Legea nr. 272/2004 – art. 2, art. 14, art. 15
Relaţia creată între reclamantă şi minoră, ca urmare a faptului că au locuit împreună 4 ani, consecinţă a măsurii plasamentului, reclamanta ocupându-se de creşterea şi educarea minorei, prin legăturile puternice de ataşament născute între cele două, similare relaţiei mamă-fiică, constituie relaţii specifice vieţii de familie, în accepţiunea dată acestei sintagme de art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Ca atare, se impune protejarea vieţii de familie a minorei, în sensul că posibilitatea reclamantei şi a copilului de a se bucura reciproc de compania celuilalt reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, iar relaţia cu reclamanta nu se sfârşeşte odată cu reintegrarea copilului în familia naturală.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă – complet specializat de familie şi minori,
Decizia civilă nr. 1966/R din 13 decembrie 2011, C.R.
Prin acţiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin sub număr dosar 4723/290/14.09.2010, reclamanta B.L. a chemat în judecată pe pârâţii H.L.D. şi H.C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună încuviinţarea unor relaţii personale directe cu minora P.S., născută la data de 09.08.2006, prin luarea acesteia la domiciliul reclamantei după următorul program: în primul şi al treilea sfârşit de săptămână al fiecărei luni, de vineri de la orele 15.00 şi până duminică la orele 15.00; o săptămână iarna, corespunzător perioadei de vacanţă şcolară; o săptămână primăvara, cu ocazia Sărbătorii de Paşte; o lună vara, în perioada vacanţei şcolare, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este asistent maternal profesionist, iar prin sentinţa civilă nr. 2444/28.09.2006 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 5910/115/2006, i-a fost dată în plasament minora P.S. Această măsură de protecţie specială a fost adoptată faţă de minoră în urma faptului că aceasta a fost abandonată la naştere de mama acesteia, H.L.D., la Spitalul Judeţean Reşiţa. Minora a fost crescută de către reclamată, iar între ea şi minoră s-a legat o strânsă şi o reciprocă legătură afectivă.
În drept, reclamata a invocat dispoziţiile din Legea nr. 272/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 1018/04.04.2011 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosar nr. 4723/290/2010, a fost admisă în parte acţiunea formulată de către reclamanta B.L. împotriva pârâţilor H.L.D. şi H.C.; s-a încuviinţat ca reclamanta să poată menţine relaţii personale directe cu minora P.S., născută la data de 09.08.2006, prin luarea acesteia la domiciliul reclamantei în primul şi cel de-al treilea sfârşit de săptămână al fiecărei luni, de vineri orele 16,00 până duminică la orele 15,00, precum şi o lună vara, în perioada vacanţei şcolare; pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamantei suma de 1188,3 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta are calitatea de asistent maternal profesionist în cadrul Direcţia Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Caraş-Severin.
La data de 09.08.2006, s-a născut la Spitalul Judeţean de Urgenţă Reşiţa copilul P.S., care a rezultat din relaţia de concubinaj a pârâţilor. Întrucât pârâta H.L.E.D. a abandonat-o pe minoră în spital la vârsta de numai 7 zile şi cum nicio rudă de-a minorei nu şi-a manifestat intenţia de a o prelua de la spital şi de a o creşte, prin sentinţa civilă nr. 2444/28.09.2006 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, în dosarul nr. 5910/115/2006, s-a instituit măsura specială de protecţie a plasamentului, minora fiind încredinţată reclamantei.
Conform rapoartelor de verificare din perioada 2006-2010, întocmite de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Caraş-Severin, reclamanta şi-a exercitat în condiţii corespunzătoare prerogativele funcţiei de asistent maternal.
Întrucât reclamanta nu putea să aibă copii cu soţul ei, a preluat-o în plasament pe minoră de la vârsta de 7 zile, crescând-o până la vârsta de 4 ani; i-a oferit condiţii dintre cele mai bune de locuit, i-a amenajat minorei camera ei, a mobilat-o corespunzător, a înscris-o pe fetiţă la grădiniţă, dezvoltându-se pe parcurs o strânsă şi reciprocă relaţie afectivă între reclamantă, soţul ei şi minoră. Practic nu a existat nicio diferenţă dintre relaţia reclamantei cu minora faţă de cea a unei mame naturale cu fiica ei. La scurt timp după ce s-a dispus reîntregirea familiei, pârâţii i-au interzis reclamantei să mai ia legătura cu minora.
