Inadmisibilitate.
Casarea încheierii şi trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului
cererii la aceeaşi instanţă pentru motivul că procurorul a dat o
greşită încadrare juridică faptei (art.160/2 alin.1 Cod procedură
penală).
Nu poate fi vorba de o trecere în domeniul altei
puteri
în cazul greşitei încadrări juridice dată faptei de procuror,
chiar dacă în opinia judecătorului, s-ar impune o altă
calificare.
(Curtea de Apel Piteşti – decizia penală
nr.487/R din 9 septembrie 2008 – Opinie
separată)
Prin decizia penală nr.487/R din 19 septembrie 2008 a Curţii
de Apel Piteşti, pronunţată în dosarul nr.2824/90/2008, s-a dispus, în
complet majoritar, admiterea recursului declarat de inculpat împotriva
încheierii de şedinţă nr.27 din 15 septembrie 2008, pronunţată de
Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr.2824/90/2008, s-a casat în întregime
încheierea atacată şi s-a admis în principiu cererea de liberare provizorie
sub control judiciar, fiind trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul
Vâlcea, pentru a soluţiona această cerere sub aspectul temeiniciei.
In esenţă, s-a reţinut că Tribunalul Vâlcea, prin încheierea
atacată, a respins ca inadmisibilă cererea de liberare provizorie sub
control judiciar formulată de inculpat în cursul urmăririi penale, întrucât
pedeapsa pentru una din infracţiunile în concurs pentru care era cercetat
inculpatul, avea limita maximă de 20 de ani , depăşind astfel limita
prevăzută de lege – art.160/2 alin.1 Cod pr.penală – care prevede, pentru
admisibilitatea unei astfel de cereri limita maximă de 18 ani.
Curtea, însă, cu majoritate, a hotărât că o atare încadrare ce
depăşeşte limita maximă pentru admisibilitatea cererii de liberare sub
control judiciar, este făcută cu exces de putere, nefiind justificată
temeinic, suficient şi raţional, întrucât calificarea juridică a faptei nu poate
fi cea prevăzută de art.7 din Legea nr.39/2003, art.49 din Legea
nr.161/2003, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal şi art.208 alin.1,
combinat cu art.209 alin.4 Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.2, aşa cum a
stabilit procurorul, ci numai cea prevăzută de art.7 din Legea
nr.39/2003, art.49 din Legea nr.161/2003, cu aplicarea art.41 alin.2,
excluzând calificarea faptelor şi în infracţiunea prev. de art.208 alin.1, 209
alin.4 Cod penal, ce atrăgea limita de pedeapsă mai mare de 18 ani, pe
considerentul că se impune calificarea din legea specială şi anume cea
prevăzută în art.49 din Legea nr.161/2003, care exclude calificarea din
codul penal şi anume, cea prevăzută de art.208 alin.1, 209 alin.4 Cod
penal.
Ca urmare, organul de urmărire penală a încălcat principiul de
drept conform căruia normele speciale derogă de la cele generale şi se
aplică cu prioritate, comiţând astfel excesul de putere precizat cu
consecinţa îngrădirii accesului la justiţie, lipsind pe recurent de exerciţiul
unui drept fundamental şi anume dreptul de a cere liberarea provizorie
sub control judiciar, garantat constituţional.
Aşa fiind, faţă de considerente de mai sus, curtea, cu
majoritate, a casat încheierea admiţând, în principiu, cererea de liberare
sub control judiciar şi a trimis cauza spre rejudecare la tribunal, pentru a
se pronunţa pe fondul ei şi nu pe excepţia inadmisibilităţii.
Opinia separată vizează soluţia de respingere ca nefondat a
recursului penal declarat de inculpat, pentru următoarele considerente:
Motivarea instanţei, în complet majoritar, că încadrarea
juridică dată de către D.I.I.C.O.T – Biroul Teritorial Vâlcea, prin care s-a
reţinut în sarcina inculpatului şi săvârşirea infracţiunii prevăzută de
art.208 rap. la art.209 alin.4, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, pe lângă
celelalte infracţiuni prevăzute de Legea nr.161/2003, precum şi în Legea
nr.39/2003, constituie un exces de putere al procurorului, deoarece nu
este justificată temeinic, suficient şi raţional, în raport cu probele
administrate în cauză, nu poate fi primită.
Aceasta, deoarece cazul de casare şi anume cel arătat de
prevederile art.385/9 alin.1 pct.19 Cod pr.penală, ce vizează comiterea
unui exces de putere, are în vedere cu totul alte situaţii şi nu o eventuală
greşeală a procurorului cu privire la încadrarea juridică din cursul
urmăririi penale dată faptei sau faptelor pentru care s-a început, s-a pus
în mişcare acţiunea penală.
Este situaţia, de pildă, când instanţa judecătorească, prin
hotărârea sa, excede atribuţiilor pe care şi legea i le-a
încredinţat, efectuând acte pe care puterea legislativă sau executivă le
poate efectua, trecând, în consecinţă, în domeniul puterii, depăşindu-şi
competenţa, fie materială fie personală, încălcându-se, astfel principiul
separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, conferit de Constituţie.
