Şedinţa publică de la 18 ianuarie 2012
Pe rol judecarea cauzei privind pe reclamant R.G. şi pe pârâţii Administraţia Finanţelor Publice , Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Administraţia Fondului Pentru Mediu , având ca obiect anulare act administrativ.
La apelul nominal făcut în şedinţa publică au lipsit părţile.
Procedura de citare fiind legal îndeplinită.
După efectuarea referatului oral al cauzei de către grefierul de şedinţă, învederează că prin serviciul registratură-arhivă s-au depus din partea pârâtelor Administraţia Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice întâmpinări.
Constatând cauza în stare de judecată, tribunalul a trecut la soluţionare.
TRIBUNALUL
Asupra cauzei de faţă ;
Prin cererea înregistrată la data de 25.10.2011, reclamantul R.G. a chemat în judecată pârâţii A.F.P. , D.G.F.P. şi A.F.M., solicitând instanţei ca prin sentinţa ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 2.324 lei, reprezentând taxă de poluare.
În motivare, a arătat că în data de 14.05.2009, a achiziţionat un autoturism second hand marca AUDI A4, acesta fiind înmatriculat ultima oara in Germania, tara membra a Uniunii Europene.
A considerat reclamantul că această taxă este în contradicţie cu normele comunitare, întrucât ea trebuie plătită la prima înmatriculare în România a unui autoturism şi se păstrează conceptul de taxă de primă înmatriculare instituit iniţial prin prevederile art.214/1 – 214/3 Cod fiscal, care au fost declarate de instanţele româneşti ca fiind neconforme cu dispoziţiile art.90 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene… Nici taxa de poluare nu ar fi conforma cu Tratatul de instituire a Comunităţii Europene si Tratatul UE, respectiv cu art.25, art.28 si art.90, acesta pentru ca taxa de poluare se percepe numai pentru autoturismele înmatriculate in Uniunea Europeana si reînmatriculate pentru prima data de România, in timp ce pentru autoturismele deja înmatriculate in România, la o noua înmatriculare taxa nu mai este perceputa.
In expunerea de motive care însoţeşte proiectul de lege privind aprobarea OUG 50/2008 depus la Parlament sub nr.PL-x 536/10.09.2008 si disponibil pe site-ul Camerei Deputaţilor, este menţionat in mod expres ca daca nu s-ar fi promovat acest act normativ, o consecinţa ar fi fost facilitarea intrării in România a unui număr foarte mare de autovehicule second hand cu vechime peste 10 ani, care ar fi fost achiziţionate datorita preţului foarte mic.Asadar, se vrea ca taxa de poluare, al cărui scop este, in principiu corect – poluatorul plăteste – să aibă ca efect imediat diminuarea introducerii in România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un al stat membru.
Potrivit OUG 50/2008, cu modificările si completările ulterioare. Autovehiculele Ml cu norma de poluare Euro 4, a căror capacitate cilindrica nu depăşeşte 2000 cmc. precum si toate autovehiculele NI cu norma de poluare Euro 4, care se înmatriculează pentru prima data de in România sau in alte state membre ale Uniunii Europene in perioada 15 decembrie 2008-31 decembrie 2009 inclusiv, se exceptează de la obligaţia de plata a taxei de poluare pentru autovehicule stabilita potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr.50/2008. (2) Autovehiculelor Ml cu norma de poluare Euro 4 a căror capacitate cilindrica nu depăşeşte 2000 cmc, precum si tuturor autovehiculelor NI cu norma de poluare Euro 4, înmatriculate pentru prima data in afara Uniunii Europene si care se înmatriculează in România, li se aplica taxele prevăzute in anexele nr.l si 2. Aşadar, se creează o diferenţa de tratament fiscal intre maşinile noi si cele vechi, înmatriculate in România după intrarea in vigoare a OUG 50/2008.
Art.90 par.l din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene prevede .”Nici un stat membru nu aplica, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne de orice natura, mai mari decât cele care se aplica, direct sau indirect produselor naţionale similare”. Scopul general al art.90 este acela de a asigura libera circulaţie a mărfurilor. Acest articol se refera la impozitele si taxele interne care impun o sarcina fiscala mai consistenta produselor provenite din alte state membre, in comparaţie cu produsele interne. Organele fiscale din România au invocat legalitatea încasării taxei, ca urmare a aplicării dreptului intern, respectiv OUG 50/2008.
S-a invocat nelegalitatea acesteia ca urmare a aplicării directe a reglementarii comunitare si am următoarele argumente: — României: De la 1 ian 2007, România este stat membru al Uniunii Europene. Potrivit art.148 din Constituţie, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare (alin2), iar Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul si autoritatea judecătoreasca garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării si din prevederile alin 2 (alin4). De altfel, prin Legea nr.l57/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României si Bulgariei la Uniunea Europeana, statul nostru si-a asumat obligaţia de a respecta dispoziţiile din tratatele originare ale Comunităţii, dinainte de aderare.
Conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie Europene—Decizia in cauza Costa/Enel (1964), CJE a stabilit ca legea care se îndepărtează de Tratat – un izvor independent de drept – nu ar putea să ducă la anularea lui, data fiind natura sa originala si speciala, fără a-l lipsi de caracterul lui de lege comunitara si fara ca baza legala a Comunităţii însasi sa fie pusa la îndoială. Mai mult, aceeaşi decizie a definit relaţia dintre dreptul comunitar si dreptul naţional al statelor membre arătând ca dreptul comunitar este o ordine juridica independenta care are prioritate de aplicare chiar si in fata dreptului naţional ulterior – or, in speţa, taxa de poluare a fost indusa in legislaţia interna de abia in anul 2008.De asemenea, in cauza Simmenthal (1976), CJE a stabilit ca judecătorul naţional este obligat sa aplice normele comunitare, in mod direct, daca acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aştepta eliminarea acestora pe cale administrativa sau a unei proceduri constituţionale.
Analizând dispoziţiile OUG 50/2008 cu modificările ulterioare, rezulta ca pentru un autoturism produs in România sau in alte state membre UE nu se percepe la o noua înmatriculare taxa de poluare, daca a fost anterior Înmatriculat tot in România. Dar se percepe taxa de poluare la autoturismul produs in tara sau in alt stat membru UE, daca este înmatriculat pentru prima data in România. Reglementata in acest mod, taxa pe poluare diminuează sau este destinata sa diminueze introducerea in România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculare intr-un alt stat membru: cumpărătorii sunt orientaţi din punct de vedere fiscal sa achiziţioneze autovehicule second-hand deja înmatriculate in România.