Din punct de vedere moral, familia B. este o familie de oameni harnici, fără vicii, respectată de comunitate, iar în perioada în care a fost stabilit plasamentul copilului P.S. la reclamantă, aceasta a dat dovadă că prezintă dragoste şi afecţiune faţă de copil şi le-a permis părinţilor naturali să vină să o viziteze pe minoră.
Martorii propuşi de către pârâţi au relevat faptul că minorei îi sunt asigurate condiţii optime de către părinţii ei, aceasta s-a integrat bine în noul mediu familial, iar refuzul de a mai permite reclamantei să vină în locuinţa lor pentru a o vizita pe minoră s-a datorat faptului că reclamanta nu a respectat odată programul de vizitare impus de către pârâţi, iar, pe de altă parte, reclamanta a devenit tot mai insistentă, nemaiputând să-şi stăpânească emoţiile în faţa fetiţei.
Conform raportului de evaluare întocmit de către psiholog C.M., există legături de ataşament profunde şi autentice între minoră şi asistentul maternal profesionist B.L. Este benefică pentru dezvoltarea ulterioară a minorei în cauză păstrarea unor legături personale cu asistentul maternal şi cu familia acestuia.
Din raportul de evaluare întocmit de către psiholog P.L.R., propus de către pârâţi, rezultă că relaţiile de ataşament conferă sentimente de securitate minorei. Aceste relaţii contribuie la dezvoltarea psihologică armonioasă a minorei. Evaluarea psihologică a relevat faptul că minora se află într-o stare de instabilitate emoţională determinată de lipsa uneia dintre persoanele de ataşament. Asistentul maternal constituie o figură de sprijin/persoană de ataşament. Ataşamentul dezvoltat în prezenţa asistentului maternal a fost o formă de ataşament securizat.
În drept, potrivit art. 14 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu rudele sau persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament, iar părinţii nu pot împiedica aceste relaţii (cu bunicii, alte persoane alături de care s-a bucurat de viaţa de familie), decât în situaţia în care, instanţa decide că sunt motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică a copilului, altfel spus s-ar contraveni interesului său superior.
Aceste principii sunt în concordanţă cu art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Excepţiile invocate de către pârâţi au fost respinse întrucât Legea nr. 272/2004 are caracterul de lege specială faţă de dispoziţiile art. 43 din Codul familiei, iar a pretinde că, în astfel de situaţii, numai Autoritatea Tutelară are calitatea de a sesiza instanţa pentru a încuviinţa copilului relaţii personale cu alte persoane faţă de care a dezvoltat legături de ataşament ar însemna că exerciţiul acestui drept este supus unui formalism excesiv, impropriu exigenţelor art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au formulat apel pârâţii H.L.D. şi H.S.C., criticând-o ca nelegală şi netemeinică, solicitând, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare, iar, în subsidiar, schimbarea hotărârii, în sensul respingerii acţiunii.
În motivarea apelului, pârâţii au arătat că art. 14 din Legea nr. 272/2004 arată într-adevăr dreptul copilului de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele şi cu alte persoane faţă de care a dezvoltat legături de ataşament. Este vorba de dreptul copilului şi nu al reclamantei, care a fost o perioadă asistent maternal. Acest drept este recunoscut copilului, potrivit art. 8 din Legea nr. 272/2004 şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi pentru a da conţinut dreptului copilului la identitate.
Au arătat că, în prezent, relaţia minorei cu reclamanta dăunează dezvoltării minorei, împiedicând integrarea acesteia în familie.
În drept, au invocat dispoziţiile art. 282 şi următoarele din Codul procedură civilă.
Prin decizia civilă nr. 176/14.09.2011 pronunţată în dosarul cu acelaşi număr, Tribunalul Caraş-Severin a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâţii H.L.D. şi H.S.C. împotriva sentinţei primei instanţe, cu obligarea apelanţilor la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că sentinţa instanţei de fond este legală şi temeinică, dată în conformitate cu probele aflate la dosar şi dispoziţiile legale în materie.
Referitor la prejudiciul ce i s-ar putea aduce minorei prin menţinerea unor relaţii cu intimata care a crescut-o de la vârsta de 7 zile, din întregul probatoriu se poate constata că minora este foarte ataşată de această persoană, fiind în interesul său de a menţine relaţii cu această persoană.
