Legea nr. 10/2001 – art. 1 alin. (2), art. 26 alin. (1)
Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent, iar conform art. 26 alin. (1) din acelaşi act normativ „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie, sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită”.
Din textele legale mai sus menţionate, rezultă că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este obligatorie şi nu facultativă, neputând fi lăsată la aprecierea unităţii deţinătoare sau a entităţii investite cu soluţionarea notificării, acestea fiind obligate ca prin decizia sau dispoziţia motivată emisă să acorde în compensare bunuri sau servicii persoanei îndreptăţite la restituire.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă,
Decizia civilă nr. 900 din 14 septembrie 2011, G.O.
Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 29 octombrie 2010 reclamanta K.K. a chemat în judecată Municipiul Arad reprezentat prin primar şi Primarul Municipiului Arad, solicitând a se dispune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în compensarea cu bunuri imobile de pe raza municipiului Arad, pentru cota de ? din imobilul situat în Arad […] şi pentru terenul aferent acestor apartamente; să se dispună OCPI Arad să facă cuvenitele menţiuni în cărţile funciare în sensul întabulării dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor solicitate; în subsidiar în ipoteza în care se va aprecia că cererea de acordare de măsuri reparatorii nu este întemeiată, să fie obligaţi pârâţii la plata despăgubirilor băneşti pentru imobilele antemenţionate.
Prin Sentinţa civilă nr. 384 din 30 martie 2011, Tribunalul Arad a respins contestaţia formulată de reclamanta K.K., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Arad, prin Primar şi Primarul Municipiului Arad, împotriva Dispoziţiei nr. 5715/13.12.2010 emisă în baza Legii nr. 10/2001.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a avut în vedere considerentele de mai jos.
Din actele dosarului, instanţa a reţinut în fapt că prin Dispoziţia nr. 5715/13.12.2010 emisă de Primarul Municipiului Arad, pentru cota de ? din apartamentele 2, 5, 7, 8, 9 şi 10 din imobilul situat în Arad […], reclamantei i s-au acordat despăgubiri stabilite în conformitate cu standardele internaţionale de evaluare, în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată că, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1) , să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
De asemenea, dispoziţiile art. 1.7 din H.G. nr. 250/2007, conform cărora, măsura reparatorie referitoare la compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzută la art. 1 alin. (2) şi (3) din lege, permite entităţii obligate la restituire să ofere persoanei îndreptăţite, prin compensare în echivalent, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le deţine şi care sunt acceptate de persoana îndreptăţită. În acest sens, entitatea investită cu soluţionarea cererii de restituire poate propune persoanei îndreptăţite, ca măsură reparatorie alternativă, acordarea de bunuri: terenuri, construcţii aflate pe alte amplasamente sau bunuri mobile, aflate în circuitul civil, care sunt deţinute de aceasta.
În speţă reclamanta a solicitat compensarea cu imobile identificate de aceasta, ca fiind disponibile şi aparţinând unităţii notificate.
Însă, din dispoziţiile legale menţionate anterior rezultă fără echivoc că unitatea notificată poate oferi prin compensare, orice bunuri sau servicii disponibile, pe care le deţine, iar componenţa listei cu bunuri ce pot face obiectul compensării este la aprecierea exclusivă a unităţii deţinătoare, aceasta fiind singura abilitată în acest sens.
Prin urmare, instanţa de judecată nu se poate substitui în prerogativa oferită de lege şi să stabilească faptul că un anumit bun poate fi oferit în compensare pentru imobilul preluat abuziv.
Aşa cum s-a arătat prin întâmpinare, iar reclamanta nu a contestat acest aspect, imobilele solicitate de aceasta, nu au făcut parte din inventarul bunurilor care pot fi oferite în compensare.
Pentru aceste motive, prima instanţă a apreciat că acţiunea reclamantei este neîntemeiată şi a respins-o ca atare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta K.K., solicitând admiterea recursului şi, în principal, casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea în tot a sentinţei atacate şi admiterea acţiunii precizate, în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent, constând în compensarea cu bunurile imobile (menţionate în acţiune) de pe raza Municipiului Arad, şi dispunerii ca OCPI să facă cuvenitele menţiuni în cartea funciară, iar în subsidiar – obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor băneşti.
În motivare, reclamanta recurentă a invocat nelegalitatea hotărârii, arătând că în mod greşit prima instanţă nu a cercetat fondul cauzei şi nu a încuviinţat efectuarea celor două expertize (topografică şi de evaluare).
Recurenta a mai învederat că hotărârea s-a dat cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este obligatorie şi nu facultativă, neputând fi lăsată la aprecierea instanţei deţinătoare sau a unităţii investite cu soluţionarea notificării, precizând că la nivelul entităţii investite cu soluţionarea notificării există bunuri disponibile.
În sfârşit, recurenta a susţinut că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere prin care a solicitat obligarea unităţii deţinătoare la plata despăgubirilor.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9, art. 3041 şi 312 alin. (3) C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 900 din 14 septembrie 2011, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de reclamanta K.K. împotriva Sentinţei civile nr. 384 din 30 martie 2011 a Tribunalului Arad, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare de aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9), art. 312 alin. (3) (5) (61) C. proc. civ., art. 1 alin. (2) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că este întemeiat recursul reclamantei, pentru argumentele de mai jos.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/20901 „În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsurile reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor imobilelor preluate abuziv.”
De asemenea, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie, sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită”.
Or, din interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă în mod neechivoc că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este obligatorie şi nu facultativă, neputând fi lăsată la aprecierea unităţii deţinătoare sau a entităţii investite cu soluţionarea notificării, acestea fiind obligate prin decizia sau dispoziţia motivată emisă să acorde în compensare persoanei îndreptăţite la restituire bunuri sau servicii.
Cu alte cuvinte, din economia textelor legale de mai sus rezultă că legiuitorul a impus o ordine a priorităţilor, iar prima formă a măsurilor reparatorii este compensarea cu alte bunuri sau servicii, această modalitate de acordare a măsurilor reparatorii fiind pe deplin justificată în condiţiile în care în patrimoniul entităţii investite cu soluţionarea notificării există bunuri disponibile.
Astfel, atâta timp cât măsura compensării cu alte bunuri este o măsură reparatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi a fost acceptată de reclamanţi, prima instanţă, căreia îi revine deplina putere de a aprecia asupra corectei aplicări a legii raportat la situaţia de fapt, trebuia să administreze probele necesare (expertizele solicitate) pentru a verifica dacă bunurile solicitate în compensare, indicate prin acţiune, aflate în patrimoniul pârâtului, sunt afectate de obiective de investiţii sau dacă există un alt impediment spre a fi oferite în compensare, respectiv să verifice dacă refuzul pârâtului privind acordarea acestor bunuri mobile în compensare este unul justificat.