Or, atât parchetele cât şi instanţa fac parte din aceeaşi
autoritate judecătorească prevăzută de Constituţie, ambele fiind
considerate autorităţi publice judiciare, astfel încât nu poate fi vorba de o
trecere în domeniul altei puteri ci, eventual, de o interferenţă de atribuţii
sau de competenţă, în cadrul aceleiaşi puteri judecătoreşti, este adevărat
rezervată numai instanţei judecătoreşti, dar în strânsă legătură şi cu
activitatea şi atribuţiile procurorilor care fac parte, ca şi instanţele, din
aceeaşi autoritate judecătorească.
Aşadar, nefiind vorba de nici o trecere în domeniul altei
puteri, în nici un caz nu poate fi vorba în cauză de comiterea unui exces
de putere, ca urmare a greşitei încadrări juridice a faptei de către
procuror, chiar dacă, în opinia judecătorului, acesta ar fi apreciat greşit
sau eronat că s-ar fi impus o altă calificare, mai exact,că această calificare
trebuia să fie făcută în raport de normele speciale, cele prevăzute în
Legea nr.161/2003 şi nu în cele generale, prevăzute de Codul penal, aşa
cum ar rezulta din speţa dedusă judecăţii.
Dacă am accepta o atare soluţie, ar însemna ca judecătorul să
se substituie, oricând, poate şi arbitrar, în afara situaţiilor prevăzute de
lege, procurorul chiar în faza de urmărire penală unde, conform legii
procesuale, el este singurul titular al exerciţiului acţiunii penale.
Mai mult, ar însemna ca întotdeauna în faza de urmărire
penală, judecătorul să poată opera schimbarea de încadrare juridică pe
acest considerent, în opinia noastră nejustificat al excesului de putere, nu
numai în speţa dedusă judecăţii ce are ca obiect măsura liberării
provizorii, dar şi în orice alte situaţii, cum ar fi la luarea măsurii
preventive, prelungirea sau menţinerea ei, şi altele, ceea ce ar conduce la
o ingerinţă nepermisă de lege în actele şi lucrările efectuate de procuror,
afectând astfel, prin anumite situaţii particulare, regula fundamentală
înscrisă în art.62 alin.4 din Legea nr.304/2004, cu completările şi
modificările ulterioare, prin care se statuează că parchetele sunt
independente în relaţiile cu instanţele judecătoreşti, precum şi cu celelalte
autorităţi publice.
Desigur, este posibil ca o calificare juridică a faptelor dată de
către procuror să fie greşită, în opinia învinuitului sau inculpatului, cu
consecinţa, de pildă, a inadmisibilităţii unei astfel de cereri de liberare
provizorie, cum este cea din prezenta cauză, pentru că o atare calificare
ar viza o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa mai mare de 18
ani şi, astfel, el nu poate beneficia, potrivit art.160/2 alin.3 Cod
pr.penală, de liberare provizorie, dar există instituţia plângerii prevăzută
la art.278, când partea poate să facă plângere împotriva oricărei măsuri
luate sau acte efectuate de procuror sau de organele de cercetare
judiciare, pe baza dispoziţiilor date de acesta.
Or, în opinia noastră, numai în aceste condiţii poate fi atacată
rezoluţia sau ordonanţa prin care s-a dispus începerea sau punerea în
mişcare a acţiunii penale, înlăturându-se încadrarea juridică greşită,
menţinându-se, în consecinţă, începerea urmăririi penale sau punerea în
mişcare a acţiunii penale, dar pentru o altă calificare juridică, de această
dată corectă, pe care instanţa urmează să o ia în considerare atunci când
soluţionează cereri privind măsurile preventive sau alte situaţii abilitate de
lege.
Astfel, numai procurorul, conducătorul procesului penal, în
faza de urmărire penală, poate interveni în această fază de urmărire
penală pentru orice incident procedural, aşa cum este cel dedus prezentei
judecăţi şi, nicidecum, instanţa de judecată, cu atât mai mult cu cât nu
poate opera instituţia schimbării încadrării juridice a faptei, în cursul
urmăririi penale – fapt, de altfel, reţinut şi de completul majoritar – ci
numai în faza judecăţii.
Mai mult, nu se poate accepta, ca o atare schimbare de
încadrare juridică, ce nu poate fi posibilă a fi dată de judecător în cursul
urmăririi penale, să poată fi apreciată ca atare numai în considerentele
unei hotărâri, argumentându-se, în acest sens, pe rolul activ al instanţei,
în sensul punerii în discuţie a acestei încadrări şi al dreptului la acces la
justiţie, aşa cum menţionează completul majoritar, pentru că o atare
soluţie alternativă nu este circumscrisă nici unei prevederi legale, legea
procesual penală fiind de strictă interpretare.
