Legea nr. 10/2001 – art. 1 alin. (2), art. 10 alin. (10), art. 11 alin. (8), art. 26 alin. (1)
Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stipulează că în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii sau despăgubiri, aceeaşi prevedere fiind cuprinsă şi în art. 10 alin. (10), art. 11 alin. (8) şi art. 26 alin. (1) din lege.
Prin urmare, măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii nu este lăsată de legiuitor la aprecierea discreţionară a entităţii sesizate cu soluţionarea notificării, astfel că, în cazul în care se face dovada existenţei unor bunuri pe care în mod nejustificat unitatea deţinătoare refuză să le ofere în compensare, instanţa însăşi poate dispune acordarea acestei măsuri reparatorii.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă,
Decizia civilă nr. 901 din 14 septembrie 2011, G.O.
Prin Sentinţa civilă nr. 330 din 16 martie 2011, pronunţată în dosarul nr. 7148/108/2001, Tribunalul Arad a respins acţiunea reclamantei K.K. împotriva pârâţilor Municipiul A., având ca obiect obligarea pârâţilor la măsuri reparatorii constând în compensare cu alte bunuri sau servicii, pentru cota de ? din imobilul situat în Arad. […].
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele considerente:
Solicitarea reclamantei este contrară însă atât dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, cât şi dreptului comun şi a principiilor acestuia, regăsite în Codul civil, neexistând nici o dispoziţie legală în vigoare care să permită creditorului să îşi aleagă un bun din patrimoniul debitorului său pentru satisfacerea creanţei sale. Dimpotrivă, dispoziţiile dreptului comun, cuprinse în art. 1073 – 1090 prevăd că, în caz de neexecutare a obligaţiei de a da, creditorul are dreptul la despăgubiri, iar nu dreptul de a-şi alege un bun din patrimoniul debitorului.
Nici Legea nr. 10/2001 nu se abate de la principiile Codului civil. Conform art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, „în situaţiile prevăzute la alin. (1), (2) şi (6), măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.
Conform procesului-verbal de afişare nr. 10288/10.03.2006, procesului verbal din 09.09.2008 şi procesului verbal de dezafişare nr. 10.36/26.02.2009 ale Primăriei Mun. Arad, pârâtul a oferit spre compensare terenuri virane situate în intravilan în cartierul Gai în suprafaţă totală de 48.233 mp, în cartierul Sânicolau în suprafaţă totală de 107.900 mp şi în str. Câmpul Liniştii FN în suprafaţă totală de 32.838 mp.
Reclamanta nu a optat pentru unul dintre aceste imobile.
Se află la aprecierea exclusivă a unităţii deţinătoare componenţa listei cu bunuri ce pot face obiectul compensării, ea fiind singura abilitată în acest sens, astfel că instanţa de judecată nu se poate substitui în prerogativa oferită de lege şi nu poate stabili dacă un anumit bun poate fi oferit în compensare pentru imobilul preluat abuziv.
Nici cererea reclamantei, formulată în subsidiar, având ca obiect obligarea pârâtului Mun. Arad la plata despăgubirilor nu este întemeiată, ţinând cont de faptul că această obligaţie revine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 modificată, art. 5 alin. (1) lit. d), în timp ce unitatea notificată are doar obligaţia, conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, de a emite dispoziţia prin care acordă persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori face propunerea de despăgubiri în condiţiile legii.
Împotriva sentinţei civile nr. 330/16.03.2011 a Tribunalului Arad a declarat recurs în termenul legal reclamanta K.K.
În motivarea recursului, reclamanta a susţinut că prima instanţă nu a cercetat fondul cauzei, respingându-i cererea de probaţiune cu cele două expertize (topografică şi de evaluare), deşi existau toate elementele la dosar.
Din acest punct de vedere, invocând art. 312 alin. (3) C. proc. civ., reclamanta a solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Pe de altă parte, a arătat că prima instanţă a interpretat şi a aplicat greşit prevederile legale incidente în cauză.
A invocat art. 1 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi a susţinut că din aceste dispoziţii legale rezultă faptul că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este obligatorie iar nu facultativă, neputând fi lăsată la aprecierea unităţii deţinătoare sau a entităţii investită potrivit legii cu soluţionarea notificării, aceasta fiind obligată ca prin decizia sau dispoziţia motivată emisă, să acorde în compensare persoanei îndreptăţite bunuri şi servicii.