Ca urmare a adoptării O.U.G nr. 218/2008, intenţia legiuitorului de a influenta alegerea consumatorilor a devenit mai evidenta: a fost înlăturata taxa de poluare pentru autoturismele noi, Euro 4, capacitate cilindrica mai mica de 2000 cmc (or, este notoritate ca in România sunt produse autoturisme cu aceste caracteristici) care se înmatriculează pentru prima data in România in perioada 15.12.2008-31.12.2009, astfel încât consumatorii sunt direcţionări fie spre un autoturism nou, fie spre un autoturism second-hand deja înmatriculat in România. Se protejează astfel producţia interna, aspect ce reiese explicit din preambulul O.U.G nr.208/2008 si 218/2008, potrivita căruia: Guvernul României se preocupa de luarea masurilor care sa asigure păstrarea locurilor de in economia româneasca, iar la un loc de munca in industria constructoare sunt 4 locuri de munca in industria furnizoare.
O.U.G. nr.50/2008 este contrara art.90 din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene, intrucat este destinata sa diminueze introducerea in România a unor autoturisme second – hand deja inmatriculate intr-un alt stat membru UE, precum cel pentru care s-a achitat taxa de poluare in acest litigiu (Germania), favorizând astfel vânzarea autoturismelor second – hand deja înmatriculate in România si mai recent, vânzarea autoturismelor noi produse in România.
Ori, după aderarea României la UE, acest lucru nu este admisibil când produsele importate sunt din alte tari membre ale UE, atâta timp cat norma fiscala naţionala diminuează sau este susceptibila sa diminueze, chiar si potenţial, consumul produselor importate, influenţând astfel alegerea consumatorilor ( CJE, hotărârea din 7 mai 1987, cauza 193/85, Cooperativa Co-Frutta Srl c. Amministrazione delle finanze dello Stato – in speţa, taxa menita sa descurajeze importul de banane in Italia). Asupra încălcării art. 90 din Tratat prin crearea unui tip similar de diferenţa de tratament s-a pronunţat Curtea de la Luxembourg prin hotărârea din II august 1995, cauzele reunite C-367/93 la C-377/93, F.G. Roders BV s.a. c. Inspecteur der Invoerrechten en Accijnzen ( intre vinurile din Luxenbourg si vinurile din fructe provenite din alte state membre), sau prin hotărârea din 7 mai 1987, cauza 184/85, Comisia c. Italia (bananele importate in Italia si fructele cultivate in Italia).
Demn de remarcat este si un alt tip de discriminare, anume intre persoanele care au solicitat înmatricularea autoturismelor anterior datei de 1 iulie 2008 si cele care înmatriculează autoturisme ulterior: doar aceste din urma persoane plătesc taxa de poluare, deşi este evident ca poluează si autoturismele primei categorii de persoane cele înmatriculate ulterior. Discriminarea este realizata de legiuitor care a legat plata taxei pe poluare de faptul înmatriculării, deşi din preambulul OUG 50/2008 rezulta că s-a urmărit asigurarea protecţiei mediului prin realizarea unor programe si proiecte pentru îmbunătăţirea calităţii aerului ceea ce implica instituirea unei taxe de poluare pentru toate autoturismele aflate in trafic, potrivit principiului poluatorul plăteşte.
Este indubitabila încălcarea legislaţiei comunitare de către România prin O.U.G. 50/2008. întrucât Comisia Europeana a declanşat in data de 25 iunie 2009 procedura de infringement Împotriva României, cerând autorităţilor de la Bucureşti sa modifice legislaţia privind aplicarea taxei de poluare – fosta taxa de prima înmatriculare. Aceasta solicitare, de notorietate publica, a fost transmisa sub forma unei “scrisori de somare”, prima etapa a procedurii de incălcare a dreptului comunitar (infringement), prevăzuta la articolul 226 din Tratatul CE…
In drept, şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile legale la care a făcut referire mai sus. Diferenţa de aplicare a taxei demonstrata in modul aratat,induce un sistem juridic fiscal discriminatoriu pentru autovehiculele aduse in România din Comunitatea Europeana in scopul reînmatriculării lor in România, in situaţia in care acestea au fost deja înmatriculate in tara de provenienţa, in timp ce pentru reînmatricularea autovehiculelor înmatriculate deja in România, taxa nu se mai percepe si nici taxa de poluare, aceasta fiind odată achitata. Intre principiile dreptului comunitar, obligatorii pentru instanţele judecătoreşti romane, astfel cum s-a menţionat prin referirile la art.148 alin.2 si 4 din Constituţie, facem referiri la supremaţia dreptului comunitar, in speţa a art.90 (1) din Tratat si conchidem ca prin modificarea codului fiscal si introducerea taxei speciale pentru autovehicule, legiuitorul a încălcat in mod direct dispoziţiile menţionate ale Tratatului.
Ca urmare a efectului direct a art.90(l) din Tratat pentru ordinea juridica interna a României, instanţa este datoare sa constate ca art.2141 – 214″ din Codul fiscal sunt reglementari contrare si ca nu pot fi menţinute in continuare ca aplicabile in cauza de fata. S-a menţionat faptul ca a efectuat procedura prealabila prevăzuta de L. 554/2004 pentru restituirea taxei achitata in suma de 4035 lei, insa aceasta mi-a răspuns cu adresa nr.36.901/15.06.2011 ca nu este de acord cu restituirea sumei solicitate, adresa o consider ca fiind un refuz nejustificat la soluţionarea cererii mele. Aşadar, organul fiscal, primind cererea aşa cum a fost formulată, trebuia să soluţioneze aceasta cerere printr-o decizie prin care sa fie admisa sau respinsa cererea.
S-a solicitat admiterea acţiunii aşa cum a fost formulata si restituirea sumei de 2324 lei achitată cu chitanţa seria TS5 nr.1581190/09.09.2009. In susţinerea cererii, s-au depus următoarele înscrisuri: copii xerox după toate actele, respectiv actele străine, române, traducerile legalizate, decizia de calcul al taxei pe poluare si chitanţa, actele in original din care rezulta efectuarea plângerii prealabile. In conformitate cu art. 242 alineat 2 C.Pr.Civ., s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Prin întâmpinare, pârâta A.F.P. , a solicitat respingerea acţiunii ca netemeinică şi nelegală având în vedere următoarele considerente.
În motivarea cererii reclamantul a arătat ca a achitat suma cu titlu de taxă de poluare potrivit formulei şi elementelor de calcul reglementată de O.U.G 50/2008, cu modificările şi completările ulterioare, în contul A..M. beneficiar al taxei de poluare potrivit art. 1 din acelaşi act normativ.
Petentul nu solicită A.F.M restituirea sumei achitate, încercând că ducă în eroare instanţa de judecata, solicitând direct restituirea sumei achitate, fără a contesta Decizia de calcul, act administrativ fiscal, ce a instituit suma de plata, şi faţă de acest aspect au invocat excepţia tardivităţii şi prematurităţii acestei acţiuni.
S-a solicitat să se constate că reclamantul solicită instanţei doar restituirea sumei achitate, fără a contesta instanţei de judecată actul administrativ fiscale emis de acest organ fiscal în vederea achitării sumei, nu invocând doar Tratatul de Aderare, procedurii de achitare a sumei fiind instituita prin Decizia de calcul a taxei de poluare. Decizie emisă la cererea reclamantului adresata organului fiscal, in vederea instituirii sumei de plata, după cum reiese din cererea de chemare in judecată.