Din probele administrate rezultă că minora a fost abandonată de mama sa, apelanta H.L.D., în spital la naştere, fiind încredinţată prin sentinţa civilă nr. 2444/28.09.2006 în plasament reclamantei, de la vârsta de 7 zile.
Minora este foarte ataşată de reclamantă, care a continuat să o viziteze şi după ce aceasta a fost reintegrată în familia biologică prin sentinţa civilă nr. 732/28.04.2010. Ulterior, pârâţii au refuzat reclamantei dreptul la vizită a minorei.
Din rapoartele de psihodiagnostic şi evaluare clinică efectuate în cauză rezultă că este în beneficiul minorei să menţină legătura cu reclamanta şi familia acesteia, deoarece între minoră şi persoanele sus-menţionate s-a stabilit un puternic ataşament în perioada în care minora a fost crescută şi îngrijită de reclamantă.
Aceste rapoarte concluzionează că relaţiile de ataşament ale minorei faţă de reclamantă conferă sentimente de securitate minorei şi contribuie la o bună dezvoltare psihologică a acesteia.
Evaluarea psihologică a relevat faptul că minora se află într-o stare de instabilitate emoţională determinată de lipsa uneia dintre persoanele de ataşament. Este benefic pentru minoră să deţină un punct de sprijin în persoana/persoanele de ataşament. Asistentul maternal constituie o figură de sprijin/persoană de ataşament. Ataşamentul dezvoltat în prezenţa asistentului maternal a fost o formă de ataşament securizat.
Din întregul probatoriu administrat, tribunalul a concluzionat că, în prezent, este în interesul minorei să păstreze legături personale şi cu reclamanta, care îi conferă un sentiment de securitate, fiind persoana care i-a stat alături în primii ani de viaţă.
Având în vedere probele administrate, faptul că, prin prezenţa sa, reclamanta nu dăunează dezvoltării minorei, dimpotrivă, îi conferă stabilitate şi securitate, fiind unica persoană pe care aceasta a cunoscut-o în primii ani de viaţă, faţă de interesul superior al minorei şi dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 272/2004, art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 296 Cod procedură civilă, tribunalul a respins apelul formulat de pârâţii H.L.D. şi H.S.C., împotriva sentinţei primei instanţe.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, pârâţii H.L.D. şi H.S.C., solicitând modificarea în tot a sentinţei şi a deciziei pronunţate în cauză, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
În motivare, se arată că hotărârile atacate au fost date cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Se arată că art. 14 din Legea nr. 272/2004 se referă la dreptul copilului şi nu la dreptul unui terţ, respectiv asistentul maternal profesionist, care a fost un angajat al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului, pentru prestată fiind retribuită.
Pe de altă parte, din modul de redactare al art. 14 din Legea nr. 272/2004, relaţiile personale cu părinţii sunt prioritare, urmând apoi relaţiile cu rudele şi, pe ultimul loc, fiind relaţiile cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.
Art. 15 din Legea nr. 242/2004 precizează în ce mod se pot menţine relaţii personale, cu oricare din subiecţii de drept menţionaţi la articolul 14, respectiv prin întâlniri ale copilului cu părinţii ori cu o altă persoană, vizitarea copilului la domiciliul acestuia, găzduirea copilului pe o perioadă determinată, corespondenţă, transmiterea de informaţii etc.
Din multitudinea de posibilităţi oferite de lege în mod gradual privitor la schimbarea mediului minorului şi care să afecteze cât mai puţin interesul superior al minorului, instanţele au ales pe cea mai dezavantajoasă privind pe minor, soluţia adoptată de către prima instanţă nefiind în interesul superior al minorului, având în vedere starea de fapt de la pronunţarea sentinţei nr. 732/28.04.2010 a Tribunalului Caraş-Severin, cu privire la încetarea măsurii plasamentului şi reintegrarea minorei în familie. Este adevărat că reintegrarea trebuie făcută treptat şi cu multă dragoste şi afecţiune din partea părinţilor, dar „excesul de iubire” din partea reclamantei şi, mai ales, modul de manifestare a acesteia în faţa minorei, a dus la crearea unei tensiuni între părinţii naturali ai minorei şi reclamantă, reclamanta fiind aceea care nu a înţeles că măsura plasamentului a încetat prin sentinţa Tribunalului Caraş-Severin.
