Instituţia revocării din funcţie reprezintă o măsură aflată la dispoziţia organului de conducere al entităţii juridice, care se aplică exclusiv pentru persoanele aflate în funcţii de conducere numite ca atare de aceeaşi structură decizională, potrivit principiului simetriei formelor juridice, mutuus consensus mutuus dissensus.
Actul de revocare din funcţie nu reprezintă un act tipic de dreptul muncii, pentru a fi supus condiţiilor de formă şi de fond ale deciziei de concediere, aplicabile numai în situaţia concedierii din motive imputabile salariatului.
Dispoziţiile legale în vigoare nu impun pentru persoanele numite în funcţii de conducere motivarea revocării acestora, aşa cum nu impun nici criterii de selecţie la numirea, desemnarea organelor proprii de conducere, acestea fiind atribute exclusive ale organului decizional.
C.A. Bucureşti, s. a Vll-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 5677/R din 24 octombrie 2012, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 2249/08.03.2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins contestaţiile conexate formulate de contestatorul R.L., în contradictoriu cu intimata S.N.T.F.M. CFR M. SA, ca neîntemeiate. Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
în data de 23.06.1999 a fost încheiat CIM nr. 108/1999, prin care contestatorul a fost angajat la S.N.T.F.M. CFR M. SA în funcţia de şef serviciu, începând cu data de 16.04.2004, conform deciziei nr. 596/15.04.2004, în funcţia de director trafic în cadrul structurii centrale a CFR M., iar din 08.07.2011, în baza deciziei nr. 663/08.07.2011, în funcţia de director trafic în cadrul Centrului logistic de servicii pentru clienţi din cadrul CFR M.
Prin decizia nr. 1314/26.07.2011 contestatorul a fost revocat din funcţia de director, iar prin decizia nr. 1316/26.07.2011 a fost numit în funcţia de consilier la Cabinetul directorului general din cadrul CFR M. Instanţa a reţinut că decizia de revocare din funcţia de director a fost dispusă de către intimată în baza art. 19 din Statutul S.N.T.F. CFR M. SA, statut ce constituie anexa la H.G. nr. 582/1998 privind înfiinţarea S.N.T.F. CFR M. SA prin reorganizarea S.N. CFR.
Conform prevederilor art. 19 din Statut, „(1) Directorul general reprezintă CFR M. în raporturile cu terţii şi are, în principal, următoarele atribuţii: a) aplică strategia şi politicile de dezvoltare ale CFR M.; b) angajează, promovează şi concediază personalul CFR M; c) numeşte, suspendă sau revocă directorii executivi ai CFR M. şi le fixează salariul;
d) negociază contractul colectiv de muncă, în limita mandatului dat de Consiliul de administraţie; e) încheie acte juridice, în numele şi pe seama CFR M.; f) aprobă operaţiunile de vânzare şi cumpărare de bunuri, potrivit competenţelor; g) aprobă operaţiunile de încasări şi plăţi, potrivit competenţelor; h) îndeplineşte orice alte atribuţii potrivit competenţelor acordate. (2) Directorul general poate delega din atribuţiile sale directorilor executivi sau oricărei alte persoane din cadrul CFR M. (3) Competenţele, atribuţiile şi răspunderile directorilor executivi sunt stabilite prin regulamentul de organizare şi funcţionare al C.F.R. M.”
Din textul art. 1 alin. (1) lit. c), potrivit căruia directorul general numeşte, suspendă sau revocă directorii executivi ai CFR M. şi le fixează salariul, rezultă că raportul juridic dintre directorul executiv şi CFR M. este un raport de muncă, caracterizat însă de clauze specifice care îşi găsesc justificarea în modalitatea de dobândire a funcţiei de director executiv, şi anume prin numire de către directorul general.
Conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, Codul muncii se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii. Or, dispoziţiile art. 19 din Statutul S.N.T.F. CFR M. SA, anexă la H.G. nr. 582/1998,
constituie norme derogatorii de la dreptul comun reglementat de Codul muncii, stabilind că revocarea constituie o cauză de modificare a raporturilor de muncă, fară instituirea unor condiţii de formă ale dispoziţiei de revocare sau a unei proceduri a cărei nerespectare să aibă drept consecinţă nulitatea absolută. Practic, angajatorul nu este obligat să justifice măsura de revocare din funcţia de director executiv, care poate avea ca efect inclusiv încetarea contractului de muncă. Aceasta întrucât încheierea contractului de muncă este subsecventă şi subordonată dobândirii funcţiei de director executiv, care are loc prin numirea de către directorul general.
în baza principiului simetriei, funcţia dobândită prin numire, fară concurs, fară motivare, încetează în acelaşi mod. Astfel, contestatorul a ocupat funcţia de director în cadrul CFR M. ca urmare a deciziilor de numire în funcţie emise de directorul general al societăţii. Numirile respective au fost făcute fară susţinerea unui concurs pentru ocuparea postului de director, fapt necontestat de reclamant.
Numirile în funcţia de director s-au făcut prin decizia directorului general, în temeiul prevederilor art. 19 alin. (1) lit. c) din Statutul CFR M. anexă la H.G. nr. 582/1998. în urma acestei numiri, făcută în baza unui act normativ care stabileşte competenţa directorului general de a numi directorii executivi ai societăţii, s-au semnat acte adiţionale la CIM.
Avându-se în vedere principiul simetriei actelor juridice, directorul general al CFR M., în temeiul prevederilor art. 19 alin. (1) lit. c) din Statutul societăţii, a emis decizia nr. 1314/26.07.2011, prin care contestatorul a fost revocat din funcţia de director.
Modificarea contractului de muncă al contestatorului sub aspectul funcţiei nu poate fi analizată prin prisma dispoziţiilor Codului muncii (ce conţin reguli specifice pentru modificarea raporturilor de muncă), fiind prevăzută printr-o normă derogatorie de la dreptul comun, conţinută de Statutul S.N.T.F. CFR M. SA.
Instanţa de fond a reţinut că în speţe similare aflate pe rolul Tribunalului Bucureşti, în care foşti salariaţi pe funcţii de directori executivi au contestat revocarea lor din funcţii tot în baza prevederilor unui Statut al angajatorului, de exemplu Compania Loteria Română, Statut aprobat prin O.U.G. nr. 159/1999, s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor conform cărora directorul general avea posibilitatea să revoce din funcţie directorii executivi.
Curtea Constituţională s-a pronunţat la data de 06.03.2008 prin Decizia nr. 269, prin care a stabilit că dispoziţiile art. 16 alin. (2) din anexa „Statutul Companiei Naţionale «Loteria Română» SA” la O.U.G. nr. 159/1999 privind înfiinţarea Companiei Naţionale „Loteria Română” SA sunt constituţionale. în motivarea deciziei s-a arătat că problemele ridicate de autorii excepţiei pornesc de la redactarea aparent
contradictorie a textului de lege criticat. Astfel, art. 16 alin. (2) din Statutul Companiei Naţionale „Loteria Româna’ SA, derogând de la dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, referitoare la numirea directorilor, prevede că directorii executivi ai Loteriei Naţionale sunt salariaţi ai acestei societăţi comerciale, ceea ce atrage incidenţa normelor specifice dreptului muncii. în acelaşi timp, textul de lege criticat prevede că o cauză de încetare a CIM o reprezintă revocarea din funcţie, fapt ce creează incertitudine cu privire la incidenţa normelor de drept aplicabile în această situaţie. Autorii excepţiei consideră că aplicarea dispoziţiilor specifice contractului de mandat ar fi în contradicţie cu statutul lor de salariaţi şi i-ar plasa într-o poziţie de inferioritate atât faţă de angajator, cât şi faţă de ceilalţi salariaţi.