Or prin cererea de chemare in judecata dedusă judecăţii reclamantul cheamă in judecată organul fiscal ce a fost investit de petent in a institui si calcula potrivit O.U.G 50/2008, şi faţă de solicitarea petentului emite Decizia de calcul a taxei de poluare, însuşită la data plaţii de petent , necontestată in termenul legal de acesta. Ulterior, nemulţumit fiind de plata sumei solicită restituirea direct instanţei, fără a se adresa organului fiscal.
De altfel instanţa de administrativ care, esenţialmente, este chemată să cenzureze acte administrative emise de autorităţi publice. Potrivit art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, constată că petentul solicită restituirea sumei, nemulţumit fiind că organul fiscal nu i-ar fi restituit această sumă, sumă stabilita prin Decizia de calcul.
Se arată că reclamantul nu contestă acte administrative care să-l fi vătămat, investind direct instanţa cu o cerere în pretenţii discutabilă pe calea Contenciosului Administrativ Fiscal şi faţă de acest aspect s-a invocat de asemenea si inadmisibilitatea acestei acţiuni, astfel ca din lecturarea acţiunii nu reiese ca ar fi efectuat procedura prealabila cu A. F. M., la data introducerii acestei acţiuni
Totodată, s-a solicitat instanţei de judecată introducerea AFM , întrucât suma achitată nu se face la bugetul de stat, in conformitate prevederile art.l din O.U.G nr.50/2008, modificata prin O.U.G nr.218/10.12.2008. ca beneficiar al sumei achitată de reclamant.
De altfel singura ipoteză în care cuantumul taxei de poluare poate fi contestat, ar fi faptul ca organul fiscal prin modul de calcul nu a avut în vedere măsura deprecierii sau o expertizarea tehnică a caracteristicilor autovehiculului rulat, petentul fiind astfel mulţumit de Decizia de calcul a taxei de poluare, efectuând astfel plata sumei instituita potrivit actului administrativ fiscal, decizia de calcul a taxei de poluare.
S-a învederat instanţei că acţiunea reclamantului a fost formulată după expirarea celor 30 de zile de la comunicarea Deciziei de calcul, şi achitarea sumei, termen prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. şi faţă de acest aspect invocăm excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Reclamantul îşi întemeiază cererea de judecată pe prevederile art.90 din Tratatul de Aderare, legislaţia comunitară şi naţională obligând însăşi la plata taxei speciale si ulterior de poluare pentru toate autoturismele. Comisia Europeană a recunoscut că taxa de poluare instituită prin O.U.G nr.50/2008, cu modificările si completările ulterioare, corespunde normelor comunitare apreciind că nu pot fi reţinute susţinerile reclamantului potrivit cărora prin instituirea acestei taxe ar fi fost discriminat de suma achitată.
Tratatul de Aderare încheiat de România cu ocazia cu ocazia intrării in Uniunea Europeana nu e soluţia legislativa adoptata de Parlamentul României, legislaţia naţionala invocata nu contravine la aceasta data normelor comunitare si da dreptul autorităţilor interne competente sa aibă iniţiative legislative in conformitate cu prevederile art. 21 alin.3 din Legea nr. 24/2000, precum si OUG nr.7/16.02.2009, dă dreptul autorităţilor competente să restituie diferenţa dintre taxa plătită cu titlu de taxă specială si taxa depoluare.
Taxa de poluare pentru autovehicule se achita la prima înmatriculare a autoturismului în România si la stabilirea ei se au în vedere mai multe elemente de calcul si anume valoarea combinata a emisiilor de CO2, taxa specifica exprimata în Euro/1 g CO2, capacitatea cilindrica, taxa specifica pe cilindri si cota de reducere a taxei care are în vedere vechimea autoturismului exprimata în ani, de rulajul mediu anual, de starea tehnica si nivelul de dotare al autovehiculului Aceasta taxa se achita înainte de prima înmatriculare a autoturismelor noi si a autoturismelor second – hand cumpărate din UE.
Fără îndoială, atât prin cererea introductiva ce face obiectul prezentei cauze, pârâtul a reclamat incompatibilitatea dreptului naţional, O.U.G. nr. 50/2008 cu dispoziţiile dreptului comunitar, respectiv cu art. 90 alin. 1 TCE, sub acest aspect instanţa urmează a răspunde criticilor petentului, în sensul ca O.U.G 50/2008, cu modificările şi completările ulterioare, respectă cerinţele impuse de raţionamentul instanţei comunitare şi în consecinţa nu contravine tratatului având în vedere locul pe care disp. art. 90 alin. 1 TCE îl ocupă în sistemul prevăzut de Tratat.
Pentru exercitarea eficientă a dreptului la acţiune, cel interesat ar trebui sa cunoască factorii în funcţie de care au fost stabilite procentele de depreciere potrivit Deciziei de calcul necontestata la data formulării acestei acţiuni
Analizând din aceasta perspectiva OUG nr. 50/2008, s-a solicitat să se observe că A.F.P execută actul normativ în discuţie, respecta solicitarea reclamantului de a calcula taxa de poluare , potrivit cerinţelor legale în vigoare, fără a pune în discuţie raţionamentul instanţei comunitare ce ar veni în consecinţa cu art.90 din Tratat.
De altfel, reclamantul ar fi trebuit sa producă probe din care sa rezulte fura dubiu ca taxele pe care le aplica statul roman sunt superioare celor din statul din care reclamantul şi-a achiziţionat autoturismul.
În ceea ce priveşte admiterea cererii privind cheltuielile de judecată solicitate instanţei, s-a solicitat respingerea cererii motivat de faptul ca A.F.P nu se află în culpă procesuala, refuzul de a restitui suma a fost ca urmare a legislaţiei fiscale pe care organul fiscal, entitate subordonată din cadrul Ministerului Finanţelor.
Petentul nu depune probatorii din care sa reiese cum a fost obligat de organul fiscal, A.F.P instituind calculul sumei prin cererea depusă, drept urmare nefiind stabilita culpa procesuala a acestui organ fiscal, motivat de faptul ca petentul nu a contestat Decizia de calcul emisă potrivit cererii cu care a investit organul fiscal.
Astfel, aşa cum rezultă din disp. art. 3 alin. 1 din OUG nr. 50/2008, toate autovehiculele sunt supuse taxei de poluare, exceptările prev. de art. 3 alin. 2 din actul normativ nu vizează provenienţa ci doar destinaţia autovehiculelor.
Sistemul este suficient de precis, acesta conţinând elemente legate de norma de poluare, emisa de CO2, capacitatea cilindrică dar şi o grila de reducere a taxei, extrem de vastă prin categorii de „vârsta” a autovehiculelor, aptă să producă un calcul al deprecierii autoturismului foarte aproape de rezultatul pe care o expertiza individuala l-ar putea revela.
