Interdicţia adusă de art. 60 pct. 1 lit. a) Codul muncii, de a se dispune concedierea pe durata incapacităţii temporare de muncă, nu are semnificaţia nulităţii unei astfel de decizii de concediere emise în perioada incapacităţii temporare de muncă, ci impune doar ca o atare decizie de desfacere a contractului individual de muncă să nu dobândească un caracter pe durata incapacităţii temporare de muncă. Este deci valabilă decizia de concediere emisă în aceste condiţii, atâta timp cât ea stipulează că sancţiunea disciplinară nu îşi produce efectele pe durata suspendării contractului individual de muncă.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 1701/R din 11 septembrie 2007
Prin sentinţa civilă nr.249 din 12 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Sălaj a fost respinsă ca nefondată contestaţia formulată de către contestatorul S.A. împotriva intimatei Regionala de Transport Feroviar de Călători Cluj privind constatarea nulităţii deciziei de desfacere a contractului individual de muncă din 27 iulie 2006 emisă de către intimată şi obligarea acesteia la plata drepturilor salariale începând cu data de 25 octombrie 2006 şi până la reintegrarea în muncă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Contestatorul a fost angajat în cadrul intimatei în Depoul Satu Mare SELC Jibou în funcţia de mecanic locomotivă.
Prin decizia din data de 27 iulie 2006, contestatorului i-a fost desfăcut contractul individual de muncă pe perioadă nedeterminată în baza art.61 lit.a şi art.264 alin.1 lit.f Codul muncii, începând cu data de 01 august 2006.
Din descrierea faptei contestatorului făcută în decizia de desfacere a contractului individual de muncă rezultă că acesta a fost depistat că a sustras 24 litri de motorină, fapt recunoscut iniţial de către contestator, care a arătat în declaraţia pe care a dat-o cu ocazia cercetării prealabile că a adunat cantitatea de motorină sustrasă din tăvile colectoare de la locomotivă, indicând în amănunt modul în care a sustras motorina.
Ulterior, cu ocazia cercetării penale desfăşurată în legătură cu sustragerea de motorină, contestatorul şi-a schimbat declaraţiile din dosarul de cercetare penală al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zalău, arătând că a găsit canistrele cu motorină şi nu le-ar fi sustras în mod intenţionat, aşa după cum a declarat cu ocazia cercetării prealabile şi în prima parte a cercetării penale.
Şi în ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală din 12 decembrie 2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Zalău privindu-l pe contestator se arată că din probatoriul administrat rezultă că învinuitul a sustras motorină din tăvile de colectare din incinta SELC Jibou, cu ocazia alimentării cu carburanţi a locomotivelor, reţinându-se faptul că există fapte săvârşite de către contestator dar cu un grad de pericol social mai redus.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul S.A. solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate şi a apărărilor invocate, Curtea a reţinut următoarele:
Trei sunt în principal criticile aduse sentinţei prin cererea de recurs.
1. În primul rând, se reţine că instanţa de fond nu a cercetat cauza prin prisma motivului de nulitate invocat raportat la încălcarea dispoziţiilor art. 77 coroborat cu art. 60 pct. 1 lit. a Codul muncii (în mod evident, din eroare s-a făcut referire în cererea de recurs la art. 70 Codul muncii, în cererea introductivă fiind invocat corect art. 77 Codul muncii, pertinent în cauză. Art. 70 vizează notificarea intenţiei de concediere colectivă, neavând legătură cu cauza).
Este adevărat că motivarea primei instanţe este succintă, neintrând într-o dezbatere pe larg asupra problemei interdicţiei legale de a se dispune concedierea pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical conform legii. Această interdicţie se regăseşte în cuprinsul art. 60 pct. 1 lit. a Codul muncii.
