De vreme ce legiuitorul nu a exclus aplicarea prevederilor art. 56 lit. d) C. muncii, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 49/2010 în cazul contractelor încheiate pe perioadă determinată, nici interpretul nu poate distinge în funcţie de tipul contractului (pe perioadă determinată sau nedeterminată).
Este de necontestat faptul că art. 41 alin. (5) introdus prin Legea nr. 49/2010 privind unele măsuri în domeniul muncii şi asigurărilor sociale permite asiguraţilor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru obţinerea unei pensii pentru limită de vârstă, cu excepţia pensiei anticipate şi a pensiei anticipate parţiale, continuarea activităţii numai cu acordul angajatorului; în condiţiile legii, însă, în speţă, Curtea reţine că angajatorul nu şi-a mai dat un astfel de acord în privinţa inti-matului-reclamant, invocând restricţiile bugetare impuse ca urmare a adoptării Legii nr. 118/2010.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. mun. şi asig. soc.,
dec. nr. 4828/R/19.09.2012
Prin sentinţa civilă nr. 1047/03.02.2012, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VllI-a, Conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis contestaţia formulată de contestatorul D.D.M. în contradictoriu cu intimatul M.A.D.R. împotriva Ordinului Ministrului nr. 1175 bis/30.07.2010 emis de intimat; a obligat intimatul să reintegreze contestatorul pe postul deţinut anterior emiterii deciziei de concediere; a obligat intimatul la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu cele-
lalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Intre contestatorul D.D.M. şi intimatul M.A.D.R s-a încheiat CIM nr. 308/25.05.2006, prin care contestatorul a fost angajat pe postul de inginer electromecanic supraveghere, proiectare şi execuţie lucrări de reabilitare în cadrul Unităţii de Management al Proiectului „Reabilitarea şi reforma sectorului de irigaţii”, durata contractului fiind de la 25.05.2006 până la data de 31.03.2011.
Salariul de bază lunar al angajatului a fost modificat succesiv prin cele două acte adiţionale, respectiv actul adiţional nr. 1/01.08.2007 şi actul adiţional nr. 2/30.04.2010.
Prin Ordinul nr. 1175 bis/30.07.2010, începând cu data de
01.08.2010, s-a constatat încetarea de drept a CIM al contestatorului, inginer electromecanic în cadrul U.M.P. „Reabilitarea şi reforma sectorului de irigaţii”, ca urmare a îndeplinirii condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare.
S-a mai reţinut că prin decizia nr. 216658/03.02.2011 a Casei judeţene de pensii au fost stabilite în favoarea contestatorului drepturi de pentru muncă depusă şi limita de vârstă, începând cu data de 07.09.2010, iar la rubrica „datele care au condus la stabilirea drepturilor de pensie”, s-a trecut vârsta standard de pensionare 62 ani şi 9 luni, precum şi vârsta contestatorului la pensionare – 67 ani şi 3 luni.
Având în vedere situaţia de fapt reţinută în speţă şi dispoziţiile legale aplicabile, Tribunalul a apreciat Ordinul nr. 1175 bis din
30.07.2010 ca nelegal.
Astfel, încetarea de drept a CIM poate fi constatată de angajator numai în situaţiile expres prevăzute de art. 56 C. muncii, în vigoare la data emiterii deciziei.
în cauză, angajatorul şi-a întemeiat decizia pe dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003.
Potrivit acestui text de lege, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 49/2010, publicată în M. Of. nr. 195/2010, „contractul individual de muncă existent încetează de drept: (…) d) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare”. De asemenea, prin acelaşi act normativ, la art. 56 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii s-a introdus un nou alineat, alin. (2), cu următorul cuprins: „(2) Pentru
situaţiile prevăzute la alin. (l) lit. d)-k), constatarea cazului de încetare de drept a contractului individual de muncă se face în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea acestuia, în scris, prin decizie a angajatorului, şi se comunică persoanelor aflate în situaţiile respective în termen de 5 zile lucrătoare”.
