Prin cererea înregistrată la Tribunalul Prahova, contestatorul a solicitat, în contradictoriu cu intimata societate comercială, anularea deciziei de imputare din 24.07.2001, emisă de această societate.
în motivarea acţiunii, contestatorul a arătat că prin decizia sus-menţionată i-a fost imputată suma de 201.636.792 lei, cu motivarea că se face vinovat, în calitatea sa de director general – administrator al societăţii intimate, de nerepatrierea sumei de 131.510,8 guldeni olandezi, încălcând astfel prevederile art. IV pct. 2 şi 3 din O.G. nr. 18/1994, faptă ce a fost constatată de D.G.P.F. Prahova la data de 12 februarie 2001.
Contestatorul a mai susţinut că nu are cunoştinţă de actele care au stat la baza emiterii deciziei de imputare, situaţie faţă de care îşi rezervă dreptul de a-şi completa aceste motive ulterior, precizând totodată că decizia emisă este nelegală şi netemeinică, fiind şicanatorie, întrucât pe rolul instanţelor judecătoreşti se află în curs de soluţionare contestaţia sa la decizia intimatei având ca obiect schimbarea sa nelegală din funcţia de director.
La dosar intimata a formulat o întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca nefondată, deoarece contestatorul se face vinovat de nerepatrierea sumei de 131.510,8 guldeni olandezi şi pentru faptul că prin reclamaţia din 13.03.2000 partenerul de afaceri extern a sancţionat faptul că i-au fost livrate produse cu deficienţe tehnice.
Intimata a mai arătat că decizia de imputare a fost emisă în baza procesului-verbal încheiat la data de 12 februarie 2001 de către inspectorii de specialitate din cadrul Direcţiei Controlului Financiar Fiscal Prahova, care au constatat, referitor la nerepatrierea unor sume de bani, că răspunderea pentru o atare abatere îi incumbă conducerii societăţii, că în preambulul procesului-verbal sunt indicate acte de împuternicire emise de contestator, prin care partenerii de afaceri erau îndreptăţiţi să reţină din valoarea facturilor sume de bani în valută, iar ulterior, să facă plăţi către intimată.
In şedinţa publică din 15 octombrie 2001, contestatorul a invocat excepţia tardivităţii emiterii deciziei de imputare, instanţa unind-o cu fondul pricinii, apreciind că pentru rezolvarea ei se impune administrarea de probe.
In urma probelor administrate, Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 45 din 29.01.1992, a respins excepţia tardivităţii emiterii deciziei de imputare.
Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă ca nefondată contestaţia formulată împotriva deciziei de imputare din 24 iulie 2001 emisă de intimata SC F. SA Ploieşti.
Pentru a pronunţa o atare sentinţă, prima instanţă a considerat că data de la care curge termenul pentru emiterea deciziei de imputare, în speţă, este ziua de 25 iunie 2001, dată la care preşedintele consiliului de administraţie a solicitat directorului general în funcţie de acel moment să ia măsuri urgente pentru recuperarea prejudiciului creat prin aplicarea amenzii potrivit procesului-verbal din 12.02.2001 al organului financiar.
Aceeaşi instanţă a mai reţinut că de la această dată şi până la data emiterii deciziei de imputare – 24 iulie 2001 -, sunt mai puţin de 60 de zile, în sensul dispoziţiilor art. 108 alin. 2 C. muncii, situaţie faţă de care rezultă că această decizie ar fi fost emisă în termen.
Tribunalul nu a luat în considerare apărarea contestatorului, în sensul că termenul de emitere al acestei decizii trebuie să curgă de la data de 12 februarie 2001, dată când s-a înregistrat procesul-verbal al organului de control la registratura unităţii pentru că de la acest moment contestatorul, în calitate de administrator, trebuia să ia măsura imputării sumei în termen de 60 de zile şi nu a luat-o, iar el nu-şi poate invoca propria culpă faţă de o atare situaţie. în acest context, tribunalul a respins ca nefondată excepţia de tardivitate invocată de contestator.
