Chiar în condiţiile în care s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat că plecarea reclamantului în concediu de odihnă este nemotivată, nu poate fi desfăcut contractul individual de muncă al acestuia, întrucât culpa sa este concurentă culpei angajatorului, care nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de art. 143 Codul muncii, în sensul de a efectua programarea individuală sau colectivă pentru plecarea în concediu. Desfăcând contractul de muncă al reclamantului, pârâta nu
face decât să invoce propria sa culpă, sancţionată în procesul civil prin refuzul autorităţii de a acorda beneficii celui care o invocă.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 2092/R din 18 octombrie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 315 din 7 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Cluj, a fost respinsă contestaţia formulată de către contestatorul M.P. în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională P.R. S.A. având ca obiect anularea deciziei nr. 586/2005.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost angajatul intimatei în funcţia de director al Direcţiei Regionale Cluj. La data de 29.08.2005, contestatorul a transmis prin fax, cu nr. 230/10390, către conducerea companiei, cererea sa pentru a efectua concediul de odihnă în perioada 05.09.2005 – 22.09.2005. De asemenea, prin cererea expediată şi înregistrată la data de 01.09.2005, contestatorul a solicitat aprobarea primei de tranşe din concediul legal de odihnă pe anul 2005, în perioada 02.09.2005 – 22.09.2005.
În situaţia în care dispoziţiile legale în vigoare nu stipulează expres datoria angajatului de a mai solicita aprobarea efectuării concediului de odihnă, în contextul în care există obligaţia unei programări prealabile, aceasta rezultă din însăşi atitudinea pe care a înţeles contestatorul să o adopte.
Astfel, atâta timp cât contestatorul a înţeles să adreseze conducerii o cerere privind efectuarea concediului de odihnă, înseamnă că acesta avea reprezentarea clară că numai în urma răspunsului afirmativ, respectiv în urma aprobării cererii avea dreptul de a intra în concediul de odihnă.
Susţinerile contestatorului privind interpretarea lipsei de răspuns ca pe un răspuns afirmativ, nu pot fi reţinute în cauză. Solicitarea privind aprobarea, astfel cum a fost formulată de contestator, reprezintă o situaţie incertă până la răspunsul afirmativ ori negativ al adresantului.
Aspectele privind pontarea contestatorului în foaia colectivă de prezenţă ca fiind în concediu medical şi plătit ca atare nu prezintă relevanţă în cauză, atâta timp cât faptic, acesta se face vinovat de o abatere disciplinară. Într-un astfel de context, analizând obiectiv şi în ansamblu situaţia de fapt, demersurile făcute ulterior de contestator, privind obţinerea unor certificat de concediu medical pot fi apreciate ca fiind subiective, făcute în vederea atenuării efectelor faptei săvârşite. Relevant în speţă este şi aspectul potrivit căruia în data de 02.09.2005 contestatorul a trecut graniţa spre Bulgaria conform paşaportului personal, în condiţiile în care cu două zile înainte îşi formulase cerere privind acordarea concediului de odihnă.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul M.P., solicitând casarea în totalitate a sentinţei ca netemeinică şi nelegală şi în urma rejudecării cauzei, să se admită contestaţia în sensul anulării deciziei mai sus menţionate ca netemeinică şi nelegală; să se dispună reintegrarea reclamantului în postul şi funcţia deţinută anterior, aceea de Director al Direcţiei Regionale Cluj; obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite de la data aplicării măsurii şi până la reintegrare, majorate indexate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul conform art. 78 din Codul muncii; obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune morale.
Pârâta Compania Naţională P.R. S.A. a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 787/2006, defăimând cele doua certificate medicale depuse de contestator ca fiind false atât în ceea ce priveşte diagnosticul, cât şi data întocmirii acestora, întrucât în momentul întocmirii lor contestatorul nu era în ţară.
Curtea de Apel Cluj, prin decizia civila nr. 1838/R/2006, a casat sentinţa civilă nr. 787/2006 a Tribunalului Cluj trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Curtea a apreciat că recursul este fondat.
Împotriva acestuia s-a luat o măsură disciplinară netemeinică.
Motivul pentru care i s-a desfăcut contractul individual de muncă reclamantului este acela al absenţei nemotivată de la serviciu a reclamantului în perioada 02-22.09.2005.
De la această ipoteză, a unei absenţe nemotivate, se ajunge apoi la ipoteza ineficienţei dublului motiv al absenţei de la serviciu, prezentat în final de către reclamant (plecarea în concediu de odihnă şi concediul medical concomitent), situaţia acestei dublări a justificării absenţei ridicând un semn de întrebare la nivelul pârâtei cu privire la caracterul efectiv al stării de incapacitate temporară de muncă atestată prin cele două certificate medicale prezentate pe numele reclamantului.
