Prin cererea înregistrată la Tribunalul Botoşani – Secţia comercială şi de administrativ sub nr. 2321 din 5.04.2002, debitorul a solicitat anularea în parte a Ordonanţei nr. 73 din 12.02.2002 a Tribunalului Botoşani – Secţia comercială şi de contencios administrativ, în sensul exonerării de plata sumei de 756.082.206 lei, reprezentând penalităţi de întârziere.
în motivare, reclamantul a arătat că în mod nelegal a fost obligat la plata preţului şi a medicamentelor achiziţionate de la pârâtă, invocând motivele expuse în întâmpinarea depusă la prima instanţă.
Prin sentinţa nr. 447 din 3.06.2002, Tribunalul Botoşani – Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins ca nefondată acţiunea în anulare.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că facturile fiscale depuse la dosar atestă faptul că societatea creditoare i-a livrat debitorului, pe bază de comandă, medicamente în valoare totală de 211.959.845 lei, sumă neachitată, aşa încât şi penalităţile pretinse sunt datorate conform clauzei penale inserate în facturi.
Instanţa de fond a mai reţinut că în cauză nu se poate vorbi de incidenţa vreunui caz de forţă majoră, în sensul art. 1083 C. civ., aşa încât răspunderea contractuală a debitoarei nu poate fi înlăturată.
împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta.
Instanţa de recurs a constatat următoarele.
Din actele noi depuse în recurs rezultă achitarea de către recurentă a contravalorii medicamentelor livrate de către intimată, aşa încât capătul de cerere privind plata preţului apare ca fiind rămas fără obiect.
Motivele de recurs privind penalităţile de întârziere însă nu sunt întemeiate.
Astfel, absenţa clauzei penale în lipsa unui contract încheiat în formă scrisă nu poate fi reţinută având în vedere faptul că, din considerente de celeritate şi oportunitate a operaţiunilor comerciale, în virtutea principiului consensualismului prevăzut de art. 942 şi art. 1245 C. civ., s-a impus regula unor forme contractuale cât mai simple, contractele comerciale considerându-se încheiate în condiţiile realizării acordului de voinţă între părţi, indiferent de forma pe care o îmbracă.
Aşadar, inserarea în facturi (ce sunt semnate de persoanele abilitate şi ştampilate) a penalităţilor de întârziere, are valoarea clauzei penale prevăzute de art. 1066 C. civ., motiv pentru care în mod legal instanţa de fond i-a dat eficienţă.
De asemenea, lipsa fondurilor necesare desfăşurării în bune condiţiuni a actului medical din cauza bugetului repartizat de C.A.S. Iaşi, nu poate fi asimilat cazului de forţă majoră în accepţiunea art. 1082 C. civ., cum corect a reţinut instanţa de fond şi, deci, această situaţie conjuncturală nu poate fi de natură a exonera recurenta de îndeplinirea obligaţiilor asumate.
Luând în considerare cele învederate mai sus, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat de debitoare a fost admis, sentinţa modificată în parte şi, în rejudecare, cererea în anulare a fost de asemenea admisă, în sensul anulării în parte a ordonanţei, cu înlăturarea obligaţiei de plată a preţului.
Totodată, celelalte dispoziţii ale ordonanţei au fost menţinute.
C.A. Suceava, decizia nr. 521 din 5.09.2002
Notă: 1. în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. 1 din O.G. nr. 5/2001, dacă nu a intervenit închiderea dosarului, în condiţiile art. 5, judecătorul va examina cererea pe baza actelor depuse, precum şi a explicaţiilor şi lămuririlor părţilor. Textul a fost modificat prin O.U.G. nr. 142/2002.
Potrivit prevederilor art. 11 din acelaşi act normativ, prevederile ordonanţei se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.
Prin Legea nr. 295/2002, art. 11 a fost abrogat, iar după art. 11 a fost introdus art. 11 cu următorul cuprins: „Ordonanţa şi hotărârile pronunţate de instanţă, în condiţiile prezentei ordonanţe, nu au autoritate de lucru judecat privitor la fondul raporturilor juridice dintre părţi” (alin. 1).
„Prevederile art. 338 din se aplică în mod corespunzător” (alin. 2).
Alin. 1 al art. 111 a fost modificat prin O.U.G. nr. 142/2002, în sensul că „ordonanţa privind somaţia de plată nu are autoritate de lucru judecat cu privire la fondul raporturilor juridice dintre părţi”.
