In lipsa unui text de lege care să reglementeze explicit această chestiune, prin raportare la principiul consensualismului şi al libertăţii contractuale, este legală clauza penală prin care părţile convin sancţionarea încălcării duratei minime de derulare a contractului individual de muncă prin obligarea salariatului la plata de despăgubiri. Stabilirea acestor despăgubiri nu echivalează cu o tranzacţie asupra drepturilor salariale ori cu o renunţare sau limitare a acestora.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 1523/R din 11 septembrie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 114 din 5.02.2007 pronunţată de Tribunalul Maramureş a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul Spitalul de Recuperare Borşa în contradictoriu cu pârâta B.A. şi în consecinţă:
A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 34.668 RON, respectiv echivalentul a 36 de salarii medii pe economie.
A fost respinsă cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale.
A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta reclamantă reconvenţional B.A..
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
În urma concursului de rezidenţiat pe post din 16.01.2000, pârâta a fost confirmată pe post de rezident recuperare, medicină fizică şi balneologică la Spitalul de Recuperare Borşa prin O.M.S. nr.86 din 10.02.2000.
Astfel, a încheiat cu reclamantul contractul individual de muncă nr.2120/1.03.2000 şi actul adiţional la contractul de muncă.
Prin semnarea acestor acte, pârâta s-a obligat să funcţioneze minimum 5 ani ca medic specialist, în caz contrar obligându-se la achitarea unei sume de 36 de salarii medii pe economie, sumă calculată la data încetării contractului de muncă.
Pârâta şi-a încheiat rezidenţiatul (a susţinut examen şi a fost confirmată ca medic specialist prin O.M.S. nr.439/25.04.2005) şi trebuia să se prezinte la post în data de 1.10.2005, însă la data de
1.10.2005 s-a prezentat şi şi-a depus cererea de demisie şi astfel, prin decizia nr.91/1.10.2005, i-a încetat contactul de muncă în temeiul art. 79 Codul muncii.
În acest context, reclamanta, având în vedere clauzele contractului de muncă şi a actului adiţional, a promovat prezenta acţiune, solicitând obligarea pârâtei la plata a 36 de salarii medii, având în vedere O.U.G. nr.58/2001 modificată şi completată de L.463/2004.
Cu privire la completarea de acţiune formulată de reclamantă prin care solicită obligarea pârâtei şi la dobânzi legale, această cerere a fost respinsă ca neîntemeiată deoarece din conţinutul actului adiţional rezultă că pârâta se obligă la restituirea unei sume echivalentă cu 36 de salarii medii pe economie.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de reclamantă prin care solicită a se constata nulitatea absolută a art.1 din actul adiţional la contractul de muncă, instanţa a apreciat-o ca neîntemeiată, deoarece raportul de muncă este reglementat în acte normative speciale de strictă interpretare, semnarea actului adiţional cu medicul rezident s-a făcut conform legii şi în urma unei tranzacţii.
Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta B.A., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii introductive de instanţă formulată de Spitalul de Recuperare Borşa, admiterea cererii reconvenţionale privind constatarea nulităţii absolute a art.1 a actului adiţional încheiat la contractul individual de muncă sub nr.2120/1.03.2000, cu cheltuieli de judecată.
Recursul este nefondat.
Problema esenţială în soluţionarea litigiului o constituie stabilirea legitimităţii modalităţii în care pârâtei i s-a impus încheierea unui act adiţional la contractul de muncă, în condiţiile în care legislaţia în vigoare la data încheierii acestor contracte nu era suficient de explicită sub acest raport.
Este evident că în speţă nu se regăsesc întocmai condiţiile prevăzute de art.71 din Legea nr. 10/1972 (vechiul Cod al Muncii) pentru reglementarea situaţiei derulării cursurilor de calificare pentru angajaţi, textul de lege citat făcând referire la scoaterea din producţie a persoanei.
Situaţia rezidenţilor este una de excepţie, prin aceea că în cazul lor, există o suprapunere între situaţia de angajat şi cea de „cursant”, perfecţionarea rezidentului realizându-se prin chiar faptul prezentării la serviciu şi al derulării unor activităţi în cadrul spitalului (la început, doar teoretic şi cu urmărirea activităţii specialiştilor, iar apoi prin efectuarea de activităţi practice chiar de către rezidenţi).
Este evident deci că în cazul lor, nu se poate vorbi despre o scoatere din producţie în vederea trimiterii la un curs de calificare sau perfecţionare, ci perfecţionarea se realizează la locul de muncă.