Comisia Europeană nu a contestat niciodată instituirea taxei ca atare şi a solicitat reaşezarea modalităţii de calcul în sensul armonizării legislaţiei româneşti cu cea europeană, nu a considerat vreodată că taxa de poluare este nelegală, sau că încalcă tratatele comunitare, ca nu ar trebui plătită, solicitând doar modificarea modului de calcul şi criteriile la care se raportează nivelul taxării.
După cum se poate observa prin acţiunea formulată, reclamantul solicită restituirea taxei de poluare determinată în condiţiile art.6 din O.U.G 50/2008, cu dreptul de a contesta dacă ar fi fost greşit modul de calcul potrivit art.5 alin.l, act administrativ fiscal contestabil potrivit art. 10 din O.U.G 50/2008, prin intermediul căruia a fost lezata în drepturi întemeindu-şi acţiunea pe prevederile Legii 554/2004.
Fata de motivele invocate s-a solicitat admiterea excepţiilor invocate, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca netemeinică şi nelegală, in subsidiar respingerea cererii privind cheltuielile de judecată.
Prin întâmpinare, pârâta DGFP a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. Pe cale de excepţie s-a considerat acţiunea reclamantului ca fiind inadmisibilă. Reclamantul nu a contestat decizia de calcul a taxei de poluare emisă de AFP care este act administrativ fiscal în conformitate cu prevederile art.41 din OG nr.92/2003 republicată, privind codul de procedură fiscală în baza căreia s-a calculat taxa de poluare conform prevederilor OUG nr.50/2008. În aceste condiţii reclamantul trebuia să parcurgă procedura prealabilă reglementate de art.205-208 din Codul de procedură fiscală.
Aşadar, procedura prealabilă este obligatorie, în caz de neîndeplinire a acesteia acţiunea directă în contencios administrativ este inadmisibilă potrivit art. 109 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 7 din OUG nr. 50/2008 “soluţionarea contestaţiilor privind taxa datorată de către contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor OG nr. 92/2003”, normă juridică cu caracter special ce instituie obligativitatea contestării taxei la organul fiscal competent-procedură prealabilă sesizării instanţei de judecată.
Tot pe cale de excepţie, s-a invocat lipsa calităţii procesuale pasive a DGFP în favoarea AFP . Astfel, art.33 din Codul de procedură fiscală stipulează că organul fiscal competent în administrarea impozitelor şi taxelor este cel în a cărui rază teritorială se află domiciliul contribuabilului sau plătitorului de venit.
Potrivit disp.art.2 din OMFP nr.1899/2004 pentru aprobarea procedurii de restituire şi rambursare a sumelor de la buget, precum şi de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depăşirea termenului legal, organul fiscal competent în soluţionarea cererilor de restituire este organul fiscal căruia îi revine competenţa de administrare a creanţelor bugetare, potrivit art.33 din OG nr.92/2003, republicată. DGFP Gorj nu a emis nici un act administrativ care să poată fi contestat de reclamant, restituirea fiind solicitată de la AFP .
În ceea ce priveşte fondul cauzei, referitor la regimul taxei de poluare,
s-au învederat următoarele:
O dată cu reaşezarea metodologiei de calcul a taxei de poluare s-au eliminat reglementările referitoare la interzicerea înmatriculării în România a autoturismelor mai vechi de 8 ani şi cele care aveau o normă de poluare inferioară normei EURO 3. În această situaţie, era imperios necesară adoptarea unei măsuri pentru evitarea importării în România a unor autoturisme vechi, cu grad ridicat de poluare. Era evident că neluarea unor asemenea măsuri ar fi avut drept consecinţă transformarea în deşeuri a autovehiculelor second hand la scurt timp după introducerea acestora în România, ţara noastră urmând să suporte costurile aferente reciclărilor in locul ţărilor de unde au fost achiziţionate autovehiculele respective. Faptul că unele soluţii legislative adoptate de Parlamentul României nu au în vedere reglementările în materie ale UE asigurând compatibilitatea cu acestea, dă dreptul autorităţilor competente să aibă iniţiative legislative în conformitate cu prevederile are. 21 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, când este cazul să facă propuneri de modificare şi completare a actelor normative interne ale căror dispoziţii nu sunt concordante cu cele ale actelor internaţionale la care România este parte sau nu asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar.
Potrivit art. I-33 “Actele juridice ale Uniunii” din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Ceha, Regatul Danemarcei, Republica Federala Germania, Republica Estonia, Republica Elena, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungara, Republica Malta, Regatul Tarilor de Jos, Republica Austria, Republica Polona, Republica Portugheza, Republica Slovenia, Republica Slovaca, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) si Republica Bulgaria si România privind aderarea Republicii Bulgaria si a României la Uniunea Europeana, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005: “Legea-cadru europeană este un act legislativ care obligă orice stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie obţinut, lăsând în acelaşi timp autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte alegerea formei şi a mijloacelor.” Totodată, a precizat faptul că alin. 2) al art. 148 din Constituţia României instituie supremaţia tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Din analiza dispoziţiilor legale mai sus invocate rezultă faptul că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privinţa rezultatului. însă autorităţile naţionale au competenta de a alege forma şi mijloacele prin care dispoziţiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte. Referitor la dispoziţiile art. 23 (9 ) si art. 25 (12) din Tratatul Uniunii Europene a considerat că acestea nu sunt aplicabile în cauză, deoarece taxa de poluare nu este o taxă vamală în înţelesul acestor dispoziţii legale, ea aplicându-se si autoturismelor care se produc în România. Aşadar, această taxă a fost adoptată pentru evitarea importării în România a unor autoturisme vechi, cu grad ridicat de poluare. Nici Comisia Europeană nu este împotriva perceperii unei taxe de poluare a autoturismelor. De asemenea, precizăm că principiul “poluatorul plăteşte” pe care se bazează şi instituirea taxei speciale pentru autovehicule este un principiu acceptat la nivelul Uniunii Europene. De altfel, 16 state membre ale Uniunii Europene practică o taxă ce se percepe cu ocazia înmatriculării autovehiculelor. Prin urmare, existenţa unei taxe de poluare nu este contrară dispoziţiilor comunitare, nefiind motive temeinice pentru a se dispune restituirea sumei.
Cu privire la prevederile art. 90 (1) din Tratatul Comunităţilor Europene a considerat că aceste prevederi nu sunt incidente în cauză, întrucât taxa de primă înmatriculare urmează a fi plătită de toţi proprietarii unor autoturisme sau autovehicule, indiferent de provenienţa acestora, la momentul primei înmatriculări în România. Astfel, pentru un autoturism fabricat în România care nu a fost înmatriculat o perioada de 8 ani, se va plăti aceeaşi taxa de înmatriculare ca şi în cazul unui produs din oricare alt stat comunitar, cu condiţia existenţei aceloraşi specificaţii tehnice. Prin urmare, dispoziţiile art. 90 alin. (1) din Tratatul Comunităţilor Europene au în vedere introducerea unor limitări ale drepturilor statelor de a introduce pentru produse comunitare impozite mai mari decât pentru produsele interne.