2. Tribunalul Braşov a reţinut că obiectul acţiunii în anulare este verificarea legalităţii şi temeiniciei ordonanţei somaţiei de plată şi numai la cererea expresă a creditorului, în temeiul art. 8 alin. 4 din O.G. nr. 5/2001 se poate proceda la soluţionarea cererii acestuia în fond, deci în procedura de drept comun.
O asemenea dispoziţie ar urma să fie lipsită de eficienţă juridică dacă în cadrul acţiunii în anulare s-ar administra orice formă de probatoriu, însă, pentru simetrie cu procedura somaţiei de plată, în cadrul acţiunii în anulare este admisibilă numai administrarea probei cu înscrisuri şi, eventual, interogatoriul (Sentinţa civilă nr. 1278/C/ 9.04.2002 a Tribunalului Braşov).
Pentru clarificarea raporturilor obligaţionale dintre părţi este necesară administrarea de probe, însă procedura somaţiei de plată nu se poate substitui procedurii de drept comun, ea având aplicabilitate doar atunci când creanţa este certă, lichidă şi exigibilă, respectiv clară şi necontestată, şi cum în prezenta cauză creanţa este litigioasă, fiind contestată existenţa ei, ceea ce impune administrarea de probe, nu este incidenţă procedura somaţiei de plată (Sentinţa comercială nr. 244l/COM/28.11.2002 a Tribunalului Bihor).
Dacă în acţiunea în anulare s-ar fi constatat că, în cauză, creanţa nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 1 alin. 1, instanţa învestită nu ar fi putut nici ea să încuviinţeze o expertiză, ci ar fi anulat ordonanţa şi, numai la cererea creditorului, dacă ar fi fost formulată, ar fi procedat la judecarea în fond a cauzei potrivit dreptului comun. Numai într-o astfel de judecată s-ar fi putut administra probele la care debitoarea face referire (Sentinţa nr. 1118/C/7.06.2002 a Tribunalului Argeş).
Aceeaşi instanţă, într-o altă cauză, a reţinut că, prin modul în care este formulată de către creditor, cererea are caracterul unei acţiuni de drept comun, în care părţile pot propune probe şi îşi pot formula apărări pentru determinarea cuantumului prestaţiilor solicitate (Sentinţa nr. 2801/C/29.11.2002 a Tribunalului Argeş).
Suma reprezentând debitul poate fi stabilită cert pe calea unei expertize contabile, dar nu în prezenta acţiune, conform O.G. nr. 5/2001, ci pe calea dreptului comun. In consecinţă, acţiunea în anulare a fost admisă (Sentinţa civilă nr. 698 din 28.03.2002 a Tribunalului Galaţi).
In sens contrar s-a pronunţat Tribunalul Suceava. Astfel, prin Ordonanţa nr. 869 din 11.07.2002, debitoarea a fost obligată la plata chiriei, a utilităţilor şi a penalităţilor de întârziere, cu cheltuieli de judecată, în baza contractului de închiriere. Prin actul adiţional s-a convenit eşalonarea plăţii. Mai mult, astfel cum rezultă din raportul de expertiză depus la dosar, debitoarea a efectuat lucrări de investiţii la spaţiu. în aceste condiţii, suma pretinsă de creditoare nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 5/2001, modificată şi aprobată prin Legea nr. 295/2002, astfel încât a fost admisă acţiunea în anulare (Sentinţa nr. 1622 din 28.11.2002 a Tribunalului Suceava).
Tot astfel, Tribunalul Bihor a apreciat că solicitarea de către reclamant a efectuării unei expertize nu conferă caracter litigios creanţei, pentru a face inadmisibilă cererea creditoarei privind emiterea somaţiei de plată. în consecinţă, a fost respinsă acţiunea în anulare (Sentinţa comercială nr. 1625/COM/27.06.2002 a Tribunalului Bihor).
Curtea de Apel Braşov a reţinut că audierea martorului este inadmisibilă, în condiţiile O.G. nr. 5/2001, cât şi faţă de prevederile art. 305 C. proc. civ. (Decizia nr. 870/R/ 14.11.2002 a Curţii de Apel Braşov).
O altă opinie a fost exprimată de Tribunalul Satu Mare, care a arătat că din declaraţia martorului T.E. se reţine că debitoarea a părăsit spaţiul comercial în luna iunie 1999, iar din declaraţia martorului R.R., propus de creditoare, nu se poate stabili o dată când s-a predat spaţiul de către debitoare creditoarei.