Analizând aceste aspecte, Curtea a reţinut că textul de lege criticat, care stabileşte că directorul executiv este salariat al Loteriei Române, plasează, într-adevăr, acest raport juridic în sfera prevederilor specifice dreptului muncii. Acest raport de muncă însă este caracterizat de clauze specifice ce îşi găsesc justificarea în însăşi modalitatea specifică de dobândire a funcţiei de director executiv, şi anume prin numire de către preşedintele Consiliului de administraţie.
Astfel, încheierea contractului de muncă este subsecventă şi subordonată dobândirii funcţiei de director executiv, iar revocarea din funcţie atrage în mod firesc, ca efect, încetarea contratului de muncă, aspect pe care cel care ocupă funcţia de director executiv îl cunoaşte încă din momentul încheierii CIM.
Faptul că prin prevederile de lege supuse controlului de constituţionalitate este instituită o clauză specifică, derogatorie de la dreptul comun, cu privire la încetarea CIM, nu are semnificaţia încălcării dreptului la muncă. în acest sens, arată Curtea, trebuie reţinut şi faptul că, potrivit art. 1 alin. (2) C. muncii, „se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii”.
în continuare, Curtea reţine că principiul egalităţii în drepturi nu presupune omogenitate, iar existenţa unor situaţii obiectiv diferite justifică un tratament juridic diferenţiat. Prin urmare, nu se poate vorbi despre existenţa unei egalităţi între directorul executiv, care ocupă această funcţie prin numirea de către preşedintele Consiliului de administraţie, validată de către acest consiliu, şi ceilalţi salariaţi ai societăţii comerciale, al căror CIM nu este subordonat unei asemenea condiţii.
în altă ordine de idei, Tribunalul a reţinut că prin semnarea actului adiţional nr. 1319/26.07.2011 la CIM, contestatorul şi-a exprimat acordul cu privire la modificarea funcţiei sale din director trafic în consilier la Cabinetul directorului general, semnând acest act prin care i se schimba funcţia în aceea de consilier.
Reclamantul nu a învestit instanţa cu un capăt de cerere privind anularea acestui act juridic şi nici nu a probat neîndeplinirea vreuneia dintre condiţiile esenţiale pentru validitatea oricărei convenţii, condiţii referitoare la capacitatea de a contracta, consimţământul valabil exprimat, obiectul licit şi cauza licită.
Deşi susţine că între contestator şi intimată nu s-a realizat un acord prin care să se modifice condiţiile CIM stabilite prin actul adiţional nr. 831/14.07.2011, întrucât asupra sa s-au produs acte de intimidare, violenţă psihică, acte de constrângere şi ameninţări că la vârsta sa va rămâne fară serviciu, reclamantul nu a probat vicierea consimţământului său la semnarea actului adiţional nr. 1319/26.07.2011.
Astfel, reclamantul nu a dovedit că nu a fost valabil exprimat consimţământul său, respectiv că a fost surprins prin doi, smuls prin violenţă sau dat din eroare. în aceste condiţii, decizia 1316/26.07.2011 prin care reclamantul a fost numit consilier la Cabinetul directorului general nu are semnificaţia unei modificări unilaterale a contractului de muncă, fiind expresia acordului de voinţă al ambelor părţi. Constatând legalitatea măsurilor dispuse de intimată, instanţa de fond a reţinut că nu există faptă ilicită care să determine prejudicierea contestatorului şi să-l îndreptăţească la daune morale sau materiale.
în termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat recurentul R.L.
Analizând întregul material probator administrat în cauză prin prisma criticilor formulate de recurentul-contestator R.L., încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8-9 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Recurentul-contestator R.L. a fost angajat în cadrul intimatei S.N.T.F. CFR M. SA, în baza unui CIM din 1999, modificat ulterior prin acte adiţionale, ocupând în timp mai multe funcţii, respectiv: şef serviciu, director trafic în cadrul structurii centrale a CFR M. din 08.07.2011, în baza deciziei nr. 663/08.07.2011, director trafic în cadrul Centrului logistic de servicii pentru clienţi din cadrul CFR M., consilier la Cabinetul directorului general din cadrul CFR M., potrivit deciziei nr. 1316/26.07.2011.
