Potrivit reglementării cuprinse în cartea IV din Codul de procedură civilă, introdusă prin Legea nr. 59/1993 în baza clauzei compromisorii pot fi soluţionate orice litigii patrimoniale cu excepţia celor care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţia, iar nu doar litigiile patrimoniale de comerţ exterior.
Secţia Comercială, decizia nr. 573 din 17 februarie 1998.
Reclamanta S.C. “AROMET” SA Buzău a chemat în judecată pe pârâta S.C. “ROSIMPEX” SA Bucureşti pentru a fi obligată la 12.861.324 lei preţ marfă şi 12.636.251 lei penalităţi de întârziere în plată, pretenţii derivând dintr-un contract de vânzare cumpărare încheiat la 5 ianuarie 1994.
Pârâta a invocat excepţia de necompetenţă a instanţelor judecătoreşti fiindcă părţile au înscris în contract clauza compromisorie în sensul că litigiile dintre ele vor fi supuse Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.
Tribunalul a admis excepţia invocată de pârâtă şi a declinat competenţa în favoarea comisiei de arbitraj menţionate.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins.
Reclamanta a declarat recurs susţinând că litigiul nu este de comerţ exterior, pentru a fi de competenţa Comisiei de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, competenţa de soluţionare revenind tribunalului.
Recursul este nefondat.
Astfel, a fost modificat şi completat, prin Legea nr. 59/1993 introducându-se Cartea IV despre arbitraj.
Potrivit art. 340 din Codul de procedură civilă, persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu al drepturilor pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţia.
De asemenea, potrivit art. 343 Cod procedură civilă, încheierea convenţiei arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competenţa instanţelor judecătoreşti.
Deci litigiul pentru care s-a convenit clauza compromisorie nu trebuie să fie numai de comerţ exterior.