Văzând că, în cauză, creanţa este contestată, că nu se poate stabili cu certitudine data când s-a predat spaţiul închiriat către locatarul creditor, instanţa a constatat că este necesară şi administrarea altor probe, inclusiv a unei expertize tehnice contabile, în cadrul unui proces de drept comun. Aşadar, a fost admisă acţiunea în anulare şi a fost anulată ordonanţa conţinând somaţia de plată (Sentinţa civilă nr. 2872/LC/ 23.12.2002 a Tribunalului Satu Mare).
In cadrul acţiunii în anulare, în situaţia în care debitoarea pretinde că a achitat o parte din debit, nu se poate proba acest aspect decât cu acordul creditoarei de a se judeca potrivit dreptului comun1 (Sentinţa nr. 754 din 9.05.2002 a Tribunalului Tulcea).
Dimpotrivă, în alte situaţii, instanţele au apreciat că în acţiunea în anulare, instanţa are posibilitatea de a examina pe fond cauza. Pe baza înscrisurilor depuse de părţi rezultă că debitul restant pe care pârâta a fost somată să-1 plătească nu există, întrucât aceasta s-a conformat clauzelor şi, până la producerea efectelor juridice în condiţiile contractului legal încheiat, cu dispoziţiile de plată valutară externă, a făcut dovada că, în mod eşalonat, a achitat suma de 105.000 DM.
Or, pârâta-reclamantă a făcut dovada că a achitat suma reprezentând debit restant conform scadenţei şi, de asemenea, că nu datorează penalităţi de întârziere. In consecinţă, a fost admisă acţiunea în anulare (Sentinţa civilă nr. 366 din 21.03.2002 a Tribunalului Tulcea).
Instanţa este ţinută să examineze apărările de fond ale debitorului şi să hotărască asupra pertinenţei probelor invocate pentru emiterea unei somaţii de plată.
Conform art. 10 alin. 2 din O.G. nr. 5/2001, se pot face apărări de fond şi pe calea contestaţiei la (cu condiţia să nu se fi exercitat acţiune în anulare). Cu atât mai mult, se pot invoca chestiuni ce vizează fondul raporturilor juridice dintre părţi pe calea acţiunii în anulare (Decizia civilă nr. 1187/COM/21.11.2002 a Curţii de Apel Constanţa).
Obiecţiunile debitoarei recurente privind întârzierea în îndeplinirea obligaţiei de plată a contravalorii celor două lucrări de proiectare, ca urmare a bugetului auster din anul 2001, nu poate fi reţinută, întrucât această împrejurare nu poate fi asimilată unui caz de forţă majoră care să o exonereze de răspundere (Decizia civilă nr. 635/R/5.06.2002 a Curţii de Apel Timişoara).
Potrivit unui alt punct de vedere, stabilirea valorii reale a creanţei creditoarei faţă de debitoare, în condiţiile în care aceasta invocă existenţa cazului de forţă majoră, nu se poate realiza în cadrul procedurii prevăzute de O.G. nr. 5/2001, impunându-se administrarea de probe noi şi interpretarea contractului în condiţiile dreptului comun.
în aceste condiţii, a fost admisă cererea în anulare, a fost anulată ordonanţa şi a fost respinsă cererea creditoarei, ca inadmisibilă (Sentinţa civilă nr. 1199 din 11.07.2002 a Tribunalului Tulcea).
în acelaşi sens au fost pronunţate şi sentinţa civilă nr. 1187 din 20.06.2002 a Tribunalului Tulcea şi sentinţa civilă nr. 1028 din 13.06.2002 a aceleiaşi instanţe.
în ce priveşte capătul de cerere din acţiunea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000.000 lei, cu titlu de daune morale, instanţa 1-a respins ca neîntemeiat, întrucât reclamanta nu a făcut dovada că imaginea sa a fost prejudiciată ca urmare a cererii formulate de pârâtă pentru emiterea somaţiei de plată şi nici a faptului că pârâta a introdus cererea cu rea-credinţă (Sentinţa civilă nr. 1543/P/23.04.2002 a Tribunalului Timiş).