S-a constatat că în cauză, astfel cum rezultă din însăşi decizia de pensionare privind acordarea pensiei pentru muncă depusă şi limită de vârstă, contestatorul a îndeplinit cele două condiţii, de vârstă standard şi stagiul minim de cotizare pentru pensionare la data de
14.03.2006, când a împlinit 62 de ani şi 9 luni, aspect cunoscut şi de instituţia intimată la acea dată, astfel cum rezultă din adresa nr. 1158/14.03.2006.
Cu toate acestea, angajatorul a decis, potrivit referatului de aprobare U.M.P. nr. 1823/18.05.2006 şi ulterior prin Ordinul nr. 308/25.05.2006 şi CIM nr. 308/25.05.2006, să-şi dea acordul la începerea unor noi raporturi de muncă pe perioadă determinată cu angajatul contestator, raporturi care urmau a se încheia la
31.03.2011.
în acest context, emiterea Ordinului nr. 1175 bis/30.07.2010, la mai bine de patru ani de la îndeplinirea celor două condiţii pentru încetarea de drept a CIM, prevăzute de art. 56 lit. d), după ce însuşi angajatorul a iniţiat un nou contract de muncă cu angajatul, este în vădită contradicţie cu normele legale pe care se întemeiază.
Pentru motivele expuse, Tribunalul a admis contestaţia, a anulat Ordinul Ministrului nr. 1175 bis/30.07.2010 emis de intimat şi a obligat intimatul să reintegreze contestatorul în funcţia deţinută anterior emiterii deciziei de concediere.
In baza art. 80 din Legea nr. 53/2003, Tribunalul a obligat intimatul la plata către contestator a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.
In termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat recurentul-intimat M.A.D.R., recurs întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 şi art. 304′ C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei recurate, pe care o consideră netemeinică şi nelegală, cu consecinţa respingerii în totalitate a acţiunii ca neîntemeiată.
S-a susţinut că sentinţa instanţei de fond este criticabilă sub aspectul aplicării eronate a prevederilor legale prin interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, pentru următoarele motive:
Instanţa de fond a fost mai mult decât părtinitoare, aşa cum se observă în considerentele şi dispozitivul acesteia, fară a avea un argument legal.
Din considerentele sentinţei rezultă clar că instanţa de fond a apreciat mult mai mult decât ar fi trebuit în limita legii, încălcând principiul echităţii, fiind vizibil aplecată asupra situaţiei reclamantului, concluzionând fară niciun argument legal că s-ar afla în faţa unei concedieri.
Recurentul solicită să se analizeze toate aceste aspecte din prisma legalităţii acestei hotărâri şi să se aibă în vedere argumentele pe care M.A.D.R. le-a adus instanţei de fond prin întâmpinare şi pe care instanţa le-a considerat mai mult afirmaţii contradictorii şi lipsite de temei legal.
în opinia instanţei de fond rezultă că unui angajat care la momentul încheierii CIM de muncă determinată îndeplinea condiţiile de pensionare nu îi va mai înceta niciodată contractul de muncă, chiar dacă situaţia economică a angajatorului la un moment dat nu poate suporta cheltuieli în acest sens.
Or, la momentul angajării intimatului – anul 2006 – situaţia economică era una favorabilă, legislaţia în vigoare la acea dată conferea posibilitatea angajării de persoane care îndeplineau condiţiile de pensionare şi chiar pensionari, însă ulterior, odată cu criza economică, a intrat în vigoare Legea nr. 118/2010 care prevedea în mod expres reducerea cheltuielilor bugetare şi pensionarea tuturor bugetarilor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de legea pensiilor.
