Legea impune ca suprimarea postului să fie reală şi serioasă, iar nu necesară, impusă în mod obiectiv de nevoile stringente ale societăţii şi imediat utilă performanţelor acesteia, după cum nu se poate pretinde ca redresarea economică a societătii să fie consecinţa automată a concedierii, ca unică soluţie posibilă, sub sancţiunea nulităţii acesteia.
Concedierea prin desfiinţarea unui post poate fi şi doar urmarea unei alte concepţii de organizare a activităţii, a unei viziuni manageriale motivate doar de oportunitate sau chiar numai de voinţa de a continua activitatea într-o formă restrânsă, impunându-se recunoaşterea unei marje mai mari de apreciere a angajatorului cu privire la structurarea şi conducerea activităţii sale, în sensul că, dacă măsura este reală, adică nu s-a urmărit numai înlăturarea unui anumit angajat, ea rămâne valabilă.
Menţinerea în funcţie a unui salariat nu este o cerinţă legală imperativă, întrucât legea lasă la latitudinea angajatorului stabilirea statului de personal pentru o funcţionare eficientă, fapt ce poate impune şi desfiinţarea unor posturi de conducere în contextul reorganizării unităţii, iar rolul instanţei nu este de a cenzura dreptul societăţii de a-şi organiza activitatea, de a desfiinţa posturi neproductive şi dezvolta afacerea prin înfiinţarea unora noi ori preluarea atribuţiilor celor desfiinţate de altele deja existente în structura angajatorului.
Condensarea şi preluarea unor atribuţii de către unii dintre salariaţi, corelativ cu desfiinţarea posturilor ale căror atribuţii au fost astfel preluate, nu este nelegală, câtă vreme este la latitudinea angajatorului să stabilească posturile afectate de desfiinţare, iar măsura vizează postul, iar nu salariatul.
Organizarea activităţii societăţii în condiţiile cele mai profitabile eficienţei şi rentabilităţii acesteia este exclusiv la latitudinea organelor prin care se exprimă voinţa socială, iar instanţa nu se poate substitui acestora pentru a decide că, faţă de nivelul cheltuielilor scutite, se impune reînfiinţarea posturilor desfiinţate, ştiut fiind şi că eficienţa economică presupune nu numai diminuarea propriu-zisă a cheltuielilor, ci şi maximizarea rezultatelor prin raportare la costuri.
Instanţa nu are a cerceta reducerea costurilor şi nivelul acestei reduceri, în general efectele măsurilor adoptate, ceea ce implică un proces evolutiv, ale cărui rezultate se pot produce şi vedea în timp, ci este limitată la a verifica dacă există o manifestare de voinţă a organelor decizionale ale societăţii, adoptată potrivit condiţiilor de formă prevăzute de lege, prin care să se statueze asupra continuării activităţii într-o organizare diferită, ce reflectă şi o nouă optică de conducere a societăţii, la latitudinea exclusivă a acesteia.
C.A. Bucureşti, s. a VIl-a civ., confl. mun. şi asig. soc., dec. nr. 4247/R din 25 iunie 2012, nepublicată
Prin sentinţa civilă nr. 11562/14.12.2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VlII-a, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins acţiunea formulată de contestatoarea C.A.M., în contradictoriu cu intimata SC I.L. SA, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Reclamanta a fost salariata pârâtei, îndeplinind funcţia de asistent comercial în baza unui CIM pe durată nedeterminată. Prin decizia nr. 244/07.05.2010 intimata a dispus concedierea reclamantei în baza dispoziţiilor art. 65 alin. (1) C. muncii, începând cu data de 08.06.2010, după expirarea termenului de preaviz de 20 de zile lucrătoare de la data comunicării preavizului nr. 240/07.05.2010, ca urmare a reorganizării activităţii economice.
Reţinând că în cauză este vorba de o concediere individuală, instanţa de fond a constatat că decizia de concediere emisă de intimată, concretizând o măsură de desfacere a CIM luată de angajator pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, trebuie să fie deopotrivă legală şi temeinică, iar analizarea cerinţelor de legalitate prevalează asupra celor referitoare la temeinicia deciziei.
în acest context, sub aspectul cerinţelor de formă, art. 74 C. muncii prevede că decizia de concediere pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului se comunică acestuia în scris şi trebuie să conţină în mod
obligatoriu motivele care determină concedierea. Instanţa de fond a apreciat că decizia sus-menţionată este legală, întrucât conţine elementele obligatorii prevăzute de art. 74 C. muncii. Astfel, decizia cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază măsura luată, respectiv desfiinţarea locului de muncă ocupat de contestatoare ca urmare a reorganizării activităţii societăţii din motive financiare. Numărul de înregistrare la Registratura generală a angajatorului nu reprezintă o menţiune obligatorie care să conducă la constatarea nulităţii absolute a deciziei ce face obiectul contestaţiei.
