Secţia Comercială, decizia nr. 461 din 10 februarie 1998 (dosar nr. 3946/1997)
Tribunalul a admis cererea reclamantei TOLE SCHIPBUILDING REPAIR A TRADING CO LTD, LIMASSOL Cipru şi, în consecinţă, a încuviinţat executarea silită a hotărârii judecătoreşti nr. 55 din 31 iulie 1995 pronunţată de Curtea Supremă din Cipru, Jurisdicţia Amiralităţii, prin care pârâtul PORTUL US DUNSIS PRIDUNAYAKAJA 2 VALCOVO, Ucraina, a fost obligat să plătească reclamantei suma datorată în dolari sau echivalentul în valută cipriotă.
Totodată au respins ca nefondate toate excepţiile invocate de pârât în legătură cu neîndeplinirea condiţiilor din Legea nr. 105/1992, prevăzute expres pentru admiterea unor astfel de cereri.
Apelul declarat de pârât a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel.
Instanţele au reţinut că hotărârea nr. 55 din 31 iulie 1995, este definitivă şi potrivit legii statului în care a fost pronunţată şi că aceasta a fost recunoscută ca valabilă pe teritoriul României, prin hotărâre irevocabilă, respectiv Decizia Curţii Supreme de Justiţie, astfel că hotărârea străină a intrat în puterea lucrului judecat şi ca atare urmează a produce aceleaşi efecte ca orice altă hotărâre definitivă pronunţată de
instanţele naţionale.
Pe fond s-a reţinut că pârâtul a recunoscut în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea nr. 55/1995, atât existenţa debitului cât şi întinderea acestuia, şi că s-a obligat la stingerea acestuia prin plată, situaţie nerespectată, care a determinat creditoarea să pornească executarea silită împotriva bunurilor aflate în patrimoniul acestuia.
Pârâtul a declarat recurs susţinând că nu s-a făcut dovada reciprocităţii de de fapt, încălcându-se dispoziţiile art. 6 teza II din Legea nr. 105/1992, privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, că dovada caracterului definitiv şi executoriu al hotărârii străine, încalcă ordinea de drept internaţional privat român, astfel că aceasta trebuia înlăturată în temeiul art. 8 lit. “a” din Legea nr. 105/1992, întrucât contravine principiilor de drept internaţional privat deoarece se cere încuviinţarea executării silite a unei hotărâri nesupusă nici unei căi de atac.
Or, în dreptul intern, din care derivă şi dreptul internaţional public, căile de atac şi regimul acestora sunt reglemetate prin norme de ordine publică, care prevăd posibilitatea atacării oricărei hotărâri judecătoreşti, mai puţin a celor pronunţate în materie de strămutare.
Se mai susţine că, prescripţia dreptului de a cere executarea silită trebuia examinată în raport de termenul de prescripţie propriu raporturilor de drept procesual şi execuţional aferente speţei şi nu în funcţie de termenul general de prescripţie din dreptul intern şi printr-o ultimă critică se susţine că natura juridică a hotărârii nr. 55/1995 a fost stabilită corect de instanţe, întrucât aceasta reprezintă în realitate un ordin de vânzare a gajurilor şi nicidecum a hotărârii de fond, astfel că, aceasta conferă creditorului dreptul ca în realizarea creanţei să urmărească silit numai navele aparţinând debitorului, menţionate expres în dispozitiv şi nu şi pe cele care nu se află în această situaţie, şi care au fost sechestrate, în aceste condiţii, fără o justificare legală.
în acest context, se susţine că, intimata în calitate de creditoare, trebuie să ceară recunoaşterea şi respectiv încuviinţarea executării silite a hotărârii străine, pe teritoriul
Ucrainei, unde se află navele asupra cărora s-a constituit ipoteca şi nu pe teritoriul României şi asupra unei nave, macara plutitoare PGP. 1, care nu a fost prevăzută ca bun ipotecat în dispozitivul hotărârii străine.
în consecinţă se solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor şi respingerea cererii privind încuviinţarea executării silite a hotărârii nr. 55/1995, pronunţată de Curtea Supremă din Cipru – Jurisdicţia Amiralităţii. Recursul nu este fondat.
Sediul materiei, care conferă instanţelor române dreptul de a recunoaşte valabilitatea unei hotărâri străine pe teritoriul ţării noastre îl constituie dispoziţiile art. 167 din Legea nr. 105/1992 iar a încuviinţării executării silite, îl formează prevederile art. 174 din aceeaşi lege.
Din cele expuse rezultă că pentru a se putea executa silit o hotărâre străină, pe teritoriul României, aceasta trebuie să parcurgă două faze.
într-o primă fază se recunoaşte valabilitatea hotărârii străine, situaţie soluţionată pozitiv prin hotărâre irevocabilă a Curţii Supreme iar în cea de a doua fază se încuviinţeză executarea silită a hotărârii străine.
în speţă, este vorba de cea de a doua fază, adică a încuviinţării executării silite care este reglementată de dispoziţiile art. 174 din Legea nr. 105/1992 literele “a” şi “b”.
Conform art. 174 din legea precitată, pentru încuviinţarea hotărârii străine trebuie respectate condiţiile prevăzute de art. 167 şi, în plus, ca hotărârea să fie executorie, potrivit legii instanţei care a pronunţat-o.