Sarcina dovedirii creanţei care face obiectul somaţiei de plată incumbă creditoarei, care, pe lângă faptul că nu a dovedit comunicarea facturilor în discuţie către debitoarea recurentă, nici nu a dovedit cu avizele de însoţire a mărfii sau cu delegaţiile primitorilor mărfii predarea efectivă către debitoarea-recurentă a produselor pretins livrate (Decizia nr. 958/R/25.09.2002 a Curţii de Apel Timişoara).
Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. 3 din O.G. nr. 5/2001, cererea în anulare vizează aspecte care ţin de fondul cauzei privind somaţia de plată, în timp ce în cauza de faţă reclamanta solicită doar acordarea unui termen de graţie, în condiţiile art. 1020 -1021 C. civ., instanţa apreciind că acesta este un incident care priveşte executarea creanţei în cauză, ce poate fi invocat pe calea unei contestaţii la executare şi că motivele invocate de reclamantă nu vizează neregularităţi ale titlului executoriu (Sentinţa civilă nr. 2830/LC/17.12.2002 a Tribunalului Satu Mare).
Din cererea intitulată de către debitor „cerere reconvenţională” rezultă că, la rândul său, creditorul îi datorează suma de 352.804.875 lei, astfel încât s-ar impune compensarea datoriilor reciproce, ceea ce nu poate forma obiectul procedurii instituite prin O.G. nr. 5/2001, urmând ca părţile să-şi clarifice obligaţiile comerciale reciproce, în cadrul unui litigiu comercial (Sentinţa civilă nr. 1061 din 18.09.2002 a Tribunalului Covasna).
Considerăm corect acest punct de vedere.
Tot astfel, Tribunalul Satu Mare, având în vedere că debitorul a contestat caracterul cert al creanţei, invocând compensarea judiciară a acestei creanţe cu fondul său social, a reţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 1 din O.G. nr. 5/2001 şi a admis acţiunea în anulare (Sentinţa civilă nr. 2395/LC/31.10.2002 a Tribunalului Satu Mare).
Obiecţiile formulate de către debitorul S.V., privitoare la inexistenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile şi la compensarea creditului restant cu sumele aflate în contul fondului social, conferă cererii creditoarei un caracter contencios şi impun administrarea de probe specifice unui proces purtat în condiţiile dreptului comun (Sentinţa civilă nr. 6963/COM/l 7.10.2002 a Tribunalului Constanţa).
Alte instanţe au apreciat însă că o astfel de apărare poate fi analizată în cadrul procedurii prevăzute de O.G. nr 5/2001.
Astfel, Tribunalul Tulcea a constatat că părţile nu au datorii reciproce pentru a opera compensarea, iar ordonanţa atacată a fost emisă în mod corect, ea referindu-se la o creanţă certă, lichidă şi exigibilă pe care creditoarea o are faţă de debitoare (Sentinţa civilă nr. 1155 din 26.06.2002 a Tribunalului Tulcea).
Compensarea este un mijloc de stingere a două obligaţii reciproce, având ca obiect bunuri de acelaşi fel.
Potrivit art. 1145 C. civ., compensaţia are loc între două datorii care, dimpotrivă, au ca obiect o sumă de bani, o cantitate oarecare de lucruri fungibile de aceeaşi specie şi care sunt, deopotrivă, lichide şi exigibile. Condiţiile prevăzute de art. 1145 C. civ. trebuie să fie întrunite cumulativ.
Or, în cauză, aceste condiţii nu sunt îndeplinite. Protocolul nu a fost semnat de intimată, astfel că nu poate produce efectele unei compensări (Sentinţa civilă nr. 751 din 26.04.2002 a Tribunalului Tulcea).
Motivele invocate de debitoare în acţiunea în anulare sunt nefondate. Astfel, creditoarea nu poate fi obligată să efectueze respectiva compensare, iar celelalte motive nu au nici o legătură cu temeiurile de fapt şi de drept avute în vedere pentru pronunţarea ordonanţei contestate (Sentinţa civilă nr. 391 din 20.05.2002 a Tribunalului Botoşani).
în acelaşi sens pot fi menţionate: decizia nr. 705 din 21.11.2002 a Curţii de Apel Suceava, sentinţa civilă nr. 101 din 30.01.2002 a Tribunalului Brăila, sentinţa comercială nr. 1741/COM din 17.09.2002 a Tribunalului Bihor, sentinţa comercială nr. 1841/ COM/26.09.2002 a aceleiaşi instanţe, sentinţa civilă nr. 2286/LC/21.10.2002 a Tribunalului Satu Mare.