Măsura desfiinţării postului din structura acestuia a fost reală, acesta nemaifigurând în noua organigramă şi în statele de funcţii, ulterior datei de 08.06.2010. De asemenea, analizând statele de funcţii şi organigramele anterioare şi ulterioare concedierii reclamantei, instanţa de fond a constatat că nu existau, la data concedierii, posturi vacante pe care putea fi încadrată reclamanta, ţinând seama de studiile experienţa profesională a acesteia.
Desfiinţarea locului de muncă al reclamantei a fost hotărâtă în mod statutar şi fundamentată pe aspecte de natură economică şi organizatorică. Sub acest aspect, sunt relevante datele legate de profitul înregistrat de societatea intimată, precum şi verificarea împrejurării dacă decizia de eficientizare a activităţii departamentului în cadrul căruia lucra reclamanta are la bază o cauză reală, neputându-i-se cere unui comerciant să întârzie luarea măsurilor de reorganizare a activităţii până în momentul în care începe să înregistreze pierdere economică.
Or, din această perspectivă, dată fiind situaţia învederată în decizia de concediere, şi anume scăderea volumului de comenzi cu cca 30% în decurs de 2 ani, ceea ce a condus la scăderea volumului de lucru al angajaţilor Departamentului sisteme şi procese/pregătirea fabricaţiei în cadrul căruia lucra reclamanta, instanţa apreciază că desfiinţarea postului contestatoarei a avut la bază o cauză reală şi serioasă şi că desfiinţarea locului de muncă al reclamantei este efectivă, fiind îndeplinite astfel condiţiile prevăzute de art. 65 alin. (1) C. muncii.
Faptul că reducerea şi restructurarea postului a fost efectivă şi reală este demonstrat şi de faptul că în prezent nicio altă persoană nu a fost angajată pe postul restructurat, ulterior datei de 08.06.2010. Decizia de restructurare a postului a fost justificată printr-o notă de restructurare întocmită de directorul general al societăţii nr. 238/3.05.2010, trimisă Consiliului de administraţie, şi care a stat la baza deciziei Consiliului de administraţie nr. 239/4.05.2010 prin care s-a aprobat reducerea cu 4 posturi şi noua organigramă a societăţii. Măsura de restructurare a postului ocupat de reclamantă nu a fost singulară, fiind însoţită şi de reducerea altor posturi din societate.
Referitor la susţinerea reclamantei cu privire la motivul real al concedierii care ar fi fost determinat de existenţa unor neînţelegeri cu o altă salariată, acest motiv nu poate fi primit deoarece presupusul conflict care ar fi reprezentat motivul real al concedierii a fost invocat de reclamantă prin adresa nr. 1105/19.12.2008, cu aproape 2 ani înainte de luarea măsurii concedierii pentru motive neimputabile. Or, dată fiind perioada de timp care a trecut între momentul respectivului incident şi data la care s-a luat măsura concedierii, se apreciază că nu este dovedită legătura de cauzalitate. în plus, nu s-a făcut dovada că în acest interval incidentul ar fi atras repercusiuni asupra reclamantei din partea conducerii intimate.
în concluzie, întrucât apreciază că decizia de concediere contestată este temeinică şi legală, instanţa de fond a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată împotriva acesteia.
Având în vedere soluţia ce s-a pronunţat pe cererea principală, instanţa de fond a respins şi cererile accesorii privind reintegrarea şi plata de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta, precum şi cererea de acordare a daunelor morale, nefiind facuta dovada elementelor necesare pentru angajarea răspunderii materiale a angajatorului.
în termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat recurs motivat recurenta C.A.M., recurs întemeiat în drept pe dispoziţiile 304 pct. 7-9 C. proc. civ., având în vedere că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină, a interpretat greşit actele deduse judecăţii, iar hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal.