Recurentul a arătat că postul ocupat de reclamant a fost obţinut în urma unui concurs pentru derularea unui proiect finanţat de Banca Mondială, conform Ordinului Ministrului nr. 457/18.07.2003, CIM pentru o perioadă determinată fiind semnat iniţial pentru 6 luni. Ulterior, pe parcursul celor 4 ani de derulare a raporturilor de muncă, respectiv din 25.05.2006 (data începerii CIM) şi 01.08.2010 (data constatării încetării de drept a CIM) s-au semnat 2 acte adiţionale ale acestuia, respectiv nr. 1/01.08.2007 şi nr. 2/30.04.2010, ambele conţinând doar modificarea salariului de bază.
S-a învederat că reclamantul face confuzie între noţiunea de concediere şi cea de încetare de drept a CIM nr. 308/25.05.2006, acestea fiind două instituţii diferite prevăzute de legislaţia muncii, respectiv Codul muncii, condiţiile şi sancţiunile fiind diferite, iar instanţa de fond a preluat în totalitate opinia reclamantului.
In cauză, aşa cum reiese din lecturarea sumară a Ordinului Ministrului nr. 1175bis/30.07.2010 contestat, este vorba de un act administrativ de încetare de drept a CIM prevăzut de art. 56 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 53/2003, şi nu de un ordin de concediere.
In cuprinsul cererii, reclamantul menţionează că M.A.D.R. se află în eroare în privinţa textului de lege care şi-ar găsi aplicabilitatea în speţă. Astfel, se afirmă că ar fi incident în cauză art. 56 lit. j), şi nu art. 56 lit. d) din Legea nr. 53/2003.
Or, în concret, este vorba de un CIM pe perioadă determinată; potrivit art. 82 C. muncii, anterior ultimei sale modificări, durata maximă pentru care se putea încheia un CIM pe perioadă nedeterminată era de 24 luni (în prezent, conform ultimelor modificări ale codului, aceasta devenind de 36 luni).
Ca atare, este cert că reclamantul, care a semnat un CIM pentru o perioadă de 6 luni, a încasat drepturi salariale consistente timp de 4 ani.
Acest lucru a fost posibil în contextul în care, din motive pe care recurentul şi le asumă, nu au fost încheiate cu reclamantul alte contracte de muncă sau acte adiţionale având ca obiect prelungirea duratei CIM.
în acest mod, CIM pe perioadă determinată nr. 308/25.05.2006 a căpătat natura juridică a unui CIM pe perioadă nedeterminată, cu toate drepturile şi obligaţiile ce decurg dintr-un astfel de contract.
Se menţionează că M.A.D.R. a fost de bună-credinţă şi a apreciat profesionalismul reclamantului, împrejurare recunoscută de reclamant în cuprinsul cererii, prin care se arată că îndeplinea condiţiile de pensionare prevăzute de Legea nr. 19/2000, respectiv stagiul de cotizare şi vârsta standard pentru limită de vârstă, încă din 2006, aspect care rezultă şi din decizia de pensionare depusă la dosarul cauzei.
In considerarea aptitudinilor reclamantului, dovedite încă din momentul ocupării postului, ca urmare a obţinerii acestuia prin concurs, M.A.D.R. ar fi continuat raporturile de muncă cu reclamantul dacă la data de 03.07.2010 nu ar fi intrat în vigoare Legea nr. 118/2010, care prevedea în mod expres reducerea cheltuielilor bugetare şi pensionarea tuturor bugetarilor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de legea pensiilor.
Astfel, deşi reclamantul a îndeplinit vârsta maximă până la care ar fi putut ocupa un post în sistemul public încă din anul 2006, M.A.D.R. l-a menţinut în funcţie încă 4 ani după acesta dată.
Afirmaţia cu privire la faptul că Ordinul Ministrului nr. 1175 bis/30.07.2010 nu îndeplineşte condiţiile de formă constituie o încercare umilă de a da o aparenţă de nelegalitate acestuia, fără a aduce argumente în acest sens.