Prima instanţă a reţinut că în cauză contestatorul se face vinovat de crearea prejudiciului în cuantum de 201.636.792 lei ce i-a fost imputat, întrucât, în calitate de administrator al societăţii intimate, nu a luat măsuri de recuperare împotriva persoanei direct vinovată de producerea lui.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatorul, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală.
Recurentul a susţinut că, în mod neîntemeiat, prima instanţă a respins excepţiile invocate de el referitoare la emiterea deciziei de imputare de către un organ necompetent şi la tardivitatea emiterii.
Sub acest aspect, recurentul a susţinut că intimata a luat cunoştinţă de producerea prejudiciului la data de 12 februarie 2001, prin procesul-verbal întocmit de organul financiar şi înregistrat de unitate la aceeaşi dată, dar a emis decizia de imputare la data de 24 iulie 2001.
S-a solicitat de către contestator admiterea recursului său, modificarea în tot a sentinţei primei instanţe şi admiterea excepţiei de tardivitate invocate.
Pe fondul pricinii, recurentul a solicitat admiterea recursului său, modificarea sentinţei, în sensul admiterii contestaţiei şi anulării deciziei de imputare ca netemeinică, întrucât intimata nu înregistrează efectiv un prejudiciu.
Verificând motivele invocate de recurent, Curtea a constatat că recursul este întemeiat, în sensul celor ce vor fi arătate în continuare.
Este de necontestat faptul că în urma controlului financiar efectuat de D.G.F.P., acest organ a constatat că nu a fost repatriată în conturi deschise la bănci autorizate în România, suma de 131.510,80 guldeni olandezi în baza împuternicirii semnate de contestator în calitate de administrator al societăţii intimate.
Acest proces-verbal constatator a fost încheiat şi înregistrat la registratura intimatei la data de 12 februarie 2001.
Prin urmare, societatea intimată a luat cunoştinţă de acest debit de la această dată. Contestatorul nu era în măsură să dispună imputarea sumei reprezentând echivalentul în lei a valorii de 131.510,80 guldeni olandezi pentru că, aşa cum rezultă din actul adiţional la statutul societăţii, aceasta s-a privatizat din data de 28 februarie 2001, fiind condusă de un consiliu de administraţie, ca organ colectiv de conducere, înregistrat la ca atare la data de 15 martie 2001.
Conform aceluiaşi act adiţional, contestatorul a fost numit director al societăţii până la data de 16 mai 2002, când, aşa cum rezultă din decizia emisă la aceeaşi dată, a fost schimbat din funcţie şi numit inginer-şef.
Or, consiliul de conducere al intimatei de la data de 16 mai 2001, prin reprezentantul său, era în măsură să facă cercetări cu privire la acest pretins prejudiciu, pentru că de la această dată contestatorul a fost descărcat de gestiune. De la data de 16 mai 2001 şi până la data de 24 iulie 2001 au trecut mai mult de 60 de zile în care unitatea avea această posibilitate.
Reţinând, deci, că societatea a avut cunoştinţă de producerea pejudiciului de la data de 12 februarie 2001, prin înregistrarea procesului-verbal al organelor financiare la registratura unităţii, o atare înregistrare neputând fi făcută în registrul general de intrare-ieşire a corespondenţei, fără luarea la cunoştinţă de către directorul societăţii, iar decizia de imputare a fost emisă la data de 24 iulie 2001, curtea de apel a considerat că această decizie este tardivă.
Faţă de cele ce preced, curtea de apel a considerat că recursul este întemeiat şi, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. 1 din acelaşi cod, 1-a admis ca atare.
Drept consecinţă, Curtea a modificat în tot sentinţa primei instanţe, a admis contestaţia formulată şi, totodată, excepţia de tardivitate a emiterii deciziei de imputare invocată de contestator, anulând această decizie ca nelegală şi exonerându-1 pe contestator de plata sumei de 201.646.792 lei ce i-a fost imputată.
C.A. Ploieşti, decizia nr. 839 din 19.04.2002