Cercetând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea constată următoarele:
Articolul 65 C. muncii, care în spiritul său exprimă cerinţa ca desfiinţarea unui post să nu intervină decât dacă este realmente utilă, din punct de vedere economic societăţii, ori impusă de nevoile de reorganizare sau de dificultăţile financiare ale acesteia, nu poate însă constrânge ori substitui opţiunea angajatorului în sensul de a considera că un post, odată înfiinţat, nu va mai putea fi desfiinţat decât dacă prin menţinerea sa ar periclita grav ori iminent activitatea unităţii, obligând-o să nu acţioneze decât în situaţii de criză majoră ori în folosul investiţiei sale, deşi angajatorul dispune de ea, putând să-şi asume şi riscul unor măsuri care nu sunt numaidecât folositoare societăţii, dar care exprimă o anumită opţiune ori viziune cu privire la organizarea şi conducerea ei, cu condiţia ca desfiinţarea locului de muncă să fie reală, adică nu fictivă, mascată de menţinerea în continuare a postului ori reînfiinţarea lui la un timp scurt, faţă de care se poate presupune că nu s-a renunţat la el în mod real. Practic, legea cere ca suprimarea postului să fie reală şi serioasă, iar nu necesară, impusă în mod obiectiv de nevoile stringente ale societăţii şi imediat utilă performanţelor acesteia, după cum nu se poate pretinde ca
redresarea economică a societăţii să fie consecinţa automată a concedierii, ca unică soluţie posibilă, sub sancţiunea nulităţii acesteia.
In realitate, concedierea prin desfiinţarea unui post poate fi şi doar urmarea unei alte concepţii de organizare a activităţii, a unei viziuni manageriale motivate doar de oportunitate sau chiar numai de voinţa de a continua activitatea într-o formă restrânsă, impunându-se recunoaşterea unei marje mai mari de apreciere a angajatorului cu privire la structurarea şi conducerea activităţii sale, în sensul că dacă măsura e reală, adică nu s-a urmărit numai înlăturarea unui anumit angajat, ea rămâne valabilă.
în acest sens, menţinerea în funcţie a unui salariat nu este o cerinţă legală imperativă, întrucât legea lasă la latitudinea angajatorului stabilirea statului de personal pentru o funcţionare eficientă, fapt ce poate impune şi desfiinţarea unor posturi de conducere în contextul reorganizării unităţii, iar rolul instanţei nu este de a cenzura dreptul societăţii de a-şi organiza activitatea, de a desfiinţa posturi neproductive şi dezvolta afacerea prin înfiinţarea unora noi ori preluarea atribuţiilor celor desfiinţate de altele deja existente în structura angajatorului.
Astfel, condensarea şi preluarea unor atribuţii de către unii dintre salariaţi, corelativ cu desfiinţarea posturilor ale căror atribuţii au fost astfel preluate, nu este nelegală, câtă vreme este la latitudinea angajatorului să stabilească posturile afectate de desfiinţare, iar măsura vizează postul, iar nu salariatul.
Prin urmare, se consideră îndeplinită ipoteza art. 65 alin. (2) C. muncii ori de câte ori desfiinţarea postului este efectivă, ca urmare a voinţei exprimate neechivoc în acest sens de organul deliberativ al societăţii, nu disimulează realitatea şi nu s-a făcut doar ca pretext pentru îndepărtarea unui salariat nedorit, critica potrivit căreia măsura nu ar fi în folosul obiectiv al societăţii nefiind considerată de natură a substitui legitim voinţa patronului cu voinţa instanţei, în sensul apreciat ca folositor activităţii societăţii. Angajatorul căruia îi aparţine investiţia dispune de ea, asumându-şi şi riscul acesteia, astfel că prin organele prin care îşi exprimă voinţa poate decide desfiinţarea oricărui loc de muncă, aparţinându-i totodată şi aprecierea asupra utilităţii sau oportunităţii menţinerii lui, apreciere ce nu poate fi suplinită de o opţiune a instanţei sau a altei autorităţi publice, în sensul că, faţă de rezultatele de până atunci ale unităţii, contribuţia persoanelor ale căror posturi se desfiinţează la starea financiară şi comercială de succes a acesteia, costurile scutite, s-ar impune menţinerea respectivelor locuri de muncă. Organizarea activităţii societăţii în condiţiile cele mai profitabile eficienţei şi rentabilităţii acesteia este exclusiv la latitudinea organelor prin care se exprimă voinţa socială, iar instanţa nu se poate substitui acestora pentru a decide că, faţă de nivelul cheltuielilor scutite, se impune reînfiinţarea posturilor desfiinţate, ştiut fiind şi că eficienţa economică presupune nu numai diminuarea
propriu-zisă a cheltuielilor, ci şi maximizarea rezultatelor prin raportare la costuri. Prin urmare, instanţa nu are a cerceta reducerea costurilor şi nivelul acestei reduceri, în general efectele măsurilor adoptate, ceea ce implică un proces evolutiv, ale cărui rezultate se pot produce şi vedea în timp, ci se limitează la a verifica dacă există o manifestare de voinţă a organelor decizionale ale societăţii, adoptată potrivit condiţiilor de formă prevăzute de lege, prin care să se statueze asupra continuării activităţii într-o organizare diferită, ce reflectă şi o nouă optică de conducere a societăţii, la latitudinea exclusivă a acesteia.