In concluzie, şi în mod evident, faţă de cele expuse mai sus, recurentul a susţinut că, în speţă, CIM nr. 308/25.05.2006 al reclamantului a încetat de drept, în temeiul art. 56 lit. d) din Legea nr. 53/2003.
Referitor la obligarea la reintegrare a reclamantului în funcţia deţinută anterior, recurentul o consideră nefondată, netemeinică şi nelegală, cu atât mai mult obligarea la plata drepturilor salariale neîncasate, indexate, majorate şi reactualizate, precum şi plata celorlalte drepturi de care a beneficiat de la data concedierii şi până la data reintegrării.
Analizând întreg materialul probator administrat în cauză prin prisma criticilor formulate de recurentul-intimat, care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Prima instanţă a fost învestită să soluţioneze acţiunea formulată de intimatul-reclamant, având ca obiect anularea Ordinului nr. 1175 bis/30.07.2010 emis de M.A.D.R., prin care s-a constatat încetarea de drept a CIM, în baza art. 56 alin. (1) lit. d) C. muncii, cu începere din data de 01.08.2010, ca urmare a îndeplinirii condiţiilor pentru pensionarea pentru limită de vârstă.
La data emiterii ordinului contestat (30.07.2010), CIM înceta de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare (condiţiile pentru pensionare pentru limită de vârstă), potrivit art. 56 lit. d) C. muncii, modificat prin Legea nr. 49/2010 privind unele măsuri în domeniul muncii şi asigurărilor sociale.
Survenirea cazului de pensionare nu însemna însă că încetarea de drept a CIM intervine în mod automat la data îndeplinirii condiţiilor pentru pensionare pentru limită de vârstă, întrucât prin alin. (2) din art. 56 C. muncii, introdus prin Legea nr. 49/2010, legiuitorul a impus angajatorului să emită în termen de 5 zile lucrătoare de la intervenirea cazului de încetare un act intern (ordin, decizie, dispoziţie, proces-verbal), prin care să se constate că s-a produs una din cauzele de încetare de drept a contractului respectiv, precum şi sarcina de a comunica acest act persoanelor aflate în situaţiile respective, în termen de 5 zile lucrătoare.
Prevederile legale enunţate au intrat în vigoare ulterior emiterii Ordinului nr. 308/25.05.2006 de către M.A.D.R. şi CIM încheiat între părţi, înregistrat sub nr. 308/25.05.2006, prin care intimatul-reclamant a fost încadrat în postul de inginer electromecanic supraveghere, proiectare şi execuţie lucrări de reabilitare în cadrul Unităţii de Management a Proiectului „Reabilitarea şi Reforma Sectorului de Irigaţii”, înfiinţată în cadrul M.A.D.R. prin Ordinul Ministrului nr. 457/2003, pe perioadă determinată, respectiv pe durata derulării proiectului, cu începere din 25.05.2006 şi până la 31.03.2011, cu un salariu brut negociat de 1592 dolari SUA, iar recurentului M.A.D.R., în calitate de angajator, îi revenea obligaţia de a se conforma acestor dispoziţii imperative, motiv pentru care acesta a emis ordinul contestat prin care a constatat încetarea de drept a CIM al intimatului, în temeiul art. 56 lit. d) C. muncii.
încetarea CIM dispusă în cauză, în baza art. 56 lit. d) C. muncii, constituie unul dintre cazurile de încetare de drept a CIM, care intervine prin efectul legii, ca urmare a apariţiei unor situaţii prevăzute de lege, ivite în timpul derulării raporturilor de muncă (îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii pentru pensionare pentru limită de vârstă – vârstă standard şi stagiu minim de cotizare), indiferent de tipul contractului (pe perioadă determinată sau nedeterminată, cu timp parţial de muncă, contracte de muncă temporare sau de muncă la domiciliu) ori de faptul că salariatul a făcut sau nu cerere de pensionare, deci independent de voinţa părţilor.