Această situaţie de excepţie a fost tratată de către părţi prin încheierea unui act adiţional la contractul de muncă, pentru care nu există temei legal.
Trebuie deci stabilit, prin raportare la principiul consensualismului ce guvernează materia contractelor individuale de muncă, (conform art. 8 din Legea nr. 53/2003, în prezent, iar pentru perioada anterioară intrării în vigoare a acestei legi, conform dreptului comun, dat de art. 962 şi art. 969 Cod civ.), dacă prin clauzele acestui act adiţional s-au încălcat sau nu anumite dispoziţii legale imperative ale legii în vigoare la acea dată, fiind singura situaţie în care se poate constata nelegalitatea acestui contract.
Pârâta recurentă face referire sub acest aspect la disp.art.18 din Legea nr. 10/1972, potrivit cărora drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacţii, renunţări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism sau abuz.
În speţă, prin încheierea actului adiţional din 1.03.2000, nu se constată vreuna din situaţiile interzise de art.18 din Legea nr. 10/1972, întrucât stabilirea unor despăgubiri, deci cuprinderea în contractul individual de muncă al pârâtei a unei clauze penale pentru situaţia refuzului rezidentului
de a funcţiona ca specialist pe o perioadă de 5 ani după obţinerea specialităţii nu constituie o tranzacţie asupra drepturilor salariale, nici o renunţare sau limitare a acestora.
Clauza penală în discuţie sancţionează pur şi simplu comportamentul uneia din părţile contractante prin care aceasta încalcă una din clauzele convenţiei, şi anume cea privind perioada minimă de derulare a contractului de muncă.
Este legitimă inserarea unei clauze privind perioada minimă de derulare a contractului de muncă, deoarece angajatorul suportă anumite cheltuieli pentru pregătirea profesională a rezidentului, care în perioada rezidenţiatului desfăşoară o activitate sub îndrumarea medicilor specialişti, raportul său de muncă fiind unul special, cu accent mai mult pe învăţare decât pe prestarea unei activităţi în interesul angajatorului. Abia după ce medicul devine specialist, acesta are deplina responsabilitate a muncii desfăşurate, în aşa fel încât prestaţiile sale să fie efectuate exclusiv în interesul angajatorului.
Prin urmare, atâta timp cât nu se fixează o perioadă exagerat de mare pentru obligativitatea continuării raporturilor de serviciu după obţinerea specializării, nu se poate considera că o astfel de clauză ar fi lovită de nulitate absolută sau abuzivă.
Termenul de 5 ani apare ca rezonabil, dată fiind durata rezidenţiatului, de 5 ani.
Aşa fiind, este considerată valabilă şi clauza penală ce însoţeşte această obligaţie contractuală de a rămâne ca medic specialist timp de 5 ani după terminarea rezidenţiatului, în unitatea unde rezidentul a fost acceptat „pe post”.
Literatura de specialitate defineşte clauza penală ca fiind acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său. Ea reprezintă o modalitate de evaluare a prejudiciului suferit, iar caracterul său accesoriu determină ca validitatea sa să depindă de validitatea obligaţiei principale.
Clauza penală fiind un contract, ea este obligatorie pentru părţi şi cuantumul sumei stabilite cu acest titlu nu poate fi micşorat de către instanţă.
Nu se poate deci constata o cauză de nulitate a acestei clauze pentru considerentul că legea nu ar fi prevăzut în mod precis o astfel de ipoteză. Părţile sunt libere să încheie orice contracte ce nu încalcă ordinea publică (deci dispoziţiile imperative ale legii), potrivit dispoziţiilor art.969 C.civil.
Nu se poate considera că s-au încălcat în speţă normele privind libera circulaţie a persoanelor sau a forţei de muncă, aşa cum a arătat pârâta.
Nicidecum nu a fost împiedicată pârâta să îşi exercite această libertate, ci doar s-au fixat printr-o învoială a părţilor limitele răspunderii contractuale ale acesteia pentru situaţia în care ar încălca prevederile contractului încheiat între părţi. Prin urmare, libertatea pârâtei de a găsi un alt loc de muncă decât cel pentru care a semnat actul adiţional este neştirbită, rămânând doar ca aceasta să răspundă patrimonial pentru încălcarea clauzei privind durata minimă a derulării raporturilor contractuale cu reclamanta.
Instanţa nu poate diminua cuantumul clauzei penale, aceasta impunându-se cu forţă de lege drept un contract legal încheiat între părţi.
Faţă de toate aceste considerente, curtea a respins recursul pârâtei. (Judecător Ioana Tripon)