Prin soluţia pronunţată de către prima instanţa nu se poate realiza integrarea minorei în familia naturală, având în vedere că minorei, la o vârstă relativ mică, îi este schimbată foarte des locuinţa şi mediul în care trebuie să crească, aceste schimbări ducând la o dezorientare a minorei care nu face decât să prelungească reintegrarea minorei în familie. Pe de alta parte, părinţii naturali intenţionează să-şi schimbe domiciliul, în sensul că vor să se stabilească în Germania, unde locuiesc şi bunicii paterni (de naţionalitate germană) ai minorei, tatăl minorei găsind loc muncă în Germania. Pârâţii intenţionează să se mute cu întreaga familie în Germania, în aceiaşi localitate cu bunicii paterni în speranţa unui nivel de trai mai ridicat al familiei şi a posibilităţii minorei de a învăţa limba germană şi a studia în viitor în ţara respectivă.
Se mai arată că, în cazul în care sentinţa primei instanţe va rămâne definitivă şi irevocabilă, se va ajunge în situaţia în care sentinţa să nu poată fi pusă în executare, punând în sarcina recurenţilor obligaţia imposibilă de a deplasa minora din Germania în România de două ori pe lună, aşa cum îi obligă prima instanţă, deşi măsura plasamentului a încetat prin sentinţa definitivă şi irevocabilă, părinţii având toate drepturile asupra copilului lor privitor la creşterea, îngrijirea şi educarea lui, inclusiv la alegerea domiciliului minorului.
De altfel, părinţii minorei nu au interzis şi nu interzic reclamantei să o viziteze pe minoră, ci doar nu au căzut de acord asupra perioadei de vizitare a acesteia şi a locului unde poate fi vizitată. Prin pronunţarea sentinţei primei instanţe, practic se anulează sentinţa Tribunalului Caraş-Severin de reintegrare a minorei în familia naturală şi de încetare a plasamentului, ce presupune şi încetarea activităţii asistentului maternal, fie el profesionist sau nu.
Recurenţii precizează că ei sunt de acord cu relaţiile personale ale minorei cu reclamanta sub forma prevăzută de art. 15 lit. b) din Legea nr. 272/2004, respectiv vizitarea copilului la domiciliul acestuia în mod periodic, indiferent dacă minora este în ţară sau străinătate, în măsura posibilităţilor reclamantei de a se deplasa la domiciliul minorului, sens în care sunt dispuşi a încheia un acord cu privire la modalitatea de vizitare. De altfel, obiectul cauzei, aşa cum se menţionează în ambele hotărâri atacate, este stabilire program de vizitare minor, nicidecum găzduire sau alte legături personale prevăzute de legea specială.
În drept, recurenţii invocă dispoziţiile art. 299 şi urm., art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate şi a înscrisurilor noi depuse în recurs, în limitele trasate de dispoziţiile art. 304 şi art. 306 alin. (2) C. proc. civ., faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 2, 14 şi 15 din Legea nr. 272/2004, Curtea constată că prezentul recurs este întemeiat, doar în ceea ce priveşte programul de relaţii personale din timpul vacanţei şcolare de vară, în rest urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 272/2004 au fost corect interpretate şi aplicate de către prima instanţă şi tribunal, prin raportare la starea de fapt stabilită în baza probatoriului administrat în cauză (stare de fapt ce nu poate face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, faţă de actuala redactare a art. 304 C. proc. civ.).
Este justă concluzia cuprinsă în hotărârile atacate, în sensul că este în interesul superior al minorei P.S. să păstreze legături personale cu reclamanta B.L., faţă de care manifestă puternice sentimente de ataşament, ca urmare a faptului că reclamanta s-a ocupat de creşterea şi îngrijirea minorei, de la vârsta de 7 zile, până la cea de 4 ani, când a fost reintegrată în familia naturală.
În conformitate cu art. 14 din Legea nr. 272/2004, copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament, părinţii sau un alt reprezentant legal al copilului neputând împiedica relaţiile personale ale acestuia cu bunicii, fraţii şi surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, decât în cazurile în care instanţa decide în acest sens, apreciind că există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.
În dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 272/2004, se indică principiul după care se vor ghida organele de stat, inclusiv instanţele judecătoreşti, în luarea unor hotărâri referitoare la minori, respectiv principiul interesului superior al copilului.