Este de necontestat faptul că art. 56 lit. j) C. muncii invocat de intimatul-contestator permitea încetarea CIM cu durată determinată la data expirării termenului pentru care au fost încheiate, stabilită de comun acord între părţi.
Insă, în speţă, încetarea de drept a CIM constatată prin ordinul contestat nu a fost determinată de manifestarea de voinţă a părţilor în ceea ce priveşte finalizarea raportului de muncă, pentru a putea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 56 lit. j) C. muncii, ci a avut loc în baza altui temei de drept, respectiv art. 56 lit. d) C. muncii, ceea ce înseamnă că legea a fost cea care a determinat încetarea raporturilor de muncă.
Aşadar, chiar dacă părţile au încheiat un CIM pe perioadă determinată, prin care au convenit ca dată a încetării raporturilor de muncă data finalizării proiectului finanţat de Banca Mondială (31.03.2011), efectele unui astfel de CIM pot înceta şi mai înainte de data stabilită de comun acord de părţile contractante, în ipoteza
în care intervine un alt caz de încetare de drept a contractului prevăzut expres de art. 56 C. muncii, în speţă îndeplinirea cumulativă a condiţiilor pentru pensionare pentru limită de vârstă [art. 56 lit. d) C. muncii].
împrejurarea că la momentul angajării intimatului s-a specificat faptul că la baza emiterii Ordinului nr. 308/25.05.2006 s-a avut în vedere şi scrisoarea Băncii Mondiale din 03.05.2006 privind avizul acesteia pentru angajarea la U.M.P. nu impunea angajatorului sarcina solicitării acordului Băncii Mondiale la încetarea CIM contestată în cauză, întrucât această încetare a intervenit ope legis, în virtutea legii, astfel că nu se poate reţine incidenţa principiului revocării actelor juridice bilaterale, mutus consensus, mutus dissensus, aplicabil în situaţia în care încetarea CIM intervine prin voinţa părţilor, cum este cazul prevăzut de art. 55 lit. b) C. muncii.
Legat de momentul încheierii CIM dintre părţi nr. 308/25.05.2006 şi de împrejurarea potrivit căreia angajatorul, deşi avea cunoştinţă de faptul că intimatul îndeplinea condiţiile pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă, totuşi şi-a exprimat consimţământul la încheierea unui CIM pe perioadă determinată, respectiv până la 31.03.2011, Curtea consideră ca fiind relevantă pentru soluţionarea cauzei expunerea legislaţiei în vigoare de la acea dată.
Astfel, art. 56 lit. d) C. muncii, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 24 din O.U.G. nr. 65/2005, stipula că încetarea de drept a CIM intervine la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, pensionare anticipată, pensionare anticipată parţială sau pensionare pentru invaliditate a salariatului, potrivit legii.
Prin urmare, spre deosebire de reglementarea legală în vigoare la data emiterii ordinului contestat, când încetarea de drept a CIM intervenea indiferent de formularea unei cereri de pensionare, Curtea constată că la data încheierii CIM invocat în cauză (25.05.2006), încetarea de drept a CIM presupunea nu numai îndeplinirea vârstei standard de pensionare şi întrunirea stagiului minim de cotizare, ci şi comunicarea deciziei de pentru limită de vârstă, în ipoteza în care salariatul formulase cerere de pensionare.
Mai mult decât atât, art. 41 alin. (6) din Legea nr. 19/2000, introdus prin Legea nr. 338/2002 privind aprobarea O.U.G. nr. 49/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale prevedea în mod expres că în situaţia asiguraţilor care au depus cerere de pensionare, angajatorii acestora nu pot dispune încetarea raporturilor de
muncă, de serviciu sau a calităţii de membru cooperator, după caz, în vederea pensionării, decât după primirea deciziei de admitere a cererii de pensionare.