Prin decizia nr. 1838/R/2006 a Curţii de Apel Cluj, (decizia prin care s-a pronunţat Curtea asupra primului recurs declarat în cauză, în urma judecării iniţiale pe fond a prezentei cauze), s-a constatat caracterul nemotivat al absenţei reclamantului de la serviciu prin plecarea în concediu de odihnă, în condiţiile în care nu a existat aprobarea angajatorului, cu atât mai mult cu cât nu s-a făcut dovada existenţei prealabile a programării concediului contestatorului în perioada respectivă.
Singurul aspect care a rămas să fie discutat a fost acela al legitimităţii plecării acestuia în concediul medical, instanţa de control dând îndrumarea ca prima instanţă, cu ocazia rejudecării după casare, să clarifice starea de fapt sub aspectul concediilor medicale de care a beneficiat reclamantul, anume, să stabilească dacă aceste certificate medicale au un conţinut real şi dacă au fost eliberate cu respectarea dispoziţiilor legale, cu verificarea, totodată, a modului în care acestea au ajuns la Direcţie în vederea întocmirii pontajului pentru luna septembrie 2005.
În efectuarea cercetărilor impuse de instanţa de control, Tribunalul Cluj a făcut demersuri pe lângă Colegiul Medicilor Cluj şi Direcţia de Sănătate Publică Cluj, sub aspectul posibilităţii eliberării unui certificat medical cu efect retroactiv şi al necesităţii contactului direct dintre medic şi pacient pentru eliberarea certificatului medical.
S-a stabilit, pe această cale, că nu există specificaţii în Ordinul MS/CNAS nr. 60/32/27.01.2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate sub aspectul necesităţii contactului direct dintre medic şi pacient pentru eliberarea certificatului medical.
Raportat la efectul retroactiv al certificatelor medicale emise în favoarea reclamantului, Colegiul Medicilor Cluj a precizat că nu se pune problema unui astfel de efect, întrucât certificatul seria IJ 825701 a fost emis în data de 1 septembrie 2005 pentru perioada 02-15 septembrie 2005, iar certificatul seria Maramureş 019375 emis în data de 16.09.2005 a vizat perioada 16-22 septembrie 2005. Ambele date de emitere a celor două certificate coincid cu perioade în care reclamantul a fost prezent în ţară, iar data emiterii acestora nu poate fi pusă sub semnul întrebării decât pe calea înscrierii în fals, dată fiind valoarea de înscrisuri autentice a certificatelor medicale.
Curtea a apreciat că în acest mod s-a verificat legalitatea emiterii celor două certificate medicale. Fiind acte întocmite de către medici în executarea funcţiei lor, nu se poate face o verificare a valorii de adevăr a celor constatate de aceştia, deci a veridicităţii diagnosticului şi a celorlalte elemente cuprinse în certificate decât pe calea înscrierii în fals, întrucât certificatul medical are valoarea unui înscris autentic, motiv pentru care devin incidente prevederile art. 11711174 Cod civ., în sensul că actul autentic are „tot efectul … despre ceea ce este menţionat în act”, sau altfel spus, face credinţă asupra celor constatate de către cel care l-a instrumentat până la înscrierea în fals.
Or, pârâta, deşi este în acest proces încă din 31 octombrie 2005, nu a făcut nici un demers concret şi ferm pentru declararea ca false a acestor certificate, în condiţiile în care certificatele au fost depuse la dosar încă de la început, odată cu cererea introductivă de instanţă. Chiar dacă a arătat că defaimă ca false cele două certificate, pârâta nu a urmat procedura înscrierii în fals, nesolicitând în mod clar urmarea procedurii prevăzute de art. 180 şi următoarele C.proc.civ. şi nefăcând vreo sesizare a organelor de poliţie pentru cercetarea falsului. Deşi în recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 787/17.04.2006 a Tribunalului Cluj, pârâta a invocat pentru prima dată art. 180 şi următoarele C.proc.civ., în urma casării cu trimitere dispusă prin decizia civilă nr. 1838/R/2006 şi
odată cu reluarea judecării pe fond a cauzei, pârâta nu a mai reluat solicitarea de a fi trimise cele două certificate medicale în faţa organelor de cercetare penală pentru a stabili falsul, deşi a avut la dispoziţie 6 termene de judecată. Or, casarea primei sentinţe pronunţată în cauză a fost dispusă tocmai pentru a se completa cercetările sub aspectul legalităţii acestor certificate medicale.