în speţă, prin hotărâre irevocabilă s-a constatat că hotărârea străină îndeplineşte toate cele 3 condiţii (litera a, b, şi c) impuse de dispoziţiile art. 167, pentru a fi recunoscută şi ca urmare din moment ce legea nu distinge ca o condiţie de recunoaştere şi încuviinţare a hotărârii străine, între reciprocitatea de recunoaştere de fapt şi recunoaştere de drept sau de fapt în materia executării silite, această critică se constată a fi nefondată, deoarece prin hotărârea irevocabilă s-a stabilit că între cele două state (România şi Republica Cipru) există o reciprocitate de fapt, ceea ce înlătură orice
susţineri contrare.
Caracterul executoriu al hotărârii străine (art. 174 lit. “a”) este atestat de certificatele de legalizare şi investire, eliberate în conformitate cu legislaţia ţării de origine a hotărârii, din care rezultă că aceasta nu are un caracter provizoriu, nu este supusă nici unei căi de atac şi că este pe deplin executorie cu privire la tot ce conţine.
Cu privire la susţinerile recurentului, fundamentate pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 105/1992, se constată că nici acestea nu sunt întemeiate deoarece faptul că hotărârea străină nu este supusă nici unei căi de atac, nu înseamnă că aceasta ar încălca ordinea de drept internaţional privat român, întrucât pe de o parte dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 105/1992 consacră principiul intangibilităţii hotărârii străine (instanţele române neputând proceda la examinarea pe fond a hotărârii sau la modificarea ei) iar pe de altă parte, refuzul recunoaşterii hotărârii străine poate fi pus în discuţie numai în prima fază (adică aceea a recunoaşterii) şi numai în cazul că aceasta ar încălca ordinea publică de drept internaţional privat român, (art. 118 pct. 2) astfel cum aceasta a fost prevăzută la art. 151 din Legea nr. 105/1992. Or, în speţă nu se poate pune problema că ar fi fost încălcată competenţa exclusivă a instanţelor române referitoare la judecarea cererii privind executarea silită a unui titlu executoriu pe teritoriul României (pct. 8 art. 151) întrucât în cauză s-au pronunţat tocmai instanţele stabilite de lege, şi cu respectarea competenţei materiale, aşa încât şi această critică urmează a fi respinsă.
Conform art. 174 lit. “b” instanţa este datoare să verifice dacă dreptul de a cere executarea silită nu este prescris potrivit legii române.
Această dispoziţie legală, are în vedere faptul că prescripţia dreptului de a obţine executarea silită este o cauză de stingere a forţei executorii a unui titlu executoriu, astfel că organul de executare nu mai poate proceda la începerea, continuarea sau săvârşirea executării chiar în lipsa unei opuneri exprese din partea debitorului, întrucât într-o asemenea situaţie hotărârea neexecutată în termen şi-a pierdut puterea lucrului judecat.
în speţă instanţele au reţinut că în cauză este aplicabil termenul general de 3 ani din dreptul intern (Decretul nr. 167/1958) şi că introducerea cererii privind încuviinţarea executării silite a hotărârii nr. 55 din 31 iulie 1995, a avut loc la data de 4 iunie 1997, deci înlăuntrul acestui termen.
De asemenea s-a mai reţinut că potrivit Legii din 2 august 1995, hotărârile străine pot fi executate în Republica Cipru în termen de 6 ani de la data pronunţării acestora.
Pe cale de consecinţă, constatându-se că dreptul de a cere executarea silită, nu este prescris nici după legea statului de origine a hotărârii şi nici în raport de legea aplicabilă în ţara de executare, justificat instanţele au înlăturat susţinerile contrare, maj ales că din nici o probă de la dosar care ar fi incumbat recurentului nu rezultă că în speţă ar fi aplicabil un alt termen de prescripţie mai redus, în raport de care dreptul de a cere executarea silită ar fi prescris.
Cu privire la natura hotărârii nr. 55/1995, se constată că aceasta este o hotărâre de fond, întrucât obiectul principal al cererii l-a constituit obligarea pârâtului la plata unor sume de bani, şi numai ca o măsură subsidiară instanţa, a dispus înfiinţarea ipotecii asupra navelor menţionate în dispozitivul acestuia.
Or, în aceste condiţii şi ţinând cont că debitorul nu a contestat niciodată existenţa şi cuantumul debitului, luându-şi numeroase angajamente, nerespectate, de a proceda la stingerea acestuia prin plată, justificat instanţa de apel a considerat că în vederea realizării creanţei sale, creditoarea este îndreptăţită să-l urmărească pe debitor pentru orice bun aflat în patrimoniul acestuia, chiar dacă acesta nu a fost menţionat expres în dispozitivul hotărârii străine, cum e cazul cu macaraua plutitoare P.G.P.1, asupra căreia s-a instituit prin hotărâre irevocabilă sechestrul asigurator, tocmai pentru a preîntâmpina posibilitatea debitorului de a ocoli executarea silită a hotărârii a cărei temeinicie şi legalitatea nu a pus-o niciodată în discuţie.
în acest context, justificat, instanţele nu au primit susţinerile recurentului în sensul că hotărârea străină trebuia recunoscută şi pusă în executare în Ucraina, pe ale cărei ape teritoriale se aflau navele menţionate în dispozitivul acesteia, întrucât din probele de la dosar rezultă că debitorul a refuzat să mai prelungească contractele de gaj fără deposedare, care au expirat la finele anului 1996, care au avut ca obiect tocmai navele asupra cărora creditoarea era îndreptăţită să pornească conform dispozitivului hotărârii străine, executarea silită, în cazul neachitării datoriei.
Aşa fiind, recursul a fost respins ca nefondat.