În consecinţă, trebuie reţinut faptul ca dispoziţiile art. 90 din Tratatul Comunităţii Europene nu sunt incidente în cauză, deoarece, pe de o parte nu suntem in prezenţa unor “impuneri mai mari decât cele ce se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare “, iar, pe de alta parte, nu ne aflăm în prezenţa unui regim fiscal discriminatoriu, deoarece obligaţia plăţii taxei de poluare exista pentru toate autoturismele, indiferent de ţara de provenienţă a acestora, nefiind în prezenţa unei îngrădiri a liberei circulaţii a mărfurilor. Faţă de motivele invocate, a solicitat admiterea excepţiilor aşa cum au fost formulate, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată. În temeiul art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă, a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Tribunalul, examinând întregul material probator aflat la dosarul cauzei, constată că acţiunea de faţă este întemeiată urmând a fi admisă pentru următoarele considerente:
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă vizează de fapt fondul cauzei, întrucât trebuie analizat dacă s-au respectat dispoziţiile art.88 şi 205 cod procedură fiscală, dar şi al Legii nr.554/2004, urmând a fi respinsă cu următoarea motivare.
Reclamantul a solicitat în acţiune să se dispună restituirea sumei de 2.324 lei cu titlu de taxă de poluare, achitată cu chitanţa seria TS5 nr. 1581190 din 09.09.2009 aşa încât urmează ca analiza să fie efectuată în raport de dispoziţiile OUG nr. 50/2008 intrată în vigoare la 1 iulie 2008.
La data de 09.09.2009, reclamantul a achitat taxa pe poluare în sumă de 2.324 lei pentru un autoturism marca Audi A4 second hand, înmatriculat prima dată la data de 21.02.1996, aşa cum rezultă din înscrisurile de la dosar, înmatricularea autoturismului făcându-se doar în condiţiile achitării acestei obligaţii.
Cu cererea înregistrată la data de 17.10.2011, reclamantul a solicitat restituirea integrală a taxei de poluare.
În speţă se porneşte de la noţiunea de act administrativ fiscal ce este prevăzută în art. 41 Cod pr. fiscală „actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţilor fiscale”.
Aparent, decizia de calcul a taxei pe poluare ar putea fi interpretată ca un act administrativ fiscal, cu condiţia să fie adusă la cunoştinţă contribuabilului conform art. 44 Cod pr. fiscală. Însă, deciziile de calcul reprezintă în acelaşi timp ”titluri de creanţă şi înştiinţare conform legii, în acest sens fiind menţiunea din decizia de calcul a taxei pe poluare. Ori, în situaţia ipotetică, atunci când suma stabilită prin decizie nu se mai achită de către contribuabil ce renunţă la înmatricularea autovehiculului, aceasta presupune că titlul de creanţă devine titlu executoriu şi presupusa creanţă bugetară poate fi încasată silit, obligând la plata unui debit pentru o operaţiune de înmatriculare ce nu a avut loc niciodată.
Pe de altă parte, esenţial în această expunere este că art. 7 din OUG nr. 50/2008 trebuie să fie interpretat doar prin coroborare cu art. 10. Soluţionarea contestaţiilor privind taxa datorată, ce revine conform art. 7 în competenţa autorităţii fiscale conform art. 33 din OG nr. 92/2003, priveşte doar situaţia reglementată de art. 10 „suma reprezentând taxa poate fi contestată atunci când persoana care urmează să înmatriculeze un autovehicul rulat poate face dovada că acesta s-a depreciat într-o măsură mai mare decât cea indicată de grila fixă prevăzută la anexa 4”.
Este evident că legiuitorul a limitat contestaţia împotriva deciziei de calcul”ope legis” la modalitatea de calcul sub aspectul gradului de uzură al autovehiculului, orice contestaţie în afara art. 10 urmând a fi respinsă.
Un argument în plus în sensul că nu este obligat contribuabilul să urmeze procedura prevăzută de art. 207 şi urm. din OG nr. 92/2003 (contestaţie împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare, ce trebuie soluţionată de direcţia generală a finanţelor publice judeţeană), conform susţinerii pârâtei AFP , este acela că în OUG nr. 50/2008 se prevede într-adevăr soluţionarea contestaţiilor în temeiul OG nr. 92/2003, fără a se stipula expres art. 209 şi urm., aceasta fiind doar o adăugare la lege şi o interpretare nelegală din partea pârâtei.
Chiar dacă s-ar accepta ideea că OUG nr. 50/2008 impunea promovarea contestaţiei împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare, în speţa dedusă judecăţii cererea de restituire formulată de reclamantă trebuia caracterizată de AFP ca şi o contestaţie împotriva acesteia, neavând relevanţă denumirea dată de reclamantă ci conţinutul cererii, urmând a fi îndreptată spre soluţionare . Cum însă nu s-a procedat aşa, este evident că pârâta nu poate invoca propria culpă pentru a solicita respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
Cererea de restituire a taxei de poluare a fost adresată administraţiei finanţelor publice municipale, care a făcut cunoscut contribuabilului condiţiile în care se poate asigura restituirea sumei solicitate.
Administraţiile finanţelor publice municipale, ca unităţi fiscale teritoriale, sunt subordonate direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene, ele au atribuţii, sarcini şi răspunderi diferite, delimitate prin regulamentele de organizare şi funcţionare, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 1820/2003.
Conform acestui act normativ, direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene au atributul de a realiza, în mod unitar strategia şi programul Guvernului în domeniul finanţelor publice şi de a aplica politica fiscală a statului; administraţiile finanţelor publice municipale sunt unităţile fiscale ce asigură în mod nemijlocit activitatea de constatare şi stabilire a tuturor categoriilor de impozite şi taxe datorate bugetului de stat de persoanele fizice şi juridice, organizând activitatea de trezorerie privind încasarea veniturilor şi efectuarea plăţilor din bugetul de stat.
Din nici un act normativ ce a reglementat sau reglementează în prezent organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice nu rezultă că direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene sunt implicate în operaţiunile de calculare, evidenţă, vărsare a impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat de contribuabili persoane fizice sau juridice sau în operaţiuni de natura celor reglementate de art. 117 Cod pr. fiscală, raporturile fiscale de acest gen privind exclusiv unitatea fiscală teritorială de la nivel de municipiu şi pe contribuabilul plătitor al taxei de poluare.
Nefiind parte în raportul născut din faptul plăţii taxei de poluare, direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene nu pot răspunde faţă de contribuabil, de modul în care administraţia finanţelor publice municipală a soluţionat cererea de restituire, fiecare unitate fiscală purtând o răspundere proprie pentru actele îndeplinite sau pentru refuzul de a soluţiona cererea care i-a fost adresată.
Conform art. 1 Cod pr. fiscală, acesta reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetelor locale şi bugetului de stat, fiind aplicabil şi pentru „administrarea drepturilor vamale, a creanţelor provenite din amenzi, contribuţii şi orice alte sume ce constituie venit al bugetului general consolidat, conform legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel”.