Din economia textelor de lege precitate rezultă în mod clar că intenţia legiuitorului a fost aceea ca în situaţia în care restituirea în natură nu mai este posibilă, prima formă a măsurilor reparatorii să fie compensarea cu bunuri sau servicii. Această modalitate de acordare a măsurilor reparatorii, este pe deplin justificată în condiţiile în care la nivelul entităţii investite cu soluţionarea notificării există bunuri disponibile.
Atâta timp cât prin acţiunea introductivă şi prin precizarea de acţiune au fost indicate bunurile solicitate în compensare, iar potrivit notaţiilor din Cartea Funciară acestea sunt în patrimoniul unităţii investite cu soluţionarea notificării, nefiind afectate de legile restituirii sau nefiind susceptibile de a face obiectul unei revendicări pe calea dreptului comun, şi atât timp cât pârâtul nu face dovada că aceste bunuri sunt afectate de obiective de investiţii sau că există un alt impediment spre a fi oferite în compensare, aceste bunuri pot face obiectul formei de măsuri reparatorii prevăzută la art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 901 din 14 septembrie 2011, pronunţată în dosarul nr. 7148/108/2010, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de reclamanta K.K., a casat Sentinţa civilă nr. 330/16.03.2011 a Tribunalului Arad şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a avut în vedere considerentele mai jos redate.
Reclamanta K.K. a solicitat prin acţiune, pentru imobilul înscris iniţial în CF nr. 5731 Arad cu nr. top 150/a, imobil naţionalizat de la antecesorul său, măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri imobile, invocând art. 1 alin. (2) şi art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Pentru primul termen de judecată din 15.12.2010, reclamanta a indicat 4 bunuri imobile de pe raza municipiului Arad pe care le solicită în compensare pentru imobilul preluat de stat, imobil ocupat în prezent de un bloc de locuinţe.
Art. 1 alin. (2) din Legea nr.10/2001 prevede că în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, care vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii sau despăgubiri.
Aceeaşi prevedere este cuprinsă şi în art. 10 alin. (10) din lege, precum şi în art. 11 alin. (8) din lege.
De asemenea, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care reglementează obligaţia entităţii investite cu soluţionarea notificării de a-i răspunde persoanei îndreptăţite prin decizie/dispoziţie motivată, prevede măsura compensării cu alte bunuri în cazul în care restituirea în natură a imobilului nu este posibilă.
În speţă, imobilul preluat de la antecesorul reclamantei nu mai poate fi restituit în natură, întrucât construcţia a fost demolată, iar terenul este ocupat de un bloc de locuinţe.
Reclamanta a optat pentru măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri.
Oferirea de bunuri sau servicii în compensare este o măsură reparatorie prevăzută de legea specială, aşa cum rezultă din dispoziţiile Legii nr. 10/2001 menţionate anterior.
Acordarea acestei măsuri reparatorii nu este lăsată de legiuitor la aprecierea discreţionară a entităţii sesizate cu soluţionarea notificării, la aprecierea exclusivă a acesteia, cum greşit reţine prima instanţă.
În cazul în care se face dovada că există bunuri pe care în mod nejustificat unitatea deţinătoare refuză să le ofere în compensare persoanelor cărora nu le poate restitui în natură imobilele preluate abuziv de stat, instanţa însăşi poate dispune acordarea acestei măsuri reparatorii.
Reclamanta a indicat 4 imobile care se află în proprietatea statului şi în administrarea pârâţilor, aceştia nefăcând dovada că imobilele ar face obiectul unor acţiuni în revendicare.
Înainte de toate însă se impune completarea probatoriului pentru a se verifica situaţia juridică a acestor imobile şi evaluarea acestora, în situaţia în care pot face obiectul compensării.
De asemenea, se impune şi identificarea şi evaluarea imobilului preluat abuziv de stat de la antecesorul reclamantei.
În mod nejustificat, fără nici o motivare, prima instanţă a respins cererea reclamantei pentru expertize.
Prin urmare, prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care reglementează măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii şi nici nu a administrat probe sub acest aspect, situaţie în care se poate reţine că nu a cercetat fondul cauzei.
Faţă de aceste considerente în baza art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (3) şi (5) C. proc. civ., Curtea a admis recursul reclamantei cu consecinţa casării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare.