Aşa fiind, Curtea a constatat că invocarea în cel de-al doilea recurs promovat în această cauză a caracterului neveridic al certificatelor medicale, după ce participarea procesuală a pârâtei la judecarea în fond după casare a cauzei s-a definit prin pasivitate, apare ca o exercitare cu rea credinţă a drepturilor procesuale ale părţii, făcută cu scopul temporizării judecăţii dincolo de limitele unui proces rezonabil sub aspectul celerităţii instrumentări cauzei. Pârâta avea posibilitatea ca în faţa instanţelor de fond, la prima judecată sau după casare, să solicite cercetarea falsului, în măsura în care aprecia incident un atare caz, iar nu doar în calea de atac a recursului să invoce acest aspect, în condiţiile în care probaţiunea în recurs este restrânsă prin dispoziţiile legale la depunerea de înscrisuri, conform art. 305 C.proc.civ.
Faţă de aceste considerente, singurul aspect rămas de clarificat cu privire la cele două certificate medicale este acela al respectării condiţiilor de formă în emiterea lui. Instanţa de recurs a solicitat, în acest sens, copia înscrisurilor ce au stat la baza emiterii celor două certificate medicale, reieşind, din copiile depuse la dosar, că la baza emiterii acestor certificate a stat de fiecare dată consultul medical al reclamantului, înregistrat în registrele medicale ţinute în acest sens.
Împrejurarea coincidenţei dintre durata concediului medical şi cea a concediului de odihnă nu este de natură a atrage înlăturarea relevanţei juridice a concediului medical, de care în final reclamantul a înţeles să se servească. Din actele medicale depuse la dosar nu reiese că natura afecţiunii de care suferă reclamantul ar fi impus imobilizarea acestuia, după cum nici spitalizarea sa nu a fost necesară, astfel încât nu apare ca incompatibilă cu ideea de concediu medical petrecerea duratei acestuia în străinătate.
Celălalt aspect ce trebuia clarificat cu ocazia rejudecării cauzei privea modul cum certificatele medicale au ajuns la angajator pentru întocmirea pontajului. Or, este un fapt dificil de dovedit, având în vedere că acest tip de înscrisuri nu se înregistrează prin registratura instituţiei, ci sunt depuse personal de către cel interesat la serviciul de contabilitate. Fiind un fapt ce s-a întâmplat în anul 2005, este iluzorie dovedirea după mai mult de un an, pe cale testimonială, a unei date concrete când aceste înscrisuri, anume, concediile medicale ale reclamantului, au fost depuse la sediul angajatorului.
Pe de altă parte, se constată că, în ciuda îndrumărilor instanţei de casare, pârâta, deşi era singura în măsură să o facă, nu a formulat cereri în probaţiune pertinente sub acest aspect, de altfel, nu a formulat nici o cerere în probaţiune cu ocazia rejudecării cauzei.
Nu se poate reţine ca o lipsă de rol activ a instanţei faptul că nu a solicitat Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate efectuarea de controale la cei doi medici pentru verificarea registrelor de evidenţă în vederea stabilirii dacă certificatele medicale sunt reale. Instanţa nu are căderea de a dispune efectuarea de controale de către o autoritate a statului, ceea ce ar semnifica o imixtiune în activitatea celorlalte puteri în stat, ci doar să solicite înscrisurile de la autorităţile statului sau lămuriri acolo unde acestea se impun, ceea ce s-a şi solicitat de altfel, atât de către prima instanţă, cât şi de către instanţa de recurs, în cel de-al doilea ciclu procesual.
După cum s-a constatat, plecarea reclamantului în concediul medical a fost legitimă, având la bază înscrisuri relevante sub acest aspect, aşa încât lipsa sa de la serviciu nu este una nemotivată.
Ca atare, sancţionarea sa apare ca lipsită de temei legal, în condiţiile în care fapta reţinută în sarcina sa e lipsită de caracterul unei abateri disciplinare, constituind în fapt exercitarea unui drept al oricărui angajat.
Împrejurarea că iniţial, reclamantul nu a depus certificatele medicale la unitate şi nu a înţeles să se servească de acestea, deşi curioasă în condiţii normale, trebuie evaluată prin raportare la modul în care s-au derulat raporturile de serviciu în acea perioadă. Aşa cum chiar pârâta a arătat prin întâmpinarea depusă în recurs, reclamantului i s-a solicitat să renunţe la funcţia de conducere
deţinută, acordându-i-se încă un răgaz de o lună, după care urma să fie trecut pe o altă funcţie. În acest context a apărut sancţionarea reclamantului cu desfacerea contractului individual de muncă pentru considerentul absenţei nemotivate de la serviciu. Or, este evident că în perioada anterioară plecării reclamantului în concediu, au existat raporturi de serviciu tensionate, astfel încât este de înţeles atât faptul că starea de sănătate a reclamantului a putut avea de suferit, cât şi faptul că reclamantul nu a înţeles ca pe fondul acestor raporturi de muncă problematice, să absenteze o perioadă prea mare de la serviciu, cumulând concediul medical cu cel de odihnă.