Prin administrarea impozitelor şi taxelor, a contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat înţelegem : înregistrarea fiscală, stabilirea, verificarea, colectarea acestora, soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrativ fiscale.
Stabilirea impozitelor, a taxelor şi contribuţiilor, a altor sume datorate bugetului general consolidat se face prin declaraţie fiscală conform art. 82 al. 2 şi 86 al. 4 Cod pr. fiscală, sau prin decizie emisă de organul fiscal în celelalte cazuri, decizia de impunere fiind prevăzută de disp. art. 86 şi se emite ca urmare a inspecţiei fiscale sau ori de câte ori se modifică baza de impunere.
Art. 88 prevede actele administrativ fiscale asimilate deciziilor de impunere: deciziile privind rambursări de TVA şi restituiri de impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat; deciziile referitoare la bazele de impunere; deciziile referitoare la obligaţiile de plată accesorii; procesele verbale prevăzute de art. 142 al. 6 şi art. 168 al. 2; deciziile privind nemodificarea bazei de impunere .
Conform art. 117 Cod pr. fiscală, se restituie la cererea debitorului sumele prevăzute în alineatul 1: cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă, cele plătite în plus faţă de obligaţia fiscală, ca urmare a unei erori de calcul, cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale, procedura de restituire a acestor sume, inclusiv modalitatea de acordare a dobânzilor prevăzută de art. 124 aprobându-se prin Ordin al Ministrului Finanţelor Publice (în concret Ordinul nr. 1899/2004 şi neconfundându-se cu contestaţia formulată împotriva actului administrativ fiscal reglementată de dispoziţiile art. 207 şi urm. Cod pr. fiscală.
În Ordinul nr. 1899/2004 emis de Ministrul Finanţelor Publice se reglementează procedura de restituire a sumelor solicitate conform art. 117 Cod pr. fiscală, sumele ce fac obiectul prezentului act normativ fiind cele stipulate în OG nr. 92/2003, art. 117. Restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în 45 zile de la depunerea şi înregistrarea la organul fiscal căruia îi revine competenţa de administrare a creanţelor bugetare, conform art. 33 din OG nr. 92/2003, denumit organ fiscal competent.
Cererea de restituire trebuie să fie depusă înăuntrul termenului de prescripţie de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la restituire , să cuprindă codul de înregistrare fiscală al contribuabilului, suma şi natura creanţei solicitate a fi restituită, documentaţia necesară care să confirme că aceasta nu este datorată bugetului.
Cererea va fi însoţită de copii de pe documentele din care rezultă că suma a fost plătită la buget pentru sumele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă, obligaţia organului fiscal competent fiind aceea de a se întocmi decizia de restituire în trei exemplare, pentru sumele nerestituite sau nerambursate în termenul prevăzut de art. 199 al. 1 şi 2 sau art. 117 din OG nr. 92/2003, calculându-se şi dobânda aferentă, cu ziua imediat următoare expirării termenului.
În anexa la acest ordin este publicată în forma tipizată decizia de restituire, unde se prevede „prezenta se poate contesta conform art. 174 din OUG nr. 92/2003, la organul de soluţionare competent, în termenul prevăzut de art. 176”, în prezent înţelegându-se prin aceasta în urma numeroaselor modificări ale Codului de pr. fiscală, contestaţia invocată de pârâta AFP în condiţiile art. 207 şi urm. Cod pr. fiscală.
Ori, nefiind emisă o asemenea decizie de restituire în condiţiile mai sus expuse, reclamanta nu avea obligaţia parcurgerii procedurii prevăzute de art. 207 şi urm. Cod pr. fiscală.
Nu are relevanţă pentru soluţionarea cauzei H.G. nr. 686 din 24.06.2008 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 50/2008, în capitolul 6 reglementându-se „restituirea sumelor reprezentând diferenţe de taxe plătite”, la acel moment prin raportare la taxa datorată conform art. 2141 – 2143 din Legea nr. 571/2003, sub aspectul sumei ce ar putea fi restituită (întrucât reclamantul a achitat taxa de poluare şi nu de primă înmatriculare ), ci doar sub aspectul procedurii de restituire.
Astfel, şi în acest act normativ s-a prevăzut că sumele se restituie la cererea contribuabilului conform art. 117 Cod pr. fiscală, depusă la organul fiscal competent (organul fiscal la care persoana juridică este înregistrată ca plătitor de taxe şi impozite şi pentru persoana fizică, organul fiscal în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul fiscal) ataşându-se documentele de provenienţă pentru autoturism şi dovada de plată a taxei de poluare, cererea soluţionându-se în condiţiile art. 70 din OUG nr. 92/2003.
Având în vedere întreaga expunere, tribunalul concluzionează că reclamantul a investit organul fiscal competent, în speţă AFP în contul căreia a achitat taxa de poluare, cu o cerere de restituire parcurgând procedura prealabilă.
Evident, dispoziţiile art. 207 Cod pr. fiscală nu sunt aplicabile speţei întrucât textul se referă la posibilitatea contestării titlului de creanţă sau al altor acte administrativ fiscale, însă reclamanta a solicitat să se cenzureze refuzul organului central de a-i restitui sumele plătite fără titlu. În acest caz, al refuzului emiterii unui act, nu se mai impune formularea unei noi cereri, având în vedere că autoritatea fiscală nu a emis un act pe care are ipotetic posibilitatea să îl revoce.
Legiuitorul a asimilat, conform art. 2 al. 2 din Legea nr. 554/2004 R. actelor administrative unilaterale şi refuzul de a rezolva o cerere ce priveşte un drept sau un interes legitim. Refuzul emiterii actului, implicit de a soluţiona cererea, se circumscrie sferei controlului contenciosului administrativ, asimilarea având ca scop instituirea pentru persoana respectivă, căreia i s-a refuzat emiterea actului, a dreptului la acces la justiţie. De altfel, conform art. 7 din Legea nr. 554/2004 procedura prealabilă sub forma recursului graţios sau a recursului ierarhic este prevăzută numai în situaţia vătămării dreptului sau interesului printr-un act administrativ individual.
Excepţiile tardivităţii şi prematurităţii acţiunii invocate de pârâta Administraţia Finanţelor Publice urmează a fi respinse întrucât aşa cum s-a expus deja ceea ce se contestă nu este calculul efectuat prin decizia emisă în temeiul OUG nr. 50/2008, cenzurându-se refuzul nejustificat de restituire a sumei prelevată cu încălcarea dreptului european în condiţiile în care contribuabilul a uzat de regulile naţionale aşa cum sunt reglementate prin art. 117 lit. d din Codul de procedură fiscală, respectându-se şi termenul de 5 ani înăuntrul căruia putea să adreseze o asemenea cerere organului fiscal, cu atât mai mult cu cât acest termen se calculează în speţă de la pronunţarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cazul Tatu şi Nisipeanu, el trebuind să fie unul rezonabil şi întotdeauna ulterior momentului în care s-a constatat incompatibilitatea reglementării fiscale naţionale cu dreptul european, în concret de la data publicării hotărârii Curţii.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul are în vedere că cererea reclamantului vizează incompatibilitatea dispoziţiilor OUG nr. 50/2008 cu cele ale Tratatului CE, art. 90, cu consecinţa nelegalităţii taxei de poluare, nefiind contestată modalitatea de calcul (formula) aplicată de pârâtă, raportat la caracteristicile autoturismului (rezultate din documentele ataşate).