În cauză, interesul copilului este acela de a avea relaţii normale şi de a avea posibilitatea de a lua legătura cu reclamanta, cu care a avut relaţii apropiate, de care minora este ataşată, iar aceasta doreşte păstrarea legăturilor cu minora. Este unul din drepturile civile fundamentale ale copilului, indicat în dispoziţiile art. 14 din Lege.
În cazul în care, însă, reclamanta şi-ar exercita în mod abuziv dreptul de a păstra legătura, se va putea solicita încetarea tulburării.
Se impune a aprecia că relaţia creată între reclamantă şi minoră, ca urmare a faptului că au locuit împreună 4 ani, consecinţă a măsurii plasamentului, reclamanta ocupându-se de creşterea şi educarea minorei, prin legăturile puternice de ataşament născute între cele două, similare relaţiei mamă-fiică (minora i se adresa reclamantei cu apelativul „mamă”, nefiind contestate sentimentele de afecţiune reciprocă dintre cele două) constituie relaţii specifice vieţii de familie, în accepţiunea dată acestei sintagme de art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Ca atare, se impune a proteja viaţa de familie a minorei, în sensul că posibilitatea reclamantei şi a copilului de a se bucura reciproc de compania celuilalt reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, iar relaţia cu reclamanta nu se sfârşeşte odată cu reintegrarea copilului în familia naturală.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut existenţa vieţii de familie între copil şi familia substitutivă, apreciind că se impune protejarea legăturii efective născute ca urmare a convieţuirii îndelungate a acestora, astfel că şi instanţa naţională va recunoaşte şi va acorda protecţie dreptului minorei de a păstra legături concrete şi efective cu persoana faţă de care a dezvoltat un puternic ataşament, nefiind în interesul superior al minorei de a întrerupe această legătură, pe care o vede ca pe un element de stabilitate în viaţa sa.
Din probele de la dosar, respectiv declaraţiile de martori, nu se constată că ar exista suspiciuni asupra comportamentului reclamantei faţă de minoră, între cele două fiind relaţie corespunzătoare, astfel că nu există temei pentru restrângerea dreptului reclamantei de a păstra legături personale cu minora.
Este adevărat că art.14 din Legea nr. 272/2004 prevede acest drept, ca fiind al copilului, însă, faţă de legătura afectivă puternică ce există între minoră şi reclamantă (rezultată din părerile experţilor exprimate în cauză) este evident că este în interesul superior al minorei de a păstra legăturile cu persoana pe care o percepe ca pe un factor de stabilitate în viaţa sa.
Păstrarea acestei legături nu este de natură a afecta integrarea minorei în familia naturală, ci, dimpotrivă, contribuie la dezvoltarea psihică armonioasă a copilului.
Este incontestabil faptul că măsura plasamentului a încetat, însă nu pot fi negate sentimentele de afecţiune reciprocă ce s-au legat între reclamantă şi minora ce i-a fost dată în plasament. Nu există nicio dovadă în sensul că această relaţie afectează integrarea minorei în familia sa sau că ar produce un disconfort oarecare copilului.
Faptul că pârâţii doresc să se stabilească cu minora în Germania nu este de natură să conducă la concluzia necesităţii reformării hotărârii atacate, atâta timp cât nu stabileşte obligaţii financiare în sarcina pârâţilor. Nu aceştia trebuie să aducă minora, pe cheltuiala lor în România (în ipoteza, încă nedovedită, că aceasta s-ar muta în Germania), ci reclamanta este cea care, în limita posibilităţilor financiare, va suporta cheltuielile ocazionate de programul de vizitare stabilit.
Nu este întemeiată susţinerea recurenţilor în sensul că, prin hotărârea atacată, se anulează efectul hotărârii judecătoreşti de reintegrare a minorei în familie, şi aceasta raportat la obiectul prezentei cauze şi programul de relaţii personale stabilit.
Cu privire la durata acestui program, recurenţii solicită doar vizitarea minorei de către reclamantă, program ce apare, însă, a fi insuficient pentru realizarea scopului urmărit, şi anume, păstrarea unei legături efective între cele două, cu consecinţa inoculării unui sentiment de stabilitate în psihicul minorei. Minora se simte în siguranţă în prezenţa reclamantei, pe care a perceput-o o perioadă lungă de timp ca pe o figură maternă, astfel că nu există motive pentru a justifica stabilirea unui program exclusiv de vizitare a minorei, programul lunar stabilit de instanţa de fond fiind unul just.