întrucât acţiunea în anulare este o cale de atac îndreptată împotriva unei ordonanţe pronunţată în procedură necontencioasă, nu pot fi administrate alte probe decât cele cu acte, care să ateste existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile rezultând dintr-un contract, astfel că instanţa a respins cererea de probatoriu formulată de debitoare, care şi-a motivat neachitarea obligaţiilor la termenele stipulate prin excepţia de neexecutare (considerată de instanţă neîntemeiată). în consecinţă, a fost respinsă acţiunea în anulare (Sentinţa nr. 614/C/23.04.2002 a Tribunalului Vâlcea).
Instanţa a constatat că în mod întemeiat reclamanta a invocat excepţia neexecutării contractului.
Astfel, constatarea defectelor la produsele executate în sistem Lohn de către pârâtă şi lipsa certificatului de calitate care trebuia eliberat de către aceasta sunt elemente suficiente care să îndreptăţească reclamanta să refuze la plată suma reprezentând contravaloarea serviciilor prestate. Din acest punct de vedere, creanţa pârâtei nu este certă, deoarece aceasta presupune naşterea dreptului de creanţă; or, prin excepţia invocată de către reclamantă în temeiul contractului acest drept al pârâtei nu s-a născut (Sentin)a nr. 1295/C/24.06.2002 a Tribunalului Argeş).
Invocarea excepţiei de neexecutare a contractului indicat ca izvor al creanţei conferă cererii creditoarei un caracter contencios şi impune administrarea de probe specifice unui proces purtat în condiţiile dreptului comun.
Aşadar, a fost admisă acţiunea în anulare împotriva Ordonanţei nr. 4720/COM/ 12.07.2002 a Tribunalului Constanţa (Sentinţa civilă nr. 7198/COM/24.10.2002 a Tribunalului Constanţa).
Având în vedere obiecţiunile formulate de debitoare prin acţiunea în anulare privind excepţia neexecutării contractului, în mod corect instanţa de fond a apreciat că sunt necesare probe ce nu pot fi administrate decât într-un proces care prezintă caracer contencios (Decizia civilă nr. 808/COM/26.09.2002 a Curţii de Apel Constanţa).
Pentru că administrarea de probe excede cadrului procedurii somaţiei de plată, care are un caracter sumar şi urgent, fiind necesar a se stabili cu claritate cine a fost cumpărătorul utilajelor şi cine avea obligaţia de plată a acestora, respectiv cine a achitat diferenţa de preţ şi în ce condiţii, s-a constatat că nu sunt întrunite cerinţele art. 1 din O.G. nr 5/2001 şi a fost admisă cererea în anulare formulată de debitoare (Sentinţa civilă nr. 1554 din 17.12.2002 a Tribunalului Covasna).
Ca atare, se poate reţine că, spre deosebire de acţiunile în pretenţii promovate pe calea dreptului comun, procedura somaţiei de plată implică o condiţie suplimentară de admisibilitate, doar pentru creanţele necontestate de părţi prin apărări de fond, respectiv dacă înscrisul doveditor ori creanţa sunt însuşite, iar nu contestate de debitor (Decizia nr. 884/R/15.11.2002 a Curţii de Apel Braşov).
Cum procedura somaţiei de plată se aplică numai în cazul obligaţiei asumate de debitor printr-un înscris confirmat prin semnătură sau determinat în baza unui asemenea înscris ca o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, instanţa a reţinut că solicitarea creditoarei nu are ca obiect o astfel de obligaţie, debitorul având de făcut contestaţii şi apărări susceptibile a fi verificate pe calea judecăţii de drept comun, prin administrarea şi a altor probe decât cea cu înscrisurile şi cu introducerea în cauză şi a altor persoane (Sentinţa nr. 2136 din 1.10.2002 a Tribunalului Dâmboviţa).
în cadrul procedurii necontencioase reglementate de O.G. nr 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, judecătorul nu administrează probe, el nu judecă pricina, ci examinează actele, explicaţiile şi lămuririle părţilor, sub aspectul temeiniciei cererii şi îndeplinirii condiţiilor de fond prevăzute de art. 1 alin. 1 (Decizia civilă nr. 808/ COM/26.09.2002 a Curţii de Apel Constanţa).
în acelaşi sens au fost pronunţate sentinţa civilă nr. 621 din 11.04.2002 a Tribunalului Tulcea şi sentinţa civilă nr. 2657/LC/27.11.2002 a Tribunalului Satu Mare.
