vigoare la data încetării raporturilor juridice de muncă dintre părți, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi nu se mai acordă ajutoare sau, după caz, indemnizații la ieșirea la și, în consecință acțiunea și recursul se vădesc nefondate și pentru acest motiv.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ. a fost respins recursul ca nefondat.

(Judecător Morina Napa)