Pe de altă parte, angajatorul nu a probat care era perioada în care urma ca reclamantul să îşi efectueze concediul de odihnă aferent anului 2005, în condiţiile în care este datoria angajatorului să întocmească programările în concedii de odihnă ale angajaţilor. Deşi s-a transmis de la Direcţia de Poştă Cluj propunerea cu perioadele de concedii de odihnă pentru anul 2005, Compania Naţională nu a aprobat această propunere, dar nici nu a făcut cunoscut angajaţilor o altă perioadă de concedii, astfel încât era legitimă percepţia angajaţilor că plecarea lor în concedii în perioada propusă chiar de ei este acceptată de către angajator. Nu se poate invoca propria culpă în derularea unor raporturi juridice (nemo propriam turpitudinem allegans), or pârâta invocă tocmai acest lucru, subliniind lipsa oricărei programări a angajaţilor pentru concediile de odihnă, în anul 2005, prin raportare la prevederile art. 143 Codul muncii.
Aşa fiind, chiar în condiţiile în care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 1838/2006 a Curţii de Apel Cluj, faptul că plecarea reclamantului în concediul de odihnă este nemotivată şi chiar dacă s-ar face abstracţie de concediile medicale de care a beneficiat reclamantul pe această perioadă, tot nu s-ar putea desface contractul de muncă al acestuia, întrucât culpa sa prin plecarea nemotivată în concediul de odihnă este concurentă cu culpa angajatorului care nu şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite prin dispoziţiile art. 143 Codul muncii. Or, mijlocul prin care se sancţionează invocare propriei turpitudini în procesele civile este refuzul de a se da concursul instanţei la atragerea unor beneficii în favoarea celui care o invocă. În cauza de faţă, aceasta echivalează cu constatarea nelegalităţii deciziei de desfacere a contractului individual de muncă al reclamantului. Doar în condiţiile în care angajatorul şi-ar fi îndeplinit obligaţiile legale de a efectua programarea angajaţilor în concediu de odihnă, s-ar fi putut dispune desfacerea contractului de muncă aceluia care ar fi plecat în concediu în altă perioadă.
Faţă de toate aceste considerente, văzând dispoziţiile art. 312 alin. 1 şi 3 raportat la art. 304 pct. 9, art. 315 alin. 2 C.proc.civ., art. 143 şi următoarele, art. 78 şi art.263 şi următoarele Codul muncii, curtea a admis recursul reclamantului şi a dispus modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii contestaţiei formulate de reclamantul M.P. împotriva deciziei nr. 586 din 30.09.2005 emisă de pârâta Compania Naţională P.R. S.A., anulând-o ca netemeinică.
Judecând, curtea a dispus reintegrarea reclamantului în postul şi funcţia deţinute anterior, obligând pârâta să plătească reclamantului drepturile salariale aferente perioadei de la concediere şi până la reintegrarea efectivă, indexate, majorate şi reactualizate şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat contestatorul.
Totodată, curtea a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale.
În urma modificării Codului muncii prin Legea nr. 237/2007, art. 269 prevede posibilitatea reparării prejudiciului moral cauzat angajatului de către angajator în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Aceste dispoziţii legale nu sunt de procedură, ci de drept material, astfel încât nu este incident principiul aplicabilităţii imediate a legii de procedură civilă, ci cel al aplicării în timp a legii, astfel încât dispoziţiile noi vor reglementa doar raporturile juridice născute după intrarea în vigoare a noii legi. Aşa fiind, forma actuală a art. 269 Codul muncii nu este aplicabilă în speţa de faţă.
La data promovării acţiunii, nu era reglementată decât posibilitatea obţinerii de reparaţii pentru prejudiciul material cauzat de angajator angajatului. Chiar dacă în doctrina juridică s-a susţinut şi anterior adoptării Legii nr. 237/2007 că este posibilă acordarea de daune morale inclusiv în cazul raporturilor de dreptul muncii, trebuie reţinut că prin decizia în interesul legii nr. XL din 7
mai 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că în cadru litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor, potrivit art. 269 alin. 1 Codul muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens.
Art. 329 alin. 3 C.proc.civ. statuează că dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe, motiv pentru care, dată fiind interpretarea textului de lege citat mai sus prin decizia în interesul legii menţionată, curtea a respins petitul de acordare de daune morale, având în vedere că reclamantul nu a invocat dispoziţii legale sau din cuprinsul contractului colectiv de muncă sau al contractului individual de muncă în sensul obligativităţii reparării daunelor morale de către angajator. (Judecător Ioana Tripon)