Autoturismul a fost înmatriculat după intrarea în vigoare a OUG nr. 50/2008 la 1 iulie 2008, care la art. 2 lit. a defineşte autovehiculul nou ca fiind „orice autovehicul care nu a mai fost niciodată vândut anterior într-un alt scop decât cel al revânzării sau livrării sale şi astfel nu a mai fost niciodată înmatriculat”.
Conform art. 4, taxa de poluare se plăteşte cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România , fără a se face distincţia între autoturismele produse în ţară şi cele din afara ei, între autoturismele noi şi cele second-hand. Însă, întrucât actul normativ a intrat în vigoare la 1 iulie 2008, rezultă că taxa este datorată numai pentru autoturismele ce se înmatriculează prima dată în România, nu şi pentru cele aflata deja aflate în circulaţie, înmatriculate în ţară.
Având în vedere scopul emiterii actului normativ (expunerea de motive ce însoţeşte proiectul de lege privind aprobarea OUG nr. 50/2008 depus la Parlament la 10.09.2008 cu număr PL – X 536), în sensul că neadoptarea de urgenţă a ordonanţei ar fi fost facilitarea intrării în România a unui număr mare de autoturisme second – hand cu o vechime de peste 10 ani, se concluzionează că s-a dorit ca taxa de poluare al cărui scop este în principiu corect (poluatorul plăteşte) să aibă ca efect imediat diminuarea introducerii în ţară a autoturismelor second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru.
Cu atât mai mult, după modificarea OUG nr. 50/2008 prin OUG nr. 208/2008, între 15 dec. 2008 şi 31 dec.2009 sunt exceptate de la plată autovehiculele cu o capacitate cilindrică ce nu depăşeşte 2000 cm3, şi care se înmatriculează prima dată în România sau în alte state membre ale UE.
Conform legislaţiei din februarie 2009 (OUG nr. 50/2008 modificată de OUG nr. 7/2009), autoturismele M1 cu norma de poluare E4 şi o capacitate cilindrică de până la 2000 cm3. precum şi toate autovehiculele N1 cu E4, sunt scutite de plata taxei de poluare în România dacă se înmatriculează pentru prima dată în ţară sau în alt stat membru UE, între 15 dec. 2008 – 31 dec. 2009, legislaţia prezentă prevăzând dublarea taxelor aplicabile altor vehicule ce fac obiectul taxei ( în raport de OUG nr. 50/2008 în vigoare la 1 iulie 2008 ).
La finele anului 2008 Comisia Europeană a transmis Guvernului României că noua taxă de poluare, triplată, în cazul maşinilor second-hand încalcă legislaţia comunitară şi trebuie modificată, nefiind prima dată când CE a atenţionat România asupra taxei auto ilegale. Aceasta întrucât în scrisoarea de notificare din martie 2008 se atrage atenţia asupra modificării taxei, cu menţiunea că reglementările sunt discriminatorii în privinţa autoturismelor second-hand importate din alte state europene. Pe de altă parte la 25.06.2009 CE a cerut României să modifice legislaţia privind taxa de poluare (fosta taxă de primă înmatriculare) care în forma existentă în februarie 2009 este discriminatorie şi menită să protejeze industria naţională a autovehiculelor noi din România.
În conformitate cu jurisprudenţa constată a Curţii de Justiţie Europene, statele membre pot să prevadă taxarea diferenţiată a unor produse similare, cu condiţia ca aceasta să se bazeze pe criterii diferite şi să nu aibă ca efect protejarea producţiei naţionale.
În opinia comisiei, criteriul „primei înmatriculări” ce figurează în OG nr. 50/2008 (în forma iniţială din iulie 2008, dar şi cea din prezent) nu este o cerinţă pe deplin obiectivă întrucât nu ţine seama de calitatea intrinsecă a maşinilor. În anumite cazuri, cerinţele ar putea duce la discriminarea maşinilor de ocazie ce provin din alte state membre.
În urma aplicării cerinţei de”primă înmatriculare”, conform OUG nr. 50/2008, toate maşinile noi înmatriculate în perioada stabilită de legislaţia românească, care intră direct pe piaţa maşinilor de ocazie din România, circulă fără să fie supuse acestei taxe. Pe de altă parte, maşinile de o calitate asemănătoare, care urmează să fie înregistrate în România în aceeaşi perioadă, dar nu pentru prima dată şi care intră în concurenţă cu produsele naţionale, vor fi supuse unei taxe substanţiale.
Taxa nu este aplicată tuturor poluatorilor din România (autoturismelor), scade pe măsură ce autovehiculul este mai vechi, deci poluează mai mult, se aplică nu la prima înmatriculare pe teritoriul CE, ci la prima înmatriculare în România şi reprezintă o taxă similară cu impozitul anual calculat la capacitatea cilindrică.
Concluziile sunt mai evidente în condiţiile modificării OUG nr. 50/2008 prin OUG nr. 218/2008, în preambulul ultimei figurând „având în vedere concluziile analizei gradului de adâncire a crizei financiare şi economice, ce relevă o scădere importantă a pieţelor auto a producţiei industriei furnizoare, precum şi măsurile de susţinere a sectorului de automobile, afectat de criza financiară internaţională, faptul că Guvernul României se preocupă de luarea măsurilor care să asigure păstrarea locurilor de muncă în economia românească, iar la un loc de muncă în industria constructoare sunt patru locuri de muncă în industria furnizoare „.
Concluzionând, se reţine de către tribunal că aşa cum este reglementată, taxa pe poluare nu se percepe pentru un autoturism produs în România sau în alte state UE, dacă a fost anterior înmatriculat în România, fiind însă percepută la autoturismul produs în ţară sau în alt stat membru UE, dacă este înmatriculat prima dată în România.
OUG nr. 50/2008 contravine dispoziţiilor art. 90 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, precum cel achiziţionat de reclamant pentru care s-a achitat în Spania taxa de poluare, favorizându-se astfel vânzarea autoturismelor second – hand deja înmatriculate în România şi, mai recent, a autoturismelor noi produse în România.
Conform jurisprudenţei CJE (Comisia c. Grecia, cauza 375/1995 şi cea cu nr. 90/1994) dispoziţiile fiscale naţionale nu pot fi considerate compatibile cu dreptul comunitar decât în măsura în care exclud orice posibilitate ca produsele importate să fie supuse unor impozite mai mari decât cele aplicate produselor naţionale similare, fiind în mod evident discriminatorii.