Numirile recurentului în funcţia de director s-au făcut fară susţinerea unui concurs, pe considerente pur manageriale, prin decizia directorului general, în temeiul prevederilor art. 19 alin. (1) lit. c) din Statutul CFR M. anexă la H.G. nr. 582/1998, care reglementează competenţa directorului general de a numi directorii executivi ai societăţii pentru ocuparea postului de director, ulterior numirii fiind semnate de părţi acte adiţionale la CIM.
Prin decizia nr. 1314/26.07.2011 s-a dispus revocarea recurentului din funcţia de director executiv, în baza art. 19 din Statutul S.N.T.F. CFR
M. SA, statut ce constituie anexă la H.G. nr. 582/1998 privind înfiinţarea S.N.T.F. CFR M. SA prin reorganizarea S.N. CFR.
Recurentul-contestator a contestat în cauză atât decizia nr. 1314/
26.07.2011, de revocare din funcţie, cât şi decizia nr. 1316/26.07.2011, de numire în funcţia de consilier la Cabinetul directorului general din cadrul CFR M.
în ceea ce priveşte primul motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurent, Curtea reţine netemeinicia acestuia, întrucât prima instanţă a analizat judicios actul juridic dedus judecăţii, fară a schimba în vreun fel natura sau înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia, de natură a atrage incidenţa. Astfel, prima instanţă a apreciat judicios că raportul juridic dintre directorul executiv şi CFR M. este un raport de muncă, caracterizat însă de clauze specifice care îşi găsesc justificarea în modalitatea specifică de dobândire a funcţiei de director executiv, şi anume prin numire de către directorul general.
în ceea ce priveşte Decizia nr. 269/06.03.2008, Curtea nu poate reţine afirmaţiile recurentului, în sensul că instanţa de fond şi-ar fi întemeiat soluţia pe considerentele acesteia, întrucât această decizie a fost invocată în susţinerea argumentului privind acordarea priorităţii unei norme speciale (Statutul intimatei S.N.T.F. CFR M. SA) raportat la norma generală (Codul muncii), ca modalitate de interpretare a acestui principiu, şi nu prin analogia situaţiilor de fapt existente în celălalt litigiu, care nu sunt identice.
Mai exact, analogia cu situaţia directorului executiv examinată prin decizia Curţii Constituţionale nr. 269/6.03.2008 a fost făcută în raport de prevederile art. 1 alin. (2) C. muncii, care impun analiza revocării din funcţie a directorului executiv doar prin prisma dispoziţiilor speciale, iar nu şi a prevederilor dreptului comun – Codul muncii.
Curtea apreciază că în mod corect prima instanţă a interpretat sistematic prevederile legale aplicabile în cauză, ţinând seama de raportul dintre legea generală (regula) şi legea specială (excepţia), exprimat în adagiile generalia specialibus nori derogant şi specialia generalibus derogant.
în acest context, de vreme ce potrivit art. 1 alin. (2) C. muncii, prevederile Codului muncii se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii, instanţa de fond judicios a dat eficienţă prevederilor derogatorii de la dreptul comun, respectiv dispoziţiile art. 19 din Statutul S.N.T.F. CFR M. SA, care permit directorului general să numească, să suspende sau să revoce directorii executivi, cu acordul Consiliului de administraţie, care se aplică cu prioritate faţă de prevederile reglementate de dreptul comun, Legea nr. 53/2003.
Curtea nu poate primi susţinerea recurentului în sensul că revocarea din funcţie trebuia să fie precedată de exprimarea acordului său prin încheierea unui act adiţional la CIM. Astfel, Curtea reţine că instituţia revocării din funcţie reprezintă o măsură aflată la dispoziţia organului de conducere al entităţii juridice, care se aplică exclusiv pentru persoanele aflate în funcţii de conducere numite ca atare de aceeaşi structură decizională, potrivit principiul simetriei formelor juridice, mutuus consensus mutuus dissensus.