Din perspectiva acestor clarificări teoretice, Curtea reţine că prin hotărârea nr. 239/04.05.2010 a Consiliului de administraţie al societăţii s-a aprobat desfiinţarea celor 4 posturi propuse prin nota directorului general nr. 238 din ziua precedentă, printre care şi al reclamantei -asistent comercial SOP, şi o nouă structură organizatorică, din care acest loc de muncă lipseşte. Or, hotărârea valabilă din punct de vedere formal, asumată prin ştampilă şi semnătură, certificată pentru conformitate cu originalul şi însuşită de societate, ai cărei acţionari, în calitate de mandanţi cărora li se recunoaşte exerciţiul acţiunii în anularea ei, nu au contestat-o, nu poate fi înlăturată din soluţia procesului, neexistând dubii cu privire la realitatea voinţei exprimate în cuprinsul ei şi modul de formare a acesteia. Până ce nulitatea acestui act al organului de conducere a societăţii nu este declarată expres, chiar pe cale incidentală, dar urmare a constatării condiţiilor de fond ori de formă care nu au fost respectate pentru edictarea sa valabilă, instanţa nu o poate considera ineficientă şi înlătura din probaţiune, pe baza unor simple îndoieli, validitatea din punct de vedere al aparenţei urmând să capete semnificaţie şi pe fondul celor pe care le dispune şi atestă. în acest sens, se reţine şi că hotărârea menţionată a fost justificată, cu totul legitim, la fel ca decizia de concediere propriu-zisă, de scăderea volumului de comenzi în primul trimestru al anului 2010, cu 30% faţă de perioada corespunzătoare din anul anterior, ceea ce a dus, implicit, la scăderea volumului de muncă şi a impus desfiinţarea unor posturi în scopul reducerii costurilor care nu se mai justifică faţă de gradul de încărcare a angajaţilor şi eficientizării activităţii.
Prin urmare, utilitatea unei astfel de decizii nu poate fi combătută prin cerinţa de a se indica şi dovedi impactul pozitiv al desfiinţării postului asupra profitului, prioritară fiind constatarea potrivit căreia, conform contului de profit şi pierderi ale societăţii pe anul 2009, depus la registrul comerţului, la sfârşitul acestui an nu s-a înregistrat profit, ci s-a majorat pierderea faţă de anul anterior, neputându-se pretinde ca, dacă tot nu există perspective de profit, chiar şi prin desfiinţarea postului, în absenţa unei analize cu privire la consecinţele pozitive ale suprimării lui, acesta să fie menţinut. Precum s-a mai susţinut şi a argumentat şi
prima instanţă, aprecierea cu privire la utilitatea acestui loc de muncă în organigrama societăţii îi revine chiar ei, răspunderea pentru starea financiară şi perspectivele de dezvoltare a acesteia aparţinând conducerii, iar nu instanţei, care nu-i poate stabili structura organizatorică, neputând interveni decât pentru a sancţiona măsurile nelegal adoptate.
Or, sub toate aceste aspecte, nu se poate constata că măsura adoptată de intimată cu privire la desfiinţarea unui post de asistent comercial ar fi avut caracter abuziv, fiind motivată de alte temeiuri decât cele legate de opţiunea de organizare şi nevoile economice ale entităţii, cum ar fi tensiunile (cu cel mai puţin un an în urmă) cu numitul V.E. şi nici că postul ar fi fost în realitate menţinut ori reînfiinţat prin suplimentarea organigramei cu alte locuri de muncă, dat fiind că persoana menţionată, P.C.C., pe de o parte a fost angajată la data de 11.02.2010, adică anterior concedierii reclamantei, astfel că angajarea sa nu putea constitui cauza concedierii ulterioare, care nu poate pune în discuţie un fapt cu 4 luni anterior, iar pe de altă parte pentru că respectiva persoană a ocupat, conform contractelor depuse la dosar în recurs, funcţiile de analist de calitate, de la 20.07.2011, pe cea operator introducere, validare şi prelucrare date, ocupaţii cu natură, atribuţii şi coduri diferite, de la data de 31.03.2012 fiind de altfel concediată, din aceleaşi motive legate de dificultăţile economice.
Rezultă, pe baza celor expuse, că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică, recursul declarat nefondat urmând a fi respins ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
