Valabilitatea unei clauze cum este cea prevăzută de ari. 195 alin. 1 Codul Muncii depinde de derularea anterioară încheierii sale a unui program de formare profesională în condiţiile minimale stabilite de Codul muncii.
In absenţa unor probe referitoare la urmarea unui program de formare profesională, obligaţia salariatului de a presta activitate minim 3 ani în favoarea angajatorului, fără posibilitatea de a-şi da demisia, nu corespunde exigenţelor legale.
Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 2478/R din 30 noiembrie 2007
Prin sentinţa civilă nr. 952 din 10 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Maramureş, a fost admisă cererea formulată de reclamanta SC R. SA în contradictoriu cu pârâtul P.A.C.
Pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei echivalentul în lei la cursul B.N.R. a sumei de 2208 Euro reprezentând daune interese.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că pârâtul a fost angajatul societăţii reclamante începând cu data de 16 noiembrie 2004 iar din 15 ianuarie 2005 pe durată nedeterminată. La acea dată s-a încheiat şi un act adiţional la contractul individual de muncă prin care pârâtul se obliga la respectarea şi menţinerea raportului de muncă cu angajatorul pentru o perioadă de minim 3 ani, în caz contrar angajându-se la plata sumei de 3000 Euro, cu titlu de daune-interese.
Pârâtul nu a respectat această clauză, înaintându-şi demisia la data de 5 ianuarie 2007.
Pârâtul, deşi legal citat, nu s-a prezentat la dezbateri şi nici n-a combătut cu nimic cererea reclamantei situaţia în care se prezumă că nu se opune cererii reclamantei.
În acest context, instanţa a apreciat întemeiată cererea reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri, pârâtul P.A.C. a declarat recurs prin care a solicitat casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar modificarea hotărârii în sensul respingerii acţiunii, în acest ultim caz fiind solicitate cheltuieli de judecată.
Examinând hotărârea în raport cu motivele invocate, Curtea a constatat următoarele:
Antrenarea răspunderii angajatului faţă de angajator pentru nerespectarea obligaţiei de a presta activitate în favoarea angajatorului, fără a putea avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă, o perioadă determinată, are ca premisă desfăşurarea unei activităţi de formare profesională care urmăreşte adaptarea salariatului la cerinţele postului.
Cadrul legislativ al aspectelor legate de formarea profesională este asigurat de Codul muncii, care, prin art. 195 alin. 1 stabileşte că obligaţia de a nu avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puţin 3 ani, subzistă numai în sarcina salariaţilor care au beneficiat de un curs sau un stagiu de pregătire profesională mai mare de 60 de zile în condiţiile art. 194 alin. 2 lit. b şi alin. 3 Codul muncii.
Aceste ultime dispoziţii legale se referă la perioada participării angajatului la programele de formare profesională, aceasta fiind de numai 25 % din durata zilnică a programului normal de lucru, cu scoaterea sa din activitate.
Coroborând aceste dispoziţii legale, Curtea a reţinut că valabilitatea unei asemenea clauze depinde de derularea anterioară încheierii sale a unui program de formare profesională în condiţiile minimale stabilite de Codul muncii.
Având în vedere că, potrivit art. 287 Codul muncii, sarcina probei revine angajatorului, acesta avea obligaţia dovedirii participării pârâtului la un program de formare profesională în condiţiile legii, fără de care clauza de fidelitate nu este legală.
Or, reclamanta a depus doar în recurs un plan de formare profesională pentru 2007-2008, care este conceput în termeni generali, fără a face vreo referire la pârât, precum şi un curriculum vitae al unui şef de atelier, despre care se pretinde că ar fi fost îndrumătorul pârâtului.
Cum reclamanta nu deţine alte înscrisuri care să probeze derularea sub autoritatea sa a unui program de formare profesională a pârâtului, după cum s-a recunoscut la întrebarea instanţei de recurs, Curtea nu poate decât să constate că obligaţia pârâtului de a presta activitate minim 3 ani în favoarea reclamantei, fără posibilitatea de a-şi da demisia, nu corespunde exigenţelor legale expuse anterior.
Şi în privinţa sancţiunii pecuniare pe care trebuie să o suporte pârâtul în cazul demisiei, Curtea constată că prin stabilirea unei sume fixe, independent de orice element de cuantificare, sunt restrânse prevederile minimale instituite în favoarea angajatului prin art. 195 alin 3 Codul muncii, care limitează obligaţia de despăgubire la suportarea tuturor cheltuielilor legate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din urmă.
În fine, în acest context, Curtea a reţinut că ridică semne de întrebare şi modul de cuantificare a pretenţiilor deduse judecăţii, având în vedere că suma de 2208 Euro solicitată nu reflectă timpul nelucrat de către angajat, din perspectiva cerinţei proporţionalităţii, impusă de art. 195 alin 3 C.muncii.
Astfel, deşi pârâtul a lucrat 1 an 11 luni şi 20 de zile din totalul de 3 ani la care se obligase, i se pretinde o sumă de 2208 Euro din totalul de 3000 de Euro, ceea ce în absenţa unui mod de calcul conduce la concluzia netemeiniciei acţiunii.
Chiar dacă motivul de recurs referitor la nulitatea actului adiţional datorită neînregistrării sale la I.T.M. nu este fondat, având în vedere că motivele de nulitate trebuie să existe la momentul încheierii actului, fără a depinde de o conduită ulterioară, Curtea a constatat că argumentele expuse anterior justifică respingerea acţiunii .
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin 3 raportat la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul şi a modificat hotărârea în sensul respingerii acţiunii. (Judecător Sergiu Diaconescu)