în aplicarea acestui principiu, Curtea constată că recurentul-con-testator a fost numit în funcţia de director de către organul decizional, în condiţiile unui raport juridic de muncă preexistent, în baza căruia ocupa o altă funcţie în structura societăţii.
Astfel cum s-a mai arătat deja, potrivit Statutului S.N.T.F. CFR M. SA, directorii se numesc şi se revocă de către directorul general, or aceste condiţii speciale de formă au fost respectate în cauză, nefiind necesară exprimarea prealabilă a consimţământului a celui numit sau revocat.
Prin urmare, de vreme ce prevederile speciale enunţate înscrise în statutul intimatei nu instituie anumite condiţii de formă a dispoziţiei de revocare din funcţia de director executiv şi nicio procedură sancţionată cu nulitatea absolută a deciziei, nu poate fi aplicată o astfel de sancţiune, în sensul arătat de recurent, întrucât unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge.
Cu privire la asimilarea deciziei de revocare cu o sancţiune disciplinară, Curtea reţine că actul de revocare din funcţie contestat în cauză nu reprezintă un act tipic de dreptul muncii, pentru a fi supus condiţiilor de formă şi de fond ale deciziei de concediere invocate de recurent, aplicabile numai în situaţia concedierii din motive imputabile salariatului.
De asemenea, nu se poate reţine în cauză încălcarea prevederilor art. 41 C. muncii, întrucât modificarea CIM nu a fost unilaterală, ci cu acordul ambelor părţi, recurentul-contestator fiind de acord cu trecerea sa în funcţia de consilier al directorului general, prin semnarea actului adiţional nr. 1319/26.07.2011, care produce efecte juridice depline, conform convenţiei părţilor, în condiţiile în care nu a fost contestat pe calea unei acţiuni în instanţă, precum şi a fişei de post corespunzătoare postului ocupat, în data de 06.10.2011, ulterior declanşării prezentului litigiu.
S-a mai susţinut de către recurent faptul că actul contestat reprezintă o măsură abuzivă a angajatorului în exercitarea dreptului de revocare, întrucât nu s-a justificat expres adoptarea acestei măsuri.
Curtea nu poate reţine o astfel de critică, întrucât dispoziţiile legale în vigoare nu impun pentru persoanele numite în funcţii de conducere motivarea revocării acestora, aşa cum nu impun nici criterii de selecţie
la numirea/desemnarea organelor proprii de conducere, aceasta fiind un atribut exclusiv al organului decizional.
Pe de altă parte, recurentul-contestator a cunoscut faptul că măsura revocării sale din funcţia de director executiv a fost determinată de retragerea accesului la informaţiile secrete de stat, fiind de acord cu modificarea CIM, potrivit actului adiţional necontestat pentru viciu de consimţământ.
Legat de obligaţia de informare a salariatului reglementată de art. 17 alin. (1) C. muncii, care subzistă în sarcina angajatorului anterior momentului angajării, cât şi ulterior, pe toată perioada derulării raporturilor de muncă, asupra clauzelor CIM pe care intenţionează să le modifice, Curtea reţine că îndeplinirea acesteia se prezumă în cazul recurentului, la momentul semnării actului adiţional nr. 1319/26.07.2011, potrivit art. 17 alin. (2) C. muncii.
împrejurarea că directorul general al intimatei nu a semnat un contractul de mandat cu societatea prin Consiliul de administraţie, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 79/2008, având ca obiect îndeplinirea unor obiective şi criterii de performanţă aprobate de acţionari, nu atrage nulitatea deciziei de revocare contestate în cauză, cum în mod greşit susţine recurentul, întrucât existenţa unui astfel de contract de mandat nu constituie o condiţie ad validitatem în ceea ce priveşte îndeplinirea funcţiei de director general.
De notat că Legea nr. 31/1990 nu condiţionează valabilitatea numirii directorului general şi exercitarea drepturilor sale conform statutului societăţii de existenţa unui contract de mandat.
Pentru toate considerentele arătate, întrucât prima instanţă a procedat la o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, hotărârea atacată a fost menţinută, motiv pentru care Curtea a respins recursul ca nefondat, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