După aderarea României la 1 ian. 2007 la U.E. acest lucru nu este admisibil întrucât produsele importate sunt din alte ţări membre ale U.E., norma fiscală(OUG nr.50/2008) diminuând sau fiind susceptibilă să diminueze chiar şi potenţial, consumul produselor importate şi astfel fiind influenţată alegerea consumatorilor.
În cauza dedusă judecăţii se remarcă existenţa discriminării şi între persoanele care au solicitat înmatricularea autoturismelor de ocazie, anterior datei de 1 iulie 2008 şi cele ce solicită înmatricularea autoturismelor de acelaşi gen, după 1 iulie 2008, doar ultima categorie plătind taxa de poluare, deşi este evident că şi autoturismele primei categorii poluează.
Conform principiului „poluatorul plăteşte” ar fi trebuit ca taxa să vizeze toate autoturismele ce circulă în România, nu doar produsele importate.
Un alt exemplu de aplicare obligatorie a dispoziţiilor Tratatului CE este reprezentat de cauza C – 524/2007, Comisia c. Austria prin care s-a solicitat acestui stat constatarea neexecutării obligaţiilor prevăzute de art. 28 şi 30 din Tratat, argumentul principal fiind că autoturismele identice, înmatriculate pe teritoriul Austriei pot face obiectul transferului de proprietate fără a exista restricţia impusă autovehiculelor de ocazie importate, deja înmatriculate într-un alt stat membru UE privitoare la satisfacerea unor condiţii de mediu şi de zgomot, Austria prevalându-se de anumite norme de drept comunitar derivat, argumentând că măsura are în vedere protejarea cetăţenilor ţării de poluarea pe care ar produce-o acest tip de autoturisme.
La pronunţarea soluţiei se va avea în vedere şi hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C 402/09 Tatu contra României, conform căreia” articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională”.
În hotărârea pronunţată în cauza C/263/10 de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene Nisipeanu contra României la punctul 29 au fost reluate concluziile din cauza Tatu.
Relevante sunt şi celelalte argumente ale Curţii, punctul 27 în sensul că toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 menţin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre şi care se caracterizează printr-o uzură şi o vechime importante, în timp ce vehicule similare puse în vânzare pe piaţa naţională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. Pe de altă parte, cu ocazia şedinţei care a avut loc după pronunţarea hotărârii Tatu, Guvernul român nu a susţinut că ar exista o diferenţă relevantă în scopul examinării compatibilităţi cu art. 110 TFUE a unei taxe precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, între versiunea iniţială a acesteia şi cele ulterioare.
Obiectivul protecţiei mediului care se materializează în faptul, pe de o parte de a împiedica prin aplicarea unei taxe disuasive circulaţia în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 şi Euro 2 şi care au o capacitate cilindrică mare, pe de altă parte de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanţarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet şi mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulaţie în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piaţa naţională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulaţie a vehiculelor de ocazie importate şi ar fi, în plus, conform principiului „poluatorul plăteşte”.
Concluzionând, întrucât C.J.C.E., în exercitarea jurisdicţiei conferite de art.267 T.F.U.E. ( fostul 234 C.E. ) dă interpretări unei norme de drept european, clarifică sau defineşte acolo unde este necesar înţelesul şi întinderea normei aşa cum aceasta ar fi trebuit înţeleasă şi aplicată de la data intrării ei în vigoare, se reţine că taxa pe poluare instituită prin dispoziţiile O.U.G. nr.50/2008 pentru autoturismele de ocazie cumpărate din alte state membre ale Uniunii Europene este contrară dreptului comunitar, decizia Curţii fiind obligatorie pentru instanţa din România ce a adresat întrebarea preliminară şi în egală măsură pentru toate instanţele naţionale care sunt sesizate cu o problemă similară, efectele celor două hotărâri pronunţate ca urmare a întrebărilor preliminare adresate Curţii producând efecte retroactiv cu 1.07.2008 întrucât cererea de limitare în timp a efectelor hotărârii Nisipeanu a fost respinsă, apreciindu-se că nu este întrunit criteriul esenţial constând în riscul unor perturbări grave, nefiind necesar a se verifica îndeplinirea celui de-al doilea criteriu.
Edificatoare pentru speţă este şi hotărârea preliminară pronunţată de Curtea de Justiţie în cauza 106/77, Simmenthal II, concluzia fiind aceea că „instanţa naţională care a fost invitată să aplice dreptul comunitar are obligaţia de a aplica aceste dispoziţii în plenitudinea lor şi să refuze din oficiu aplicarea oricăror norme juridice contrare, chiar dacă este ulterioară şi nu are nevoie ca într-un astfel de caz să aştepte intervenţia prealabilă a unor instrumente legislative, constituţionale sau procedurale”, judecătorul naţional având obligaţia ca în temeiul art. 148 alin. 2 din Constituţia României să lase norma internă neaplicată şi să dea eficienţă dreptului european.
Având în vedere considerentele expuse, conform art.8 şi 18 din Legea nr.554/2004, acţiunea se priveşte ca fiind întemeiată şi va fi admisă în parte, obligând pârâta să restituie reclamantului suma de 2.324 lei achitată cu titlul de taxă pe poluare .
De asemenea, va fi admisă excepţia invocată de pârâta DGFP şi respinsă acţiunea formulată împotriva acesteia şi împotriva pârâtei AFM, pentru lipsa calităţii procesuale pasive întrucât, indiferent de modalitatea de gestionare a sumelor încasate cu titlu de taxă pe poluare, restituirea acestora se face urmare cererii contribuabilului depusă la organul fiscal căruia îi revine competenţa de administrare a creanţelor bugetare, pentru sumele prevăzute în articolul 117 Cod procedură fiscală, în acest sens fiind dispoziţiile din Ordinul 1899/2004 şi art.33 din OG nr.92/2003. Faptul că pârâta AFM Bucureşti gestionează într-adevăr sumele cu titlu de taxă pe poluare, conform art. 1 din OUG nr. 50/2008 nu echivalează încă cu autoritatea competentă să stabilească şi să calculeze taxa, atribuţie ce revine conform art. 7 din OUG nr. 50/2008 autorităţilor fiscale, singurele competente în acest sens şi raportat la art. 3 lit. b din HG nr. 686/2008 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 50/2008. Reclamantului nu i se poate opune relaţia dintre Administraţia Fondului pentru Mediu Bucureşti şi administraţia finanţelor publice, acesta având un raport juridic doar cu instituţia care a calculat taxa pe poluare şi a refuzat restituirea. În aceste condiţii, este de prisos a se analiza excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta D.G.F.P. .
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE
Respinge excepţiile invocate de pârâta AFP
Admite în parte acţiunea formulată de reclamantul R.G. în contradictoriu cu pârâta A.F.P. .
Obligă pârâta AFP să restituie reclamantului suma de 2.324 lei, achitată cu titlu de taxă pe poluare, cu chitanţa seria TS5 nr.1581190 din data de 09.09.2009.
Admite excepţia invocată de DGFP.
Respinge acţiunea faţă de pârâtele DGFP şi AFM, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţa publică de la 18 ianuarie 2012, la sediul Tribunalului Gorj.