Totuşi, motivul de recurs nu conduce la casarea sentinţei, aşa cum solicită recurentul, neputându-se reţine că prima instanţă nu ar fi intrat în cercetarea fondului, atâta timp cât considerentele elaborate vizează în mod pertinent motivele contestaţiei formulate iar soluţia pronunţată este temeinică şi legală, situaţie constatată de instanţa de control.
Astfel, făcând o interpretare a textului de lege invocat, vom observa că nu se poate reţine nulitatea deciziei de concediere emisă pe durata incapacităţii temporare de muncă a angajatului, atâta timp cât în cuprinsul deciziei se face menţiunea expresă că sancţiunea disciplinară nu îşi produce efectele pe durata suspendării contractului individual de muncă. Or, potrivit art. 50 lit. b Codul muncii, contractul individual de muncă se suspendă de drept în situaţia concediului pentru incapacitate temporară de muncă. Prin urmare, emiţând decizia de concediere, dar amânând până la finalizarea situaţiei de incapacitate temporară de muncă efectele deciziei, angajatorul a respectat cu stricteţe imperativele legii.
De altfel, daca s-ar fi amânat emiterea deciziei de concediere până la momentul revenirii reclamantului la serviciu din concediu medical, angajatorul ar fi riscat să nu mai poată aplica nici o sancţiune disciplinară, faţă de prevederile art. 268 alin. 1 Codul muncii, unde se stipulează un termen de 30 de zile de la data când angajatorul a luat la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare pentru a dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă.
Art. 60 pct. 1 lit. a Codul muncii nu indică sancţiunea nulităţii unei decizii emise pe durata incapacităţii temporare de muncă a angajatului, ci doar că nu se poate dispune concedierea pe această durată. Or, chiar dacă, în speţă, dispoziţia a fost emisă în timpul concediului medical al reclamantului, efectele acesteia au fost în mod expres amânate pentru data când va fi încetat incapacitatea de muncă, astfel încât s-a respectat raţiunea legii. Fără îndoială că textul legii nu se poate interpreta în sensul propus de reclamant, prin sintagma „concedierea . nu poate fi dispusă” trebuind să se înţeleagă, aşa cum a înţeles şi pârâta din prezenta cauză, că aceasta nu trebuie să aibă un caracter efectiv pe această durată.
Mai susţine recurentul că instanţa în mod greşit a făcut referire la concediul legal de odihnă al reclamantului, în fapt, acesta aflându-se la acea epocă în incapacitate temporară de muncă. Este
evident caracterul de eroare materială al acestei reţineri a primei instanţe, astfel încât nu poate fi reţinută nelegalitatea sau netemeinicia sentinţei pentru acest motiv.
Trebuie remarcat faptul că dispoziţiile art. 60 pct. 1 lit. a Codul muncii nu se interpretează prin raportare la cele ale art. 77 Codul muncii, cum indică reclamantul, acest text vizând motivele ce pot fi invocate de angajator în faţa instanţei, chestiune procedurală ce nu are nici o legătură cu interdicţia conţinută de art. 60 pct. 1 lit. a Codul muncii, aceasta fiind o chestiune de fond.
2. În al doilea rând, se invocă în motivele de recurs faptul că instanţa a luat în considerare alte probe decât cele care constituie „cercetarea prealabilă”, anume, declaraţia dată de reclamant în dosarul de cercetare penală şi depoziţiile martorilor.
La acest punct al recursului devine pertinentă invocarea art. 77 Codul muncii, fără a fi însă şi fondată. Acest text de lege prevede că în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în faţa instanţei alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere.