Pe de altă parte, în ipoteza în care salariatul nu formulase cerere de pensionare, deşi îndeplinea condiţiile de vârstă standard şi stagiul minim de cotizare, CIM nu înceta de drept, angajatorul având facultatea de a dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului, conform art. 61 lit. e) C. muncii.
în speţă, prin Ordinul M.A.P.D.R. nr. 10/216.01.2006 s-a hotărât pensionarea tuturor salariaţilor care îndeplinesc condiţiile de pensionare pentru limită de vârstă, însă intimatul, fară a formula cerere de pensionare, a solicitat prin cererea înregistrată sub nr. 1158/02.02.2006 la centrala Administraţiei Naţionale a îmbunătăţirilor Funciare RA continuarea activităţii sale în cadrul M.A.P.D.R. şi după data îndeplinirii condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă.
Prin urmare, în lipsa unei cereri de pensionare din partea intimatului şi a comunicării deciziei de pensie pentru limită de vârstă către acesta, angajatorul nu era obligat să constate intervenită încetarea de drept a CIM al acestuia la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă (martie 2006), întrucât nu exista o obligaţie legală în acest sens reglementată de art. 56 lit. d) C. muncii, în forma în vigoare la acel moment.
Este de necontestat faptul că angajatorul putea dispune concedierea salariatului care nu a solicitat pensionarea în condiţiile legii, deşi îndeplinea condiţiile de vârstă standard şi stagiul de cotizare, în conformitate cu prevederile art. 61 lit. e) C. muncii în vigoare la acea dată, însă, în speţă, recurentul nu a înţeles să dea eficienţă acestei dispoziţii legale, ci a acceptat continuarea raporturilor de muncă dintre părţi şi după data la care intimatul îndeplinea condiţiile de pensionare pentru limită de vârstă (martie 2006).
Ulterior, în virtutea principiului libertăţii contractuale, părţile au negociat şi încheiat un alt CIM, pe o perioadă determinată, cu începere din 25.05.2006 şi până la data de 31.03.2011, respectiv pe durata derulării Proiectului „Reabilitarea şi Reforma Sectorului de Irigaţii”, modificat ulterior în ceea ce priveşte cuantum salariului, raportat la prevederile din Legea-cadru nr. 330/2009, O.U.G. nr. 1/2010, Legea nr. 490/2004, O.U.G. nr. 52/1999, modificată prin
O.U.G. nr. 114/2009, pentru anul 2010.
Curtea nu poate primi susţinerea intimatului privind încălcarea prevederilor art. 969 C. civ., ca urmare a ignorării voinţei exprese a angajatorului de la momentul semnării contractului, respectiv de a încheia CIM pentru o perioadă determinată de timp, chiar şi după îndeplinirea condiţiilor de pensionare, întrucât de vreme ce legiuitorul nu a exclus aplicarea prevederilor art. 56 lit. d) C. muncii, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 49/2010 în cazul CIM încheiate pe perioadă determinată, nici interpretul nu poate distinge în funcţie de tipul contractului (pe perioadă determinată sau nedeterminată).
Este de necontestat faptul că art. 41 alin. (5) introdus prin Legea nr. 49/2010 privind unele măsuri în domeniul muncii şi asigurărilor sociale permite asiguraţilor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege pentru obţinerea unei pensii pentru limită de vârstă, cu excepţia pensiei anticipate şi a pensiei anticipate parţiale, continuarea activităţii numai cu acordul angajatorului, în condiţiile legii, însă, în speţă, Curtea reţine că angajatorul nu şi-a mai dat un astfel de acord în privinţa intimatului-reclamant, invocând restricţiile bugetare impuse ca urmare a adoptării Legii nr. 118/2010.
Pentru toate considerentele arătate, cum prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit prevederile legale incidente în cauză, Curtea a reţinut incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., situaţie în care a admis recursul, în baza art. 312 C. proc. civ., a modificat sentinţa recurată, în sensul respingerii contestaţiei ca neîntemeiată.