Nu trebuie să se facă o confuzie între motivele de fapt şi de drept care au stat la baza concedierii şi mijloacele de probă utilizate pentru a fundamenta decizia luată. Art. 77 interzice a se încerca în faţa instanţei găsirea unor alte chestiuni de fapt care să justifice concedierea, deci o altă încadrare a măsurii luate. De asemenea, se interzice a se stabili direct în faţa instanţei temeiul juridic al concedierii sau un alt temei decât cel indicat în decizia de concediere. În schimb, codul muncii nu cuprinde nici o interdicţie sub aspectul probaţiunii de care angajatorul se serveşte pentru a dovedi temeinicia măsurii concedierii. Nici pe cale de interpretare nu se poate deduce o astfel de interdicţie, întrucât, în primul rând, art. 74 Codul muncii nu stipulează printre elementele ce trebuie să descrie conţinutul deciziei de concediere arătarea mijloacelor de probă prin care angajatorul dovedeşte ivirea situaţiei ce permite concedierea. Pe de altă parte, ar fi o sarcină prea împovărătoare şi nejustificată să se solicite angajatorului ca în scurtul interval pe care îl are la dispoziţie pentru aplicarea unei sancţiuni (ne referim în acest punct la concedierea ca măsură disciplinară) să găsească toate mijloacele de probă pe care să le folosească în eventualitatea unui litigiu de muncă pe această problemă.
Dimpotrivă, în susţinerea legalităţii şi temeiniciei concedierii în cadrul unui litigiu, pot fi invocate şi alte mijloace de probă decât cele folosite în faza de cercetare prealabilă, având în vedere că se prezervă principiul egalităţii armelor, angajatul având la îndemână toate mijloacele procedurale pentru a contracara probaţiunea oponentului său.
Aşa cum am arătat, există posibilitatea ca în perioada de 30 de zile de la data când angajatorul a luat la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii disciplinare (termen instituit de art. 268 alin. 1 Codul muncii şi la care s-a făcut referire în cele de mai sus), acesta să nu intre în posesia tuturor probelor incriminatoare, care prin ipoteză, se pot ivi ulterior curgerii acestui termen. Or, ar fi injust să nu se lase libertatea angajatorului de a proba cu toate mijloacele de probă pe care le are la îndemână situaţia pe care îşi bazează temeinicia măsurii luate, reprezentând chiar o îngrădire a liberului acces la justiţie. De altfel, aplicând principiul egalităţii armelor, care intră în componenţa sintagmei de acces la instanţă (art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale), trebuie să observăm că nu poate fi imaginată o restrângere a mijloacelor de probă pe care le poate folosi angajatul care atacă decizia de concediere. Or, pentru a asigura egalitatea de tratament, trebuie să se recunoască o similară libertate sub aspect probatoriu şi angajatorului.
Toate acestea, doar atâta timp cât nu se tinde la dovedirea unei alte stări de fapt decât cea indicată în decizia de concediere sau la stabilirea unei alte încadrări juridice a situaţiei de fapt ce determină concedierea.
3. Cel de al treilea motiv de recurs vizează greşita interpretare a probelor administrate la dosar, recurentul reclamant subliniind că din declaraţiile martorilor audiaţi de instanţă nu reiese că ar fi sustras motorina sau vreun modus operandi al reclamantului.
Susţinerea este lipsită de consistenţă, în condiţiile în care martorul Iacob Ştefan atestă că a fost surprins reclamantul cu canistrele de motorină în imediata apropiere a căii ferate şi că acesta a
indicat personal că motorina provine din ţevile montate din locul în care se alimentează locomotiva şi că a adunat-o în timp, depozitând-o în dulapul personal. Despre depistarea reclamantului cu două canistre de motorină ascunse în nişte plase depozitate în autoturism atestă şi martorul C.D.
Chiar dacă martorii nu au constatat faptul în sine al colectării motorinei de către reclamant, împrejurarea că acesta a fost surprins de martori în timp ce transporta motorina cu autoturismul în imediata apropiere a căii ferate, coroborat cu funcţia exercitată de acesta, aceea de mecanic de locomotivă (care i-a prilejuit colectarea combustibilului) şi cu recunoaşterea faptei în faţa martorilor reprezintă o suficientă atestare a abaterii disciplinare. (Judecător Ioana Tripon)